ComenteazăVasile Ernu: Am scris cred acum câțiva ani că apariția Editurii OMG e cumva un fenomen important prin prisma a ceea ce semnifică ea sau ceea ce face în câmpul cultural românesc. O să discutăm pe parcurs: sau o să întreb niște lucruri. Aș porni, dragă Alex, de la o întrebare simple: care a fost motivația pornirii acestui proiect?
Alex Ciorogar: Dragă Vasile, îți mulțumesc, în primul rând, pentru această oportunitate de a discuta mai pe larg despre Editura OMG și, în al doilea rând, despre cuvintele frumoase și de încurajare pe care, într-adevăr, le-ai avut de spus de la bun început despre întregul demers.
Și eu cred, bineînțeles, în importanța pe care o are editura în câmpul cultural românesc și, ca să-ți răspund la prima întrebare, aș zice că motivația proiectului ține tocmai de structura și relațiile existente în sfera literaturii contemporane românești.
Mai exact, cred că ține de anumite insuficiențe sau neajunsuri pe care le-am observat de-a lungul timpului, din simplul motiv că am fost, înainte de înființarea editurii, un membru activ al acestei comunități. Pe lângă textele și articolele academice publicate în reviste științifice și volume colective și, dincolo de participarea la o serie de conferințe universitare, am scris, timp de 10 ani, și cronică literară (recenzii, eseuri) și am fost foarte atent și interesat tocmai de evoluția literaturii actuale și, în special, de transformările poeziei recente.
În această perioadă am avut ocazia, deci, să cunosc îndeaproape tot ceea ce se scrie și tot ceea ce se publică în acest spațiu, modul în care este receptată producția lirică autohtonă și care sunt punctele de promovare, iradiere și, totodată, nodurile ei sociale, dacă pot să zic așa. Cu alte cuvinte, dacă e să folosesc un alt joc de limbaj (à la Wittgenstein), cred că motivația din spatele proiectului OMG ține, în linii mari, de o anumită logică capitalistă a cererii și a ofertei.
Lipsea, din punctul meu de vedere, o platformă gata să promoveze, într-o economie a seducției, anumite voci, stilistici, experimente, ideologii, coduri și practici artistice. Lipsea o mică instituție, dacă vrei, care să ofere sentimentul de apartenență unei comunități cu o experiență de viață împărtășită – o clasă socială clar conturată cu o structură de sensibilitate suficient de diferită față de cele precedente.
Lipsea, în sfârșit, un corp care să actualizeze și să ofere concretețe materială unei forme senzoriale a prezentului trăit, așa cum îl percepem noi aici și acum.
– De ce ai ales ca domeniu central al editurii poezia și nu proza? Știm, sau cel puțin asta e cutuma: românul e mare poet. Dar ce a stat de fapt în spatele acestei alegeri?
– Pentru că, atunci când e făcută cum trebuie, poezia e cool – urbană, hipsterească, uneori detașată, alteori cu un nejustificat aer de superioritate și excelență, sfidătoare, rebelă, autonomă, chiar narcisică aș zice, subversivă, spirituală, conflictuală, diferențială, contradictorie aproape, nonșalantă și, foarte important, ironică și autoironică (și în multe alte feluri).
Spre deosebire de proză, care cred că poate surprinde, totuși, mult mai bine toate lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, cred că poezia are, totuși, un avantaj al vitezei de reacție. Proza osifică lucrurile și ia mai mult timp. Nu mai are cum să fie cool sau fresh. Nu îți mai oferă o fenomenologie a momentului, ci o formă de sociologie pseudo-istorică a devenirii. Mi se pare mai importantă sau mai fascinantă, în această etapă a transformărilor de toate soiurile, viziunea aceasta transversală și directă a poeziei.
– Dacă proza are nevoie de timp pentru a prinde imaginea unei epoci, a frământărilor ei – de aceea cărțile despre anii 90, 2000 abia acum apar – poezia este cumva „nervul epocii”. Ea prinde mult mai bine și rapid frământarea, spiritul epocii. Putem vorbim de niște teme ale actualei poezii?
