ComenteazăLibertatea: De unde vi se trage pasiunea pentru actorie?
Ion Dichiseanu: Nu pot să spun că a fost gena, pentru că nimeni din neamul meu nu a fost actor. Muzica o aveam în sânge de acasă, de la părinți, bunici… Iar teatrul, primul contact l-am avut încă de mic. Eu sunt născut la Adjud. Eram copil și a venit o trupă din care făcea parte Radu Beligan.
L-am văzut într-o piesă a lui Tudor Mușatescu, „O crimă celebră”. De atunci, probabil, am fost așa de puternic marcat de teatru, de ce am văzut… Aveam vreo 7-8 ani. La pavilioanele CFR-ului (unde lucra tatăl său – n.r.), aveam o magazie, iar acolo erau cuptoare de pâine. Și acolo am făcut prima scenetă. Furam cearceaful de pe sârme, cu tot cu sfoară, pentru a face cortina, luam covorul din casă ca să fac ce vedeam prin poze. Frati-miu, având spirit comercial, îi invita pe vecini, ca să avem spectatori, cu un leu intrarea. Interpretam ce-mi trecea prin minte…
Un an în lagăr, la Salzburg: „Mâncam cu rândul, mâncare de la cazan”
Ce v-a marcat cel mai mult copilăria?
La 9 ani, am avut parte de o întâmplare teribilă: am fost luați prizonieri de către nemți și duși la Salzburg, într-o fabrică de bere pe care o transformaseră în lagăr. Clădirile erau bombardate, mâncam cu rândul, mâncare de la cazan. Fiind străini, nu aveam voie să mergem în adăposturile din munți. Au murit mulți oameni atunci, în urma bombardamentelor. Am stat un an închiși, până ne-au eliberat americanii. Țin și acum minte acele momente. Apoi, la 12 ani, după ce a murit mama, iar tata s-a îmbolnăvit, a trebuit să muncesc pentru a mă putea întreține. Am urmat și o școală profesională metalurgică, la Galați. După doi ani, m-am dus la sora mea, care locuia în București.
A dat la Politehnică pentru că le promisese părinților
Cum ați ajuns de la metalurgie la actorie?
Părinții mei, înainte de a muri, au vrut să mă facă inginer. Eu am terminat liceul la Cantemir, în București și am intrat la Politehnică doar ca să le respect dorința. Am făcut un an și m-a picat la chimie anorganică. Toată vara, în loc să umblu cu tratatul de chimie la subțioară, eram după mine cu Shakespeare, Dostoievski, Eminescu. Într-o zi, iubita unui prieten de-al meu, care era studentă la Drept, mi-a spus să încerc să fac actoria, pentru că vedea că am talent.
Știam monologul lui Othello, căruia ulteror i-am dat și viață. Ea m-a dus la George Vraca… Parcă văd și acum… Era dimineață. M-a ascultat Vraga, i-am spus monologul. Eram un copil al nimănui, fiu de ceferist, unii erau cu pile. Mi-a făcut o scrisoare, să dau examen la Institutul de Artă Teatrală Cinematografică… Ăsta a fost marele meu avantaj, mână bună din partea lui. Când m-au înscris, din 300 și ceva de candidați, am intrat pe 12 locuri. Dar picai și după anul 1. Abia când treceai în anul 3 erai sigur că terminai institutul. George Vraca m-a iubit toată viața. Se zvonise chiar că eram copilul lui, pentru că tot ce voiam, aia jucam. Eram un răsfățat al teatrului.
Ați avut și momente dificile în carieră?
Multe! Profesional, accidente nenumărate, în film și teatru. Mi-am rupt piciorul, în „Antoniu și Cleopatra”, în care jucam cu Olga Tudorache. Camerele s-au desprins, nu erau legate bine, în timp ce urcam pe scenă și am făcut șpagatul. Am ferit-o pe Olga, asta înseamnă să iubești colegii cu care joci, mai ales doamnele, mai firave. Am un respect deosebit pentru femei, așa am fost educat, așa simt. Deci am ferit-o să nu intre cu capul în reflector. Și a căzut peste piciorul meu și acolo am rămas. A venit salvarea. Altădată, în filmul „Burebista”, m-am lovit la cap.
I-a mers bine și înainte de 1989, dar l-a supărat rău Ceaușeasca
V-a mers bine și pe vremea lui Ceaușescu. Aveți nostalgii?
Eu nu sunt nostalgic. Ba chiar am ieșit în stradă să strig „Jos comunismul, jos Ceaușescu”. Dar eu am fost respectat. Nu aveam tată, mamă, nu nevastă, nu copil, trebuia să fii însurat ca să-ți dea drumul să pleci afară, și totuși am ieșit din țară. Și m-am întors și de la Cannes, și din Liban, și de la Paris, de la Londra, din America… după trei filme, am fost decorat, deși nu eram membru de partid, cu Ordinul Muncii, clasa a treia. Era pentru mine un stimulent, o chestie extraordinară. La 26 de ani, aveam scutire de impozite era un avantaj enorm pentru mine.
Și totuși, ați ieșit în stradă!
Poate părea paradoxal că în ʼ89 am ieșit în stradă, dar am avut un motiv serios. Înainte de Revoluție, cu ocazia Festivalului internațional al filmului, făcând trei coproducții cu sovieticii, am fost invitat la Moscova. Nu ceream nimic. Aveam bilet, totul aranjat. Iar tovarășa Elena, să-i fie țărâna ușoară, deși aveam nevoie doar de o viză, nu mi-a dat voie. M-a apucat nebunia. Cum, măi, mă întorc din America și tu nu mă lași la Moscova?
„Fetele alergau după mine, nu eu după ele”
Ați fost considerat un adevărat crai al cinematografiei!
Orice actor are admiratoare… Mie îmi plac femeile. Că am avut 1,82 m, norocul meu. Fetele alergau după mine, nu eu după ele. Am avut însă doar câteva amoruri, relații serioase, cu Irina Gâmbescu, pe când eram student, a doua, Sara Montiel, o poveste frumoasă. Apoi, m-am însurat.
Despre muzică ce ne spuneți? V-ați apucat din nou de cântat, la 85 de ani!
Așa am început contactul cu publicul. În aula facultății cântam muzică italiană. A fost și este pasiunea mea. Mă veți vedea cântând iar, în curând. Nu poți spune însă că eu sunt o minune, la 85 de ani. Despre nepoata mea, care cântă și dansează la doi ani, da, se poate spune. Când o să fac 100 de ani, atunci da, voi fi o minune…
Acum, există și o academie de teatru care vă poartă numele. Cum vă veți implica?
Da, și mă onorează. Am salutat ideea. Voi fi un fel de observator, nu mă implic direct. Fii-mea se va implica în arta actorului. O stăpânește, a terminat regie, film, a avut profesori buni, în afară de tăticul ei care a îndrumat-o să iubească frumosul.
Citește și: