1 comentariuRaluca Aprodu are 37 de ani și este cunoscută pentru rolurile din „Pădurea Spânzuraților” sau „Trei surori”, spectacole jucate la Teatrul Național București în regia lui Radu Afrim, dar și pentru cel din „Ruxx”, serial produs de HBO Max. Însă în „Fete și băieți” este unica de pe scena intimă a primului teatru independent din București, situat în Calea Victoriei.
Într-un interviu pentru Libertatea, actrița vorbește despre originea piesei, dar și despre ritualul și emoțiile pe care le simte de fiecare dată înainte de spectacol:
Cu vreo 20 de minute înainte să încep, am gândul: Doamne, cum e posibil să vorbesc totuși de una singură timp de o oră și jumătate? Oare mai pot să fac asta?
Dramaturg: „Este o piesă foarte, foarte grea pentru public”
Piesa „Fete și băieți” a fost scrisă de dramaturgul britanic Dennis Kelly, special concepută pentru o performanță solo, și a fost jucată în Londra de actrița Carey Mulligan (cunoscută între altele pentru rolurile din „Pride and Prejudice”, „An Education”, „She Said”). Kelly a început să scrie piesa (care a durat doi ani) într-un aeroport din Napoli, în timp ce aștepta la coada de îmbarcare. Tot aici își începe și protagonista povestea.
La originea ei stă teama multor bărbați pentru care „a-și afirma masculinitatea înseamnă a fi incapabili să eșueze sau să se îndoaie, ci doar să se rupă”, spune Kelly, într-un interviu acordat celor de la The Guardian, „Este o piesă foarte, foarte grea pentru public”.
Pe scena românească, în varianta tradusă de Raluca Aprodu și regizorul Cristi Juncu, timp de o oră și jumătate, publicul este purtat într-o poveste despre începutul unei relații, întemeierea unei familii cu doi copii și transformarea ei. Finalul este zdrobitor. Dintr-o comedie romantică piesa se încheie cu o tragedie, explicată în cel mai mic detaliu.
Dar piesa, spune Raluca Aprodu, „este despre speranță și curaj, dar și puterea de a merge mai departe, indiferent de ce se întâmplă”.
„Cred foarte tare în ceva care este peste puterea noastră de înțelegere”
Libertatea: În 2018, când ai citit prima oară piesa, ai spus că „trebuie să spui povestea asta”. Patru ani mai târziu, ai spus-o. Cu experiența de acum, crezi că publicul a fost și este pregătit pentru o astfel de poveste?
Raluca Aprodu: Dacă m-aș gândi dacă publicul e pregătit sau nu, probabil nu aș mai face nimic din lucrurile pe care simt să le fac. Cred sincer că e un timp pentru toate și poate de asta a și avut nevoie de patru ani să se nască. Important este că eu și Cristi (n.r. – Cristi Juncu, regizorul piesei) am fost pregătiți, iar ceea ce se întâmplă mai departe nu mai ține de controlul nostru.
– Ce ai simțit când ai citit prima dată piesa, de ce ai vrut atât de tare să joci în ea?
– Nu pot să explic foarte concret și cred că este o chestiune de circumstanțe. Era vară, într-o perioadă anume din viața mea care mă făcea foarte receptivă la „povești”. Au fost mai multe elemente care au dus la asta și care s-au legat: mansarda în care eram când am citit textul, modul în care am uitat total de mine și de viața mea în timp ce citeam, dar și reacția lui Cristi, după ce l-am sunat și i-am spus că vreau să traduc povestea asta. Toate. Cred foarte tare în ceva care este peste puterea noastră de înțelegere.
Ritualul din ziua în care urcă pe scenă pentru piesa „Fete și băieți”
– Începutul piesei te duce într-o zonă de comedie romantică, apoi merge spre structura și ruptura unei relații, iar finalul în mod cert șochează și îți dă de gândit. Cum e pentru tine ziua în care trebuie să joci piesa asta?