– Da, cred că putem vorbi despre niște teme ale poeziei actuale. Sau, mai degrabă, despre niște inflexiuni. Cred că spui bine frământări – e vorba despre modul în care sunt declinate, la nivel individual și comunitar (și, în consecință, la nivel regional), o serie de problematici globale: criza neoliberală, dezastrele ecologice, impactul tehnologiilor digitale, marginalizarea, războaiele, inegalitățile sociale, reacționarismul. Sigur, toate acestea sunt articulate, în fundal, pe același imaginar colectiv: dragostea (sau lipsa ei), moartea, prietenia, maturizarea, singurătatea, traumele, euforia.
„Trăim într-o atmosferă progresistă, woke, centrist-neoliberală”
– Eu tot vorbesc de o „nouă sensibilitate”, adică de apariția unei generații tinere, care vine cu o diferență destul de mare față de cei dinaintea lor. Putem vorbi despre niște trăsături, teme, stilistici specifice ei? Există această „nouă sensibilitate” sau improvizez eu cumva….
– Din punctul meu de vedere, diferența există, cum încercam să sugerez și mai sus. Undeva între 2009 și 2013 s-a format o nouă cultură comună și nouă identitate de grup (și social, și politic, și cultural). Și din 2018 sau 2019 ea s-a radicalizat și s-a masificat. Trăim într-o atmosferă progresistă, woke, centrist-neoliberală.
Or, paradoxul și beneficiul care decurg de aici converg în faptul că această ideologie dominantă (în termenii lui Raymond Williams) e pluralistă și dedicată revalorificării persoanelor și grupurilor mai mult sau mai puțin periferice. Pe de altă parte, ar trebuie să ținem cont și de faptul că argumentele de stânga însă susțin că tocmai prin această deplasare a centrului atenției sunt ignorate sau chiar abandonate, de fapt, clasele de jos care sunt, într-un anumit sens, și mai defavorizate.
Așa că, mai mult decât o nouă sensibilitate, cred că toate aceste condiții ar putea conduce (dacă nu au făcut-o deja) înspre formarea unor noi tipuri de subiectivități, în înțelesul pe care îl are acest termen în opera târzie a lui Foucault. Cu avantaje și dezavantaje, desigur.
= Eu urmăresc cu mare atenție literatura celor tineri așa cum încerc să citesc cărțile OMG chiar dacă nu sunt din zona ”mare fan poezie”: dar pentru mine e o chestiune de muncă de înțelegere. Întreb: există un filon comun la capitolul „sensibilitate” & teme între zona poezie și proză la cei tineri?
– Cred că ceea ce diferă între poezie și proză este felia de timp care poate fi în mod convingător abordată ori cartografiată în cadrul acestor două genuri literare. Poezia aparține, în general, duratelor scurte, pe când proza dedică sau ar putea dedica, cel puțin teoretic, sute de pagini unor perioade mai consistente. Sigur că există excepții și lucrurile sunt mult mai nuanțate și mai rafinate decât le-am formulat eu aici, dar cred că uneori banalitățile își îndeplinesc cu succes misiunea.
– Mai spune-mi, te rog, că știu că te pricepi: putem vorbi de o „sincronizare poetică” a ceea ce se întâmplă la noi și să zicem spațiul occidental, sau măcar Europa de Est?
– Sugestia mea este că orice încercare de a explica aceste transformări trebuie să evite problema considerării poeziei românești contemporane ca fiind derivată, sub orice formă, din centrele occidentale, fie că acestea sunt poetice, filosofice, teoretice, critice sau de altă natură și să evite, deci, așa cum spui varianta sincronicității.
Soluția este, așadar, să ne îndepărtăm de perspectiva binară a centralismului liberal. Ar trebui să putem gândi poezia românească ca fiind un tărâm independent al creativității literare. Prin urmare, ceea ce este necesar nu e altceva decât un nou mod de a pune problema, astfel încât să ocolim calea dezvoltaționalismului occidental.
