ComenteazăAngajatorul meu a fost uluit să constate că știu o mulțime de detalii despre cele mai noi modele de mașini, prin urmare, n-a stat deloc pe gânduri și m-a angajat. Ba mai mult, m-a luat cu el peste tot pe unde se ducea să încheie contracte pentru modele mai scumpe și mai sofisticate. Am ajuns în scurt timp omul lui de bază, cu mine se sfătuia în mai toate privințele, aveam o leafă occidentală și am început să-mi permit un nivel de trai tot mai ridicat.
Mai întâi, mi-am cumpărat o casă, parter-etaj, într-o zonă rezidențială din afara orașului, am mobilat-o și dotat-o ultramodern, am angajat pe cineva să se ocupe de curte și de grădină și, când totul a fost gata, nu mi-a mai rămas decât un lucru de făcut: să mă însor. Aveam o iubită, Mara, o fată minunată, și eram sigur că va fi o soție și o mamă ideală. Am cerut-o de nevastă și, spre fericirea mea, a acceptat. Nunta a fost una de poveste, iar Mara, căreia i-am cumpărat cea mai frumoasă rochie de mireasă, arăta superb. Mara mă iubea de multă vreme, ne știam încă din liceu, dar eu am fost ani de zile preocupat să-mi croiesc un drum în viață. I-am fost recunoscător că m-a așteptat și a continuat să mă iubească.
Mi-a dăruit doi copii, un băiat și o fată, și și-a sacrificat cariera de dragul meu și al copiilor. A preferat să stea acasă și să se ocupe de copii decât să-i lase pe mâna unei străine și să nu apuce să se bucure de apariția fiecărui dințișor, de fiecare pas, de fiecare cuvânt al lor.
Aveam mulți prieteni, căsătoriți și cu copii și ei, așa că, în mai toate weekendurile când era vreme frumoasă, îi invitam la noi. Noi, oamenii mari, stăteam de vorbă la un pahar de bere, iar copiii se zbenguiau pe pajiștea noastră frumos întreținută. Aveam o viață de familie cum și-ar dori orice om, o viață tihnită, fericită, alături de o femeie minunată și de niște copii fermecători. Eu însă eram obsedat că trebuie să fiu tot timpul primul, voiam ca eu să am cele mai multe vânzări, cei mai mulți clienți fideli, cele mai grozave modele de mașini, voiam să fiu cel mai cel.
Cu timpul, pe măsură ce firma s-a dezvoltat și vânzările de mașini de la noi din țară au luat un avânt la care nimeni nu se aștepta, Dan, patronul meu, a angajat oameni noi, unii școliți deja prin străinătate, mai tineri, mai eleganți, mai prezentabili decât mine, și a început să se întâmple tot mai des ca, la bilanțul anual, să nu mai fiu pe locul I. Chestia asta mă rodea la ficați și am început să mă consum tot mai mult. Uneori, aveam senzația că Dan nu mai e așa de mulțumit de performanțele mele, începuse să-i ia și pe alți angajați cu el la contractări, de multe ori mi se părea că mă evită și că parcă ar regreta că mi-a dat atâta nas. Eram singurul din firmă care-l tutuia și mi s-a părut că nu-i mai convine relația dintre noi. De câteva ori m-a refuzat când l-am invitat la noi, și atunci am știut că ceva se întâmplă.
Eram într-o stare de încordare cumplită, așa că am ajuns la psihiatru. Mi-a recomandat un tratament, însă ceea ce se întâmpla la firmă nu-mi dădea pace zi și noapte. Am început să dorm prost, să fiu arțăgos, uneori și cu ai mei de acasă, iar alteori cu câte un client care nu era în stare să se decidă ce vrea sau poate nici nu știa dacă vrea sau nu să cumpere.
După două scene mai tari, petrecute în văzul altor clienți, Dan m-a chemat la el în birou și mi-a spus că nu poate tolera ieșiri de genul ăsta, că în ultima vreme cam las de dorit și că, dacă nu-mi revin cât mai repede, va trebui să ne despărțim. Cuvintele lui m-au durut îngrozitor. Practic, succesul firmei lui mi se datora și mie în mare măsură. Fără mine n-ar fi ajuns unde era. M-am înfuriat îngrozitor și l-am sunat pe fratele meu. Nu ne prea mai văzuserăm în ultima vreme și îl evitasem din cauză că-și ratase complet viața pentru că era alcoolic. Mi-a dat întâlnire într-una din cârciumile unde își făcea el veacul și unde era cunoscut ca un cal breaz. Din fericire pentru el, oamenii de acolo îl știau bine și nu-l alungau, oricât de multe prostii ar fi făcut.
Primul pahar pe care l-am băut a fost mai greu de înghițit. Restul au mers de la sine. și a început să-mi placă să beau, pentru că, atunci când eram beat, mă relaxam, nu-mi mai păsa de nimic, nu-mi doream decât să beau încă un pahar și încă unul… până le pierdeam șirul.
Am început să dorm în mașină și mă duceam la firmă în hainele cu care fusesem și cu o zi înainte, șifonat, nebărbierit, uneori mirosind a băutură. Clienții au început să mă ocolească, să mă evite, chiar dacă, până nu demult, fusesem dealerul lor preferat.
Când ajungeam acasă, copiii mei refuzau să-i strâng în brațe, nu le plăcea cum arătam, cum miroseam, îi speriam. Mara a încercat să stea de vorbă cu mine, s-a oferit să mă ajute, dar am repezit-o, ceea ce nu mai făcusem niciodată până atunci.
L-am invitat pe fratele meu să stea la noi, iar în scurt timp, casa arăta ca o cocină. Fratele meu și-a invitat și el alți prieteni, tot felul de boschetari cu care-și făcea veacul prin cârciumi, iar Mara și copiii stăteau mai mult la etaj, pentru că toți oamenii ăștia îi speriau. Să vă spun câte ceva și despre fratele meu. E mai mare cu 10 ani ca mine. A fost mândria părinților mei, niște bieți funcționari. Cândva a fost un chirurg strălucit. Nimeni nu se hazarda să se apuce de cazuri disperate, el însă nu se dădea bătut niciodată. și mai era ceva, nu accepta bani de la pacienți. Din cauza asta, colegii lui i-ar fi scos ochii. Era invitat la cele mai prestigioase congrese, i se propuseseră posturi la spitale renumite din întreaga lume, dar el a rămas aici. Ceea ce l-a distrus însă a fost faptul că, atunci când mama s-a îmbolnăvit de cancer, n-a putut-o salva. și-a dat seama prea târziu despre ce era vorba, când nu se mai putea face nimic. S-a considerat vinovat de moartea ei, mama îl adora, era lumina ochilor ei, iar el n-a fost în stare să-i salveze viața. A plecat de la spital, a stat o vreme în casa bunicilor noștri, undeva într-o fundătură de țară, și apoi s-a apucat de băut. N-a mai avut puterea să facă nimic, a considerat că viața lui s-a încheiat odată cu viața mamei și nu mai are rost să trăiască. A ales să se sinucidă încetul cu încetul. Când l-am revăzut după niște ani de zile, era de nerecunoscut. Nu știu dacă ați avut sau aveți alcoolici în preajmă, tot ce pot să vă spun e că este un viciu aproape imposibil de vindecat.
Pentru ei, sticla de băutură e valoarea supremă, ar face orice pentru ea, unii au decăzut într-atât, încât sunt în stare să și omoare. Când l-am văzut pe Silviu în ziua aceea, părea un bărbat de 60 de ani, deși nu avea decât vreo 48-49; avea o barbă năclăită, părul îi mirosea oribil a nespălat, iar trupul lui avea un miros de acru. E un miros care ți se impregnează în nări și nu mai poți scăpa multă vreme de el. După ce am băut câteva pahare, nu l-am mai simțit.
Cum vă spuneam, casa mea, casa noastră, adică a mea și a familiei mele, ajunsese un fel de cocină, așa că Mara și-a dat seama că ea și copiii nu mai au ce căuta acolo. A sperat luni de zile că o să-mi revin, îi tot promiteam c-o să fac asta, dar, după ce m-au dat afară și de la firmă și am început să-mi petrec tot timpul cu gașca fratelui meu, era limpede că nu mai exista drum de întoarcere, așa că, într-o noapte, când eu și ceilalți zăceam care pe unde adormise, răpuși de băutură, Mara a luat copiii și a plecat.
A doua zi dimineață, când mi-am dat seama că au plecat, m-a apucat o asemenea furie, încât am devastat toată casa și i-am dat afară pe toți bețivii, inclusiv pe fratele meu. Am spart tot ce mi-a ieșit în cale: plasma, ușile glisante, oglinzile pe care dădusem o grămadă de bani, am răsturnat și am găurit cu bormașina frigiderul, mașina de spălat rufe și pe cea de spălat vase, calculatoarele din camerele copiilor, nu știu dacă a mai rămas ceva întreg.
Iar apoi, am ieșit din casă și nu m-am mai întors luni de zile. Dormeam pe unde apucam și am vândut tot ce am putut ca să-mi pot lua băutură: ceasul, lănțișorul pe care-l primisem de la Mara, verigheta, laptopul, mașina, tot ce s-a putut. Când n-am mai avut ce vinde, am început să le cer bani trecătorilor de pe stradă sau să le spun povești de adormit copiii femeilor singure pe care le întâlneam prin parcuri, cărora li se făcea milă de mine și-mi dădeau bani. Una dintre ele m-a chemat să fac o baie la ea acasă, mi-a oferit o cafea, mi-a spus că mă înțelege, că și soțul ei a fost alcoolic și că ar putea să-mi recomande pe cineva să mă ajute. M-am enervat și, în loc să-i mulțumesc, i-am smuls lănțișorul de la gât și am plecat. Nu m-a reclamat la Poliție.
Când s-a mai încălzit, m-am instalat pe o bancă dintr-un părculeț, iar vizavi era o frizerie. Din când în când, venea un tip la mine și-mi aducea câte o cafea, fără să-mi spună un cuvânt. Am fost mai atent și am observat că era proprietarul frizeriei. Figura lui mi-era cunoscută, dar nu reușeam să-mi amintesc de unde. Așa că, odată, când a mai venit să-mi aducă iar cafea, l-am întrebat:
— Ne cunoaștem cumva?