– Da, e o întrebare bună și da, e o zi specială atunci când am spectacolul ăsta. Încep să mă gândesc la el cu trei zile înainte: în prima zi îmi dau prima jumătate de text, iar în a doua zi, ultima parte. În ziua spectacolului, îmi dau textul pe sărite, cum spunem noi. Apoi trebuie să apuc să stau întinsă măcar 30 de minute, fie că dorm sau nu, nici nu contează. În jurul orei 15.00 începe un lung șir de tabieturi pe care le respect cu sfințenie, de când am început să-l joc: îmi iau o cafea fără cofeină din același loc, de fiecare dată, o apă plată mică și o banană, iar apoi fumez o țigară în fața teatrului. E ca un ritual și, deși par lucruri superficiale, nu sunt. E ca un drum inițiatic pe care trebuie să-l refac de fiecare dată. Și, inevitabil, cu vreo 20 de minute înainte să încep, am gândul: „Doamne, cum e posibil să vorbesc totuși de una singură timp de o oră și jumătate? Oare mai pot să fac asta?”.
După spectacol îmi trebuie minimum 30 de minute să stau liniștită, să nu vorbesc cu nimeni. Sunt „leșinată” la final. Am o combinație de adrenalină și epuizare pe care n-am simțit-o de multe ori în viață.
– Tu și regizorul Cristi Jucu v-ați documentat special pe subiectul piesei, pe statistici cu privire la violența în familie?
– Pentru noi, procesul cel mai important la piesa asta a fost traducerea/adaptarea textului, iar în timpul acestui proces s-au născut toate discuțiile, întrebările și răspunsurile de care noi am avut nevoie. Documentarea despre care vorbești o făcusem fără să știu, pentru că eu sunt fan documentare și nimerisem cel puțin trei pe subiectul ăsta, documentare care pur și simplu au rămas întipărite în memoria mea afectivă.
„Nu mă simt singură pe scenă pentru că am spectatorii cu mine”
– Ai declarat la un moment dat că nu vrei ca piesa să fie privită drept „one woman show”, deși doar tu joci, și adevărul este că nu se simte așa. Cum e să fii atât de aproape de un public care trece de la extaz la agonie într-o oră și jumătate? La nivel uman, cât rămâi în personaj și cât simți tristețea din sală?
– Simt tot și se aude tot. La genul ăsta de spectacol și la genul ăsta de spațiu, eu ca actriță am o singură șansă: să mă „sprijin” de public și la bine și la rău. Nu mă simt singură pe scenă, pentru că am spectatorii cu mine. E foarte ciudat să explic asta, dar se întâmplă ceva și probabil fix asta e „magia” aia despre care se tot vorbește și de care nu avem parte tot timpul. Nici noi ca actori, nici publicul. Fiecare spectacol e diferit în funcție de cei prezenți în sală, care uneori sunt foarte receptivi, iar alteori mai reținuți sau mai sensibili. În momentele mai vulnerabile mă poate lua prin surprindere o anumită reacție, dar nu mă blochează. Le respect trăirile, așa cum ei îmi respectă mie tăcerile atunci când mă simt un pic copleșită.
„Nu-l consider un text feminist”
– Textul este feminist, evidențiază consecințele patriarhatului sistemic, cât și violența masculină. Crezi că o astfel de piesă are „puterea” de a-i face să se simtă inconfortabili pe bărbați, de a-i pune pe gânduri sau poate de a-i ofensa în vreun fel?
– Aș pune o altă întrebare: oare dacă se monta spectacolul ăsta acum 20 de ani, mai exista oare genul ăsta de catalogare? E o femeie care a pățit asta la un moment dat în viață, e o bucată din viața unei femei, iar diferențele la nivel comportamental și psihologic dintre femei și bărbați nu le-am inventat noi acum, pe Facebook. Ele sunt studiate și demonstrare de zeci de ani și nu văd pic de feminism în a spune că testosteronul este responsabil pentru comportamente mai agresive. Nu-l consider un text feminist.
Pentru că traversăm perioada asta în care totul se cataloghează foarte repede în pro și contra, desigur, poate să fie catalogat și așa, prin simplul fapt că joacă o singură femeie (râde). Evident că bărbații simt altfel spectacolul ăsta și recunosc că pe la începuturi am avut și eu întrebarea asta în minte, pentru că era clar că ei vor percepe altfel. Însă am fost surprinsă de cât de atenți și dispuși să se sensibilizeze sunt mulți dintre ei. Sigur, am avut și reacții de „respingere”, dar e perfect normal.