– Bun, hai să fim mai aplicați pe România ca să înțelegem…
– Odată cu instalarea democrației și a capitalismului după 1989, nu doar sistemul politic și economic au intrat în criză, ci și cel literar. Acest inevitabil transfer de putere a dat naștere unor noi forme de ideologie culturală. Anii 90 au fost, în primul rând, conservatori, retrăgându-se în ceea ce Mihai Iovănel numește, pe bună dreptate, o metafizică a ironiei, à la Cristian Popescu, sau una autobiografică, cum se vede la Ioan Es. Pop sau reacționari (pozițiile anticomuniste, de exemplu, sau recuperarea scriitorilor și intelectualilor interbelici).
A doua poziție e, bineînțeles, cea liberală, unde poate fi inclusă generația postmodernă a lui Mircea Cărtărescu sau autori de dreapta, precum Horia-Roman Patapievici. Un al treilea răspuns ideologic a fost acela al rebeliunii culturale radicale și revoluționare a generației 2000. Acesta nu a fost un răspuns la formațiunile comuniste persistente, așa cum pare să creadă Iovănel, ci, mai degrabă, la greutățile create de acei 10 ani de dezvoltare capitalistă infantilă/sălbatică.
E momentul în care apar forme minimaliste, realiste, autentice, biografice, brutale sau chiar fracturiste de poezie: Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu și Ruxandra Novac sunt câteva dintre cele mai importante nume în acest sens.
Cu toate acestea, odată cu apariția așa-numitei societăți de risc (cum spune Beck) și cu consolidarea internetului, accentul pus pe subiectul uman a devenit din ce în ce mai problematic și mai greu de susținut sau chiar de justificat. A avut loc, așadar, o schimbare în morfologia socială a comunităților locale, iar poezia însăși a suferit anumite mutații, marcând trecerea de la transcrierea obiectivă a vieții trăite la o transcriere fenomenologică a diferitelor forme post-antropocentrice de multiplicitate și (co)existență.
Așa cum România a beneficiat de multiple scheme de finanțare europeană în primul deceniu al noului mileniu, la fel de interesant este că și colecțiile de poezie post-douămiiste au început să dea semne de noi configurații, odată cu val chimic (2010), Gabi Eftimie (2006), Vlad Moldovan (2008) sau Andrei Doboș (2007).
În consecință, mi se pare că conceptualizarea poeziei românești postcomuniste ca un angajament tripartit cu sau ca reacție la conservatorism, liberalism și extremism ne va ajuta să înțelegem mai bine poziția sa istorică, atât la nivel local, cât și global, în cadrul structurilor de putere ale sistemului mondial capitalist. În loc să ne uităm, așadar, la elementele formale sau tematice (așa cum par să se mulțumească cei mai mulți, dacă nu toți comentatorii), o abordare cosmopolită autentică (și, deci, non-sincronică) a ceea ce numim acum poezie contemporană ar însemna analiza relațiilor dintre transformările social-politice și înregistrarea lor literară.
Opinia mea este că volumele publicate la OMG (dar și în altă parte) sunt potrivite pentru a descrie lumea și condițiile actuale de experiență ale sistemului românesc postcomunist, mai ales după ce toate pozițiile ideologice anterioare și-au epuizat energiile creative.
– Și aici intervine momentul OMG?
– Momentul OMG din poezia românească contemporană este cel mai bine înțeles, prin urmare, ca o rearanjare simultană a mai multor circuite culturale și economice globale. Etapa actuală a poeziei coincide nu numai cu declinul celor trei poziții ideologice discutate mai sus, ci și cu dezintegrarea a trei cicluri de dezvoltare economică și reconfigurare capitalistă (nu intru în detalii, doar le amintesc: K-waves, Kress cycles, secular trends).
La nivel global, neoliberalismul se impune ca formă dominantă la începutul anilor 70, or, după 1989, ultimele reziduuri ale keynesianismului sunt aproape în întregime eliminate, coroziunea vechii clase de mijloc continuând până la prăbușirea economică din 2008-2011. Asta înseamnă, în cele din urmă, că perioada imediat de după 2011 este, în cele din urmă, cea în care neoliberalismul atinge, iată, cote maxime, atât la nivel, global, cât și local.
