INTERVIU. Actorul Emilian Oprea, despre spectacolul „Exil” și traumele unor generații: „Nu-i voi spune niciodată unui tânăr de 20 de ani să rămână în România”

„Exil” se joacă din septembrie la TNB cu sala plină la fiecare reprezentație.

Scris și regizat de Alexandra Badea, spectacolul vorbește despre traumele transgeneraționale pe care fiecare individ le poartă cu el, transmise de la părinți și bunici. „Exil” scoate în față consecințele plecării din țară și problemele unei familii formate din trei generații, unele dintre ele provocate de niște evenimente istorice, precum comunismul.

Spectacolul îi are în distribuție, printre alții, pe Ada Galeș, Emilian Oprea, Mihai Călin, Diana Dumbravă și Aylin Cadâr.

Emilian Oprea, care joacă rolul lui Vlad în „Exil”, are 45 de ani și este cunoscut mai ales pentru rolurile din serialul „Vlad” și din filmele „Valea mută”, „De ce eu?” și „Orizont”. Pe scenele teatrului a urcat, în anii recenți, printre altele, în spectacole precum „Trei surori” – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov -, în regia lui Radu Afrim, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, regia Bobi Pricop, și „Pescărușul”, regia Eugen Jebeleanu.

Recomandări

Război Israel-Iran, ziua 11. Israelul a bombardat ținte guvernamentale din Teheran: Trump vrea o soluție diplomatică, dar administrația sa așteaptă riposta Iranului

Actorul a copilărit la Bârlad, în perioada în care România se apropia cu pași mici de sfârșitul comunismului. Avea 12 ani la Revoluție, pe care și-o amintește de la televizor și din starea constantă de teamă din orașul vasluian. Pasionat de silvicultură, cu o dorință de a face el însuși o revoluție locală în Ministerul Mediului, s-a întors la 180 de grade când și-a dat seama că planul lui era sortit eșecului din cauza sistemului.

Un spectacol despre traumele tuturor generațiilor

Libertatea: Ce este „Exil”, cum ai descrie acest spectacol?
Emilian Oprea: E un spectacol nu prea comod, dar necesar. Și am fost uimit – în continuare sunt uimit – de cât de căutat este. Pentru că se pare că lumea chiar are nevoie de vindecare și are nevoie de acea oglindă despre care se vorbește că ar fi teatrul. Mai multe nu aș vrea să spun, pentru că aș răpi din bucuria de a-l vedea.

– Unii spectatori au ieșit de la piesă și au spus că s-au simțit ca după o ședință de terapie de grup. Pentru alții, spectacolul a avut unele tușe groase, sentimentul că vrei să îndeși toate explicațiile pentru cine suntem ca indivizi și ca popor în aceste aproape trei ore. Cum este pentru tine spectacolul?
– O terapie de grup cu toți înaintașii tăi (râde). Da, se vorbește mult despre traumele transgeneraționale și de-asta spuneam că este un spectacol necesar. Plecând de la familie, totul se extinde la societate, la țară, la noi, ca nație, cu bune și cu rele. Pentru că trebuie să le recunoaștem și pe astea ca să ne vindecăm.

Recomandări

Baremul de corectare la limba română pentru Evaluarea Naţională 2025

Deci pleacă invers, de la o chestie personală. Depinde și de disponibilitatea ta de a fi cinstit cu tine însuți.

„Toată lumea are nevoie să meargă la terapie”

– „Exil” vorbește mult despre aceste traume transgeneraționale, pe care le-ai menționat. Ce crezi tu că porți ca moștenire de familie din această perspectivă?
– Sunt foarte multe, nu cred că sunt singurul în situația asta. La noi, din păcate, lumea nu prea merge la terapie. Iar noi, generația asta de 40 plus, cred că avem mare nevoie. Cred că toată lumea are nevoie. Cum mergi la stomatolog, la medicul de familie, ar trebui să mergi la terapie. Măcar un control într-o primă fază.

Generația celor 40 plus este destul de zbuciumată. Eram mărișori în perioada comunistă, apoi am prins Revoluția, tranziția și toate schimbările de după. Au avut un impact puternic asupra noastră, de la speranțe și dezamăgiri la Revoluție la primul vot pe care și l-a dorit atunci societatea prin Emil Constantinescu. Apoi iarăși speranțe, iarăși dezamăgiri. Suntem o generație destul de infuzată. Când în clocot, când la rece, când debusolată, când…

Recomandări

Cuprul de la mina Rovina, Hunedoara, tranzacție de 200 de milioane de dolari. Canadienii de la Euro Sun Mining vând anticipat exploatarea

Cred că lucrurile astea și nu doar ele, și cele ale părinților noștri, le purtăm cu noi și le dăm mai departe dacă nu avem grijă să le înțelegem, să le acceptăm și să ne acceptăm. Să ne putem face bine. Mai ales oamenii care au copii au datoria asta de a rupe pisica.

„O să o dau în bară, ca tată, dar măcar să nu dau de mai multe ori”

– Crezi că vei reuși să „rupi pisica”? De ce este nevoie?
– Purtăm multe, mai ales părinții noștri, bieții de ei, pentru că, la rândul lor, părinții lor au trăit niște perioade tare urâte despre care eu credeam că rămân doar la stadiul de povești. Am un bunic care a făcut pușcărie politică după Al Doilea Război Mondial. E ceva cumplit.