— Da, vă amintiți de mine? Am cumpărat o mașină de la dumneavoastră, acum câțiva ani.
— Serios? și unde vă e mașina?
— E o poveste lungă. Am fost alcoolic și eu. Eram patron de firmă, aveam o soție minunată, dar am prins-o în pat cu asociatul meu. în loc să le trag o mamă de bătaie la amândoi, m-am apucat de băut. Eu am pierdut tot, am făcut și câteva luni de închisoare, pentru că m-am bătut cu un barman, iar ea și amantul ei au rămas cu toată munca mea. Frumos, nu? într-o zi, deși eram beat-mort, mi-am dat seama că sunt un prost și că nu de viața mea ar trebui să-mi bat joc, ci de viața lor. Am vrut să mă las de băutură fără ajutorul nimănui, dar n-a fost posibil; am avut norocul să am un bun prieten, care m-a internat și pe urmă m-a supravegheat îndeaproape. N-am mai băut de cinci ani. E ceva, nu? Cu puținii bani care mi-au rămas, n-am putut face mare lucru, mi-am deschis frizeria asta. Până să apuc să mă răzbun, am aflat că soția mea l-a părăsit și pe nefericitul ăla și a fugit cu altul, așa că mi-a făcut altcineva treaba și acum îmi văd de viața mea. Habar n-ai ce distractiv e să tunzi oameni, uneori mai vin și femei aici, acum e moda cu părul tuns scurt. Fiecare are câte o poveste, aș putea scrie o carte. Dacă vrei, poți dormi la mine pe canapea și, dacă mă lași, am să te ajut să-ți revii. E păcat de anii tăi și de familia pe care probabil ai pierdut-o, nu crezi?
La început, l-am repezit, i-am spus să mă lase în pace. Pe urmă, într-o seară, i-am bătut de bunăvoie la ușă. M-a primit, mi-a făcut o cafea și mi-a pregătit canapeaua să dorm.
— Dacă reușești să nu bei 24 de ore, ești salvat. Astea sunt cele mai grele, crede-mă. Hai să mă ajuți la treabă, să treacă timpul mai repede!
Am măturat părul după fiecare client, am spălat chiuvetele, am frecat podelele, iar la sfârșitul zilei, frizeria era lună. Totul mă ardea pe dinăuntru, eram tot mai sigur că n-am să reușesc. Vili a pregătit o mâncare excelentă, dar, după cum probabil știți, alcoolicii nu prea mănâncă. Am luat câteva înghițituri de dragul lui. Toată noaptea ne-am uitat la niște filme, habar n-am ce am văzut, pe urmă Vili a făcut iar cafele, iar la un moment dat s-a uitat la ceas și a strigat fericit:
— Cele 24 de ore au trecut. Felicitări! De-acum, lasă-te în grija mea și o să vezi ce bine ne descurcăm.
Au trecut câteva luni bune de atunci. Când mă uit în oglindă, mă recunosc din nou. Am vrut să dau și de fratele meu, să-l ajute Vili și pe el, dar niciunul dintre „prietenii” lui nu știa unde a dispărut. Vili m-a luat ajutor la frizerie, dormeam într-una din camerele de la etaj, împărțeam cheltuielile. Viața mea era din nou frumoasă. Un singur lucru îmi lipsea foarte mult: familia mea.
Vili mi-a promis că se ocupă tot el și de asta. A aflat unde locuiesc Mara și copiii, dar mi-a spus, cu părere de rău, că soția mea s-a recăsătorit.
— Cred că sunt fericiți cu toții. Ar fi păcat să le strici iar viața. știu și eu ce să zic? Nu ai vreun prieten pe care să-l poți ruga s-o întrebe pe Mara dacă vrea să te mai vadă?
Vili mi-a dat adresa lor și am stat la pândă multă vreme printre tufele de lângă gard. Păreau într-adevăr o familie fericită. într-o zi însă, o minge a ajuns la picioarele mele. Iar fiul meu a venit s-o ridice.
— Tată, ce bine-mi pare că te văd! Stai, s-o chem și pe mama! Nu pleca!
Când a venit, Mara m-a luat în brațe.
— Mă bucur că ți-ai revenit. Ne-a fost tare dor de tine!
— și mie mi-a fost dor de voi… dar mi-a fost foarte greu să-mi revin. Mă bucur că aveți o viață fericită, am auzit că te-ai recăsătorit.
— Cine ți-a spus asta? Locuim împreună cu fratele meu, nu-l mai ții minte?
Dar știți care e culmea? Mi-era frică să mă întorc la viața mea de dinainte. Mă temeam că nu voi mai putea face față pretențiilor exagerate ale celor din jur. Am rugat-o pe Mara să mai aibă răbdare și am continuat să stau la Vili. Mă întâlnesc cu copiii și cu Mara în fiecare weekend. Deocamdată, atât pot face…