Toate aceste tendințe susțin ideea conform căreia poezia românească contemporană nu este doar o reflectare, ci un factor determinant al acestor noi relații social-politice și economice. Prin urmare, forma cosmopolitismului poetic actual este un mod de a propulsa și de a imagina noi modalități alternative de raportare ideologică la natură, muncă și alte comunități umane.
Poezia actuală reunește preocupări culturale multiple și eterogene, exprimate nu atât de o generație biologică sau de o cohortă, așa cum indică de obicei criticii, ci mai curând de forma sistemică a unor condiții economice, politice și culturale comune.
Având în vedere că formele ierarhice de opresiune și exploatare ale sistemului rămân structurale pentru expansiunea sistemului mondial neoliberal, aș dori să subliniez, din nou, faptul că importanța radicală a poeziei române contemporane constă în aceea că poate surprinde o critică a modului în care capitalismul își însușește și exclude segmente ale lumii prin intermediul proceselor relaționale și al inegalităților care derivă din logicile sale binare de excludere.
Astfel, poezia română contemporană pare și trebuie să fie una non-dezvoltaționistă, apariția și constituirea ei coagulându-se ca o coliziune de forțe în urma valurilor neoliberale de expansiune și contracție.
– Există fenomene noi care apar legat de poezie și intersecția ei cu alte arte? Cum stăm cu zona muzicii, căci mereu ele s-au intersectat? Colaborează, se influențează?
– Da, există foarte multe și binevenite colaborări în acest sens. Mi se pare însă că am avea nevoie de colaborări și cu zona de fashion. Aștept colaborări :)
– Am văzut influențe puternice de limbă engleză. Știu, e o obsesie mai veche: unii cred că cei tineri vor trece pe engleză. Eminescu, Bacovia sau Sociu următoarei generații vor scrie în engleză? Cum stăm la acest capitol…
– Engleza e virală, dar nu cred că e o amenințare pentru poezia de limbă română. Ba chiar dimpotrivă.
– Cum se face selecția: urmărești tema, stilul, autorul? Cum reușești să găsești/găsiți atât de mulți poeți autori/autoare buni?
– Mulțumesc din nou – da, urmăresc toate aceste lucruri și, ca în orice industrie, și această clasă literară are o rețea și limite foarte bine conturate. Adică e dificil să nu fi auzit de autor de valoare, chiar dacă sunt încă la început de drum.
– Apropo: recent a fost ceva scandal pe rețele legat de relația autor/autoare-editor. Adică în ce măsură editorul poate interveni în textul autorului? Cum reglezi această relație destul de sensibilă? Care e limita, până unde se poate merge?
– Cred că această relație e, într-adevăr, sensibilă, dar ea poate fi negociată de la caz la caz. E o artă și asta, o formă de persuasiune a culiselor. Limitele se stabilesc, din nou, în funcție de fiecare instanță.
– La capitolul vizual: cum ați gătit această stilistică și de ce? Autorii au ceva de spus la acest capitol? Pot interveni?
– Atunci când creezi un brand ai nevoie și de o identitate vizuală. Am apelat la oameni în care aveam încredere în acest sens și am reușit să formulăm o soluție estetică ideală din punctul meu de vedere. Cărțile de la OMG arată în acest fel pentru că sunt, parțial, un mix eclectic de elemente pe care le-am împrumutat sau pe care le-am furat de-a dreptul (paginile colorate, de pildă) de la alte edituri din străinătate care îmi plăceau foarte mult. Am vrut, deci, ca designul să fie cool și diferit și să se poate automat actualiza printr-un fel de arhitectură minimalistă, industrială, normcore. Fiecare autor își alege coperta, dar șablonul e la fel.
Am numerotat volumele (tocmai lucrăm la volumul cu numărul 38) la sugestia lui Alex Văsieș, care îmi spunea că discurile produse de anumiți muzicieni sau label-uri sunt produse în serie. Nu știu nici acum de ce acest mic detaliu mi s-a părut absolut esențial.