Iar acești copii, care sunt părinții noștri, au fost nevoiți să se descurce singuri, cumva. Să-și înăbușe o grămadă de sentimente, de frustrări. Nu spun că ni le-au transmis voit. Ci fără să-și dea seama.

Spectacolul „Exil” vorbește foarte frumos despre lucrurile astea. Nu dau vina pe bunicul meu sau pe tata, dar e acum datoria mea să caut, să mă caut, să fiu cât mai atent cu copiii mei. Evident că o să greșesc. N-am cum să fiu un tată bun așa cum mi-aș dori. O să o dau în bară, cu siguranță. Dar măcar să nu dau de mai multe ori și nu foarte tare.

– Așadar, este un spectacol pentru tânăra generație sau pentru părinții noștri, mai degrabă? Cu cine crezi că rezonează mai bine?
– E pentru toți. Și pentru cei tineri, și pentru cei de mijloc, și pentru părinții noștri, pentru bunici, cine-i mai are. Cred că ar fi foarte drăguț să vină două-trei generații împreună, familie, la spectacol.

Un spectacol și pentru românii plecați în străinătate

– În „Exil”, joci rolul lui Vlad, un corporatist care s-a întors în România după un episod de burnout. Vlad a lăsat în Occident cariera lui, dar și doi copii, din două căsnicii diferite. Vlad este și omul plin de viață din afara familiei. În ce fel te identifici cu el? 
– Personajul meu este… (râde) Este un tip atât de echilibrat, un tip care a ajuns la înțelegere după ani și ani de zbateri. Îmi doresc să am cât mai mult din personajul meu în viața mea personală. Mă îndrept spre asta. E simpatic tipul.

– Spectacolul este și despre plecarea din România – sute de mii de români o fac anual. Milioane locuiesc deja departe de țară. Ce le transmite lor spectacolul „Exil”?
– Cei pe care-i cunosc și sunt plecați… Tuturor le este foarte dor de țară, dar în același timp, după ce vin în vacanță aici și după ce își văd părinții de Crăciun, se lămuresc rapid. Pleacă din nou la casa lor, pentru că, de fapt, aia este casa lor, cred că un pic mai împăcați și cu mai puține regrete. Pentru că, din păcate – nu vreau să vorbesc aiurea, dar nici nu pot să neg -, țara asta nu pare să se schimbe, nu vrea să se schimbe, stă pe loc.

Ce pot să le spun celor de-afară? Nu am ce să le spun. Doar că îmi pare foarte rău în momentele în care le este foarte dor. E trist, dar mai rămâne speranța pentru generația tânără, foarte faină, care e acum și care încearcă. Uneori, și ea pleacă, după ce încearcă.

Nu știu cum am putea să ne scuturăm și să ne revenim, ca nație. Poate nu o să reușim, poate ăsta e modul nostru de a fi. Așa, incert, niciodată tranșant și curat.

De trei generații nu se schimbă nimic. 

„Ne-am simțit importanți pentru că am putut vota”

– Unde e problema?
– Nu știu, dar dacă afli, să-mi spui și mie. E foarte ciudat. Atât de dezamăgiți am fost în 1996, după primul nostru vot. Ne-am simțit un pic importanți și credeam că chiar contăm prin faptul că putem vota. Și lumea a votat cum a trebuit. Dar nu s-a reușit nimic.

Și acum e la fel, cu Iohannis și toți. Nu mai am niciun respect, din păcate. Au scăzut un aliat de la guvernare, ca să facă un pact cu cei împotriva cărora am ieșit în stradă, în frig. Mie mi-ar fi rușine să mai ies în fața camerelor. Mi-ar fi rușine să ies de 1 Decembrie să salut poporul ăsta.

Știu că politica nu e ușoară, sunt lucruri de neînțeles. Dar ce s-a întâmplat în ultima vreme, cu coaliția și președintele de care toți am fost la un moment dat mândri, e halucinant. Și asta nu face decât să amorțească, să anestezieze pe mulți, mai ales pe cei din generația mea.

Și dacă nu au plecat până acum, sigur le dă un imbold de a pleca. Eu nu am să spun niciodată unui tânăr de 20 și ceva de ani să rămână aici. Nu îndrăznesc. Pentru că nu aș putea să mi-o iert.

„Aș fi plecat să fac silvicultură în altă țară”

– Tu de ce ai rămas?
– Sunt din altă generație și nu știu să fac altceva. Eu am făcut Liceul Silvic, asta mi-am dorit. Și am renunțat la lucrul ăsta, la gândul ăsta prin clasa a X-a, când am văzut ce se întâmplă în ramura mea. Am aflat ce înseamnă mafia lemnului, cum s-a ajuns la crime și alte crime.

Dacă aș fi știut să fac altceva, dacă aș fi continuat, probabil aș fi plecat să fac silvicultură în altă țară. Cu siguranță, aici nu. Puteau să rămână copiii orfani. Și asta nici măcar nu e o glumă.

Dar am găsit drumul ăsta spre actorie și îmi place foarte mult. Poate ăsta a fost de la început traseul meu, cine știe.