Cât despre dacă se simt jigniți, asta chiar nu mă preocupă. În zilele noastre, și o poză cu pisica pe Facebook poate jigni pe cineva care iubește câinii mai mult.
Responsabilitatea pentru ce simte publicul
– Pe lângă laudele primite, citeam unele comentarii ale unor mame care și-ar fi dorit să știe despre ce e vorba înainte să meargă să o vadă sau care nu se așteptau la detalierea minuțioasă a unor scene teribile. Simți vreo responsabilitate vizavi de asta?
– Nu putem spune în descriere despre ce e vorba în spectacol, pentru că ar strica toată povestea, dar este unul pentru 16 ani plus. E o poveste mai mult sau mai puțin adevărată. Așa a vrut autorul să descrie momentele alea și, Doamne, dacă mi-aș pune atâtea întrebări (care, nu mă înțelege greșit, sunt normale), cred că aș anula spectacolul în fiecare seară. Dar e doar un spectacol de teatru și cred că ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi este mult mai îngrozitor de multe ori.
– Piesa are și replica asta: „Dacă devine dificil și va deveni dificil, vreau să rețineți două lucruri: asta nu vi s-a întâmplat vouă și asta nu se întâmplă acum. OK?” – ca un preludiu pentru ultima parte. E importantă ancorarea publicului în prezent, în cazul unor astfel de scene?
– Da și e foarte bine scris momentul ăla, ales fix în acel punct. Și da, cred că e bine să facem împreună diferențierea, atât pentru personajul meu, cât și pentru public, mai ales că eu cred cu tărie că la piesa asta, eu și publicul suntem cumva același personaj.
– Piesa pune mai mult accentul pe speranță și curaj, decât pe ură și regret. Cum ți-ar plăcea să rămână în sufletul femeilor sau mamelor care vin la ea?
– Așa cum rămâne pentru fiecare, știu ele mai bine. Dar da, este despre speranță și curaj, dar și despre puterea de a merge mai departe, indiferent de ce se întâmplă.
Teatrul încă emoționează
– Apropo de asta, ai vreo experiență sau reacție din public, după spectacol, care a rămas cu tine?
– Am tot timpul reacții și primesc mesaje care mă emoționează de fiecare dată, motiv pentru care încerc să răspund la toate. Mă bucură teribil că oamenii încă se mai pot emoționa și descărca prin intermediul teatrului. Până la urmă despre asta e vorba, nu? Nu mergem la teatru ca să ieșim la fel cum am intrat. Asta nu ar trebui să se întâmple nici cu publicul, nici cu actorii.
– Câtă nevoie crezi că e de astfel de piese într-o societate conservatoare cum e România? Se reflectă valorile astea – în special – în piesele jucate pe scena teatrului românesc?
– O, Doamne, habar nu am cum să răspund la întrebarea asta și nu sunt un fan al generalizărilor. Nu simt România drept o societate conservatoare. Nu o simt eu, nu zic că nu e. Lucrurile se schimbă și la noi, exact așa cum unele nu o să se schimbe niciodată, dar așa cred că este peste tot, într-un fel. Teatrul românesc a devenit foarte variat în ultimii ani și e cu de toate, iar publicul are de unde să aleagă, dacă se informează puțin. Nu știu cât de multă nevoie are publicul de spectacolul ăsta, dar știu sigur că eu am nevoie de el, este forma mea de exprimare artistică.
Piesa „Fete și băieți” se mai joacă pe 15 și 24 februarie la Teatrul ACT.
Libertatea îşi propune să ofere o voce egală femeilor în reprezentarea lor din media și crede în puterea #EqualVoice pentru a face mai vizibile femeile în presa românească, pentru a include vocile lor și perspectivele feminine. Fie că vorbim de jurnaliste, de surse, de specialiste sau de comentatoare / editorialiste, doar așa putem reflecta echilibrat societatea.
Libertatea își folosește capacitatea jurnalistică și tehnologică de a promova valorile în care crede: egalitatea între femei şi bărbați.
Vezi noutățile din cadrul inițiativei EqualVoice!