ComenteazăCuprins:
Ana Blandiana poezii
Acasă
Era un timp cînd mă simţeam
în trupul meu, acasă.
Ştiam locul fiecărui lucru –
fereastra în care răsărea soarele
şi peretele dinspre nord,
nu mi-era niciodată urît
îmi găseam de dimineaţa
pînă seara de lucru,
iar dacă plecam undeva
abia aşteptam să mă întorc.
Acum de-atîta ordine mi-e silă
şi de ştiutulpederost mi-e somn,
nu mai ţin minte cînd am fost adusă
în încăperea prea frumoasă pentru mine.
Căutam pe cineva şi i-am rămas în loc?
Sau poate a fost o cursă
în care-s prinsă încă?
Aştept de mult şi nu mai ştiu pe cine…
Oh, mi-e atît de frig în casa asta
Dac-aş pleca acum ar fi de tot.
Abia începusem să simt
Abia începusem să simt
Că undeva-n rarul văzduh
Zăpada se va opri deodată,
Abia începusem să știu
Că nu mai poți să te ascunzi
De ochii mei avizi să vadă,
Abia zăream cum se depune
O linie limpede pe creștet,
Tremurătoare-n păr și moale
Pe genele-ți clipite-abia,
Abia-ndrăzneam să cred că ai tăi sunt
Umerii desenați în aer
Cu fără de sfârșit zăpadă
Și-a tale-aripile trădate
De nemaicontenita nea.
Aş fi putut să te ating,
Dar mi-era teamă să nu scutur
De pe făptura-ţi nevăzută
Conturul nesperat de clar,
Aş fi putut să te învăţ
Pe dinafară pentru clipa
Când, înteţindu-se ninsoarea,
Vei dispărea cu spaimă iar…
Altfel
Dar dacă soarele şi luna
Sunt unul şi acelaşi astru
Pe care spuma de-ntuneric
Îi travesteşte diferit ?
Dar dacă eu sunt numai una
Clipind sub ochiul tău albastru
Sau scrijelind-o cu privirea
Bolta străină de granit?
Aceleaşi biete haine-trupuri
Menite să îmbrace spaime
La fel de mari şi totuşi alfel
Mereu de altceva fugind,
Acelaşi râu curgând într-una
Tot alte mâluri să îngaime
Din care să se stingă-n mare
Nerăzgândind , acelaşi jind.
Alunec, alunec
Sunt primul om care îmbătrâneşte
Sub soare.
Singură descopăr,
Şi fără să mă poată ajuta cineva,
Această enormă mirare
A trupului încă al meu
Dar rămas
Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd,
În timp ce eu
Alunec, alunec pe mare
Până nu mă mai văd.
Amân mereu
Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,
Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra,
Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,
Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor
Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci
Străluminată, cu fruntea aproape statuie,
M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.
O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor,
Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii,
O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor,
Cei înşelaţi atât de crunt după moarte…
Ana Blandiana poezii – Ar trebui
Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…
Autopastel
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.
Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.
Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.
Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.
Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.
Bătrâni și tineri
Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte. Vai,
Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte…
Dar nu găseşte disperat decât
O nemurire-n care i-e urât.
Baladă
Stăpână,
Stăpâne,
Până
Şi cine
V-a cunoscut
Rămâne mut.
Dă vorbe din palmă
Păsărilor hrană,
Nu-şi ţine
Pentru sine
Nici o rugăciune,
Nici o sudalmă,
Singur rămâne
Şi fără prihană
Ca nenăscut.
Litere-sâmburi,
Crânguri-silabe,
Cuvinte-anotimpuri
Ochiu-i încape,
Dar
În zadar –
În lacrima lui
Numai albinele
Ştiu să se-adape,
Numai fluturii
Pot să se-ngroape.
Poezii scrise de Ana Blandiana
Cântecul
Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.
Furnicile însă îl vor purta în pământ
Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,
Seminţele îl vor înţelege căzând
Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.
Iarba-l va scoate anul viitor la lumină
Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,
Iar dac-o să aibă noroc or să vină
Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.
Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,
Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte
C-a fost zămislit din păcat,
C-a fost gândit în cuvinte
Călătorie
Umblu prin mine
Ca printr-un oraş străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamă pe străzi
Şi-n după-amieze ploioase
Mi-e frig şi urât.
Nici o dorinţă de-a călători,
Când şi numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieţi
Întrebării
„De ce-am fost adusă aici?”…
Cântec
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Dacă vrei să nu te mai întorci
Daca vrei sa nu te mai intorci
Fereste-te de matraguna –
Ea-mi fura seara glasul
Si plange cu el
Din urmele talpilor tale;
Daca vrei sa ma uiti
Ascunde-te de luna –
Iti va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale;
Daca vrei sa pleci
Ascunde-te de ploaie,
Fereste-te de ninsoare,
Daca vrei sa ma uiti
Nu te apropia de mare,
Inconjura marea,
Nu te-arata sub zborul pasarilor,
Fugi
De salciile cu pletele prelungi,
Pana vei gasi locul unde te
Asteapta uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar daca vrei sa pleci
Daca vrei sa ma uiti,
Nu incerca sa mori,
Mai ales nu incerca sa mori –
Stiu sa cobor ca intr-o fantana
Prin flori…
Corabia cu poeți
Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului
Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).
Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm –
Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?
Condiție
Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.
Despre țara din care venim
Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân la pământ
Şi dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Şi florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseşte decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ţi-e somn.
Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Ana Blandiana poezii – Fără tine
Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
Întâlnire
Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.
Mamă
Mamă, întâiul meu mormânt,
Beznă fierbinte,
Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită,
În timp ce fiecare bulgăr
Al ţărânei sale
Se-mpotrivea plecării fără rost.
Îmi vei ierta vreodată învierea,
Grăbita înviere ce mă rupea de tine
Pentru ca, din lumină în lumină,
