ComenteazăAdela, specialista noastră în probleme de cuplu, îți stă la dispoziție.
Scrie-i Adelei pe adresa scrieadelei@libertatea.ro şi citește în Libertatea sfaturile ei.
Dragă Adela,
Mă numesc Mirela, am 39 de ani, şi pot spune cu mâna pe inimă că sunt mulţumită de cum arăt, de cum sunt ca fire, de stilul meu iar cei din jur îmi confirmă acest lucru. Şi totuşi de când mă ştiu, a trebuit să fiu cu persoane care mă plac ele pe mine, pentru că cele pe care le plăceam eu nu erau suficient de atrase de mine încât să şi dorească o relaţie serioasă. Aşteptam cu lunile, luând atitudine sau nu, şi finalizam prin a fi singură. Ei îşi vedeau de viaţă fără mine. Dădeau semne că mă plac însă nu făceau nicio mişcare, nu-şi doreau ceva palpabil serios. Iar dacă o făceam eu, fugeau… Am luat-o pe toate părţile. M-am gândit că poate fi o traumă din copilărie şi mă simt atrasă doar de modelul parental. Tatăl meu este un tip mai irascibil, reacţionează violent dacă ceva nu îi convine, şi-a cam ignorat familia preferând să îşi petreacă timpul singur sau în compania prietenilor. Deci, inconştient, modelul masculin este exact bărbatul idiferent, neimplicat, ce are treabă doar cu viaţa lui, care nu-şi manifestă nici iubirea nici interesul faţă de femeie. Bun, revenind, când îmi place un bărbat, clar n-am de unde să ştiu cum este însă uşor se conturează exact ceea ce am descris mai sus. Am fost măritată 4 ani de zile, nu pot spune că l-am iubit (simţeam că îmi doresc să fiu cu cineva şi am ales pe cine mă vrea din motivul de mai sus) însă era bun, cald şi am zis perfect, este excelent pentru mine, nu toată lumea trebuie să fie cu omul vieţii…. dar uşor a devenit identic cu tata: mereu nemulţumit, mereu cu prietenii, fără chef de a realiza ceva împreună, fără dorinţa de a avea copii, finalizând prin a refuza inclusiv raporturi sexuale cu propria soţie, adică eu. Tipic raportului dintre părinţii mei. Deci şi cel pe care nu l-am plăcut, tot aşa a devenit. Acum iar se repetă istoria. Mai nou, îmi place un bărbat, îmi dă semne că mă place şi el însă, mi-a spus în faţă că nu şi doreşte nimic de la mine. Prin urmare, indisponibil, neinteresat! Deci, oricum aş da-o: dacă mă plac şi eu nu, dar accept să fiu cu ei, într-un final, ei se transformă în tata ori mă plac dar mă ignoră şi îşi văd de treaba lor… Ce este de făcut? Mulţumesc mult!
Adela răspunde:
Dragă Mirela,
Problema ta ține de cum îți definești tu starea de normalitate. Într-adevăr, tiparul emoțional este acolo, l-ai descris foarte corect. E bine că îl conștientizezi, dar se pare că nu e de ajuns. Climatul pe care l-ai descris ți-e familiar, de aceea îl cauți și îl găsești – chiar și subconștient – de fiecare dată. Așa ai învățat tu în copilărie că este ”normal”, asta cunoști și nu te surprinde. Dar iată că acest ”normal” nu este chiar aducător de fericire, și ai nevoie să rupi cumva acest cerc. Nu e ușor. Când vrei să schimbi tipare din subconștient, te afli pe nisipuri mișcătoare. Ai impresia că ai înțeles și ai reușit, când de fapt abia ai zgâriat puțin suprafața lucrurilor și, când ți-e lumea mai dragă, apare din nou, parcă cu și mai multă forță. Îți recomand să lucrezi cu tine, dar mult mai profund. Poate ar fi bine să găsești un psiholog care te poate învăța și să meditezi, care să te ajute să sondezi adâncimi din ce în ce mai mari din ființa ta. De asemenea, s-ar putea să te ajute și tehnica lui Brandon Bays, numită ”Călătoria” – din câte știu, există coach-i care o fac și la noi în țară. Învață, în primul rând, să cultivi relația dintre tine și tine, ca să nu mai fie atât de important pentru tine dacă un bărbat face figuri sau nu.