Atunci când creezi un brand ai nevoie și de o identitate vizuală. Am apelat la oameni în care aveam încredere în acest sens și am reușit să formulăm o soluție estetică ideală din punctul meu de vedere. Cărțile de la OMG arată în acest fel pentru că sunt, parțial, un mix eclectic de elemente pe care le-am împrumutat sau pe care le-am furat de-a dreptul (paginile colorate, de pildă) de la alte edituri din străinătate care îmi plăceau foarte mult.
Am vrut, deci, ca designul să fie cool și diferit și să se poate automat actualiza printr-un fel de arhitectură minimalistă, industrială, normcore. Fiecare autor își alege coperta, dar șablonul e la fel. Am numerotat volumele (tocmai lucrăm la volumul cu numărul 38) la sugestia lui Alex Văsieș, care îmi spunea că discurile produse de anumiți muzicieni sau label-uri sunt produse în serie. Nu știu nici acum de ce acest mic detaliu mi s-a părut absolut esențial.
„Publicul de poezie nu e foarte mare, din punctul meu de vedere. Din contră. El ar trebui lărgit”
– Pe mine mereu mă minunează publicul de poezie: pentru o țară cu un grad de sărăcie ridicat și cu un nivel precar de educație avem, mi se pare, un public foarte mare. Cum vezi tu publicul, consumatorul de poezie.
– Publicul de poezie nu e foarte mare din punctul meu de vedere. Din contră. El ar trebui lărgit. Se cumpără destul de multă carte – dar, în general, proză sau non-ficțiune. Și nu neapărat cărțile scrise de autori din România. Mai degrabă traduceri. E un public devotat, în schimb, dar și aici cred că mai avem de lucru – e nevoie de multă muncă și convingere și în rândurile celor mai pasionați să achiziționeze un volum despre care știu deja că le place.
Cred că își permit asta fiindcă fac parte, totuși, din același nou upper middle-class. E o formă de distincție și de capital simbolic. Colecția OH MY GOD CELEBS (unde au apărut deja cărți de Ionuț Lenghel și George Roșu – tot aici va fi adăugat, la vară, debutul în poezie al artistei Paulina) a fost gândită ca o formă de democratizare și deschidere spre publicul larg, dar, în același timp, și ca o formă de rizz literar.
– Eu tind să cred că literatura începe să fie tot mai mult dominată – sau cel puțin avem un trend crescător, lucru îmbucurător – de scriitoare. Ultimii ani la debut pur și simplu marchează o schimbare radicală de paradigmă. Consider acest fenomen ca pe ceva extraordinar – se repară o nedreptate istorică cumva. Mai ales în poezie se simte. Cum vezi acest domeniu?
– Cred că ai dreptate. Și dacă nu ai dreptate, ar trebui să depunem mai multe eforturi în acest sens. Sunt mult mai multe scriitoare și mult mai multe poete bune decât poeți buni. Cred că e normal ca acest lucru să se vadă și în instituția premiilor literare. Ar putea fi înțeleasă, într-adevăr, ca o schimbare radicală de paradigmă, o normalizare. Discutând cu diferiți oameni din zona de marketing, am aflat că profilul cumpărătorului OMG este, de fapt, cel al cititoarelor din marile orașe ale țării (cu vârste cuprinse între 15 și 50 de ani).
– Dacă un tată ar zice: ia să văd ce scriu copiii noștri? Ce-i frământă, ce-i doare. Tu ce ai recomanda?
– Cătălina Stanislav, Florentin Popa, Tudor Pop, Luca Ștefan Ouatu, Andrei Doboș, Cosmina Moroșan, Alex Văsieș, Radu Nițescu, Andrei Dósa, Vlad Moldovan, Ștefan Baghiu, Elena Boldor, Lucian Brad, Teona Galgoțiu, Raluca Boantă, Vlad Drăgoi, Deniz Otay, Anastasia Gavrilovici, Dmitri Miticov, Alexandru Adam, Mădălina Căuneac, Mircea Andrei Florea, Diana Cornea, Kali Agnes, Răzvan Andrei, Ioan Coroamă, Gabi Eftimie, Mihnea Bâlici. Și mulți alții. Dar cu siguranță orice volum de la OMG 😊 Mulțumesc din nou!
Foto: iqads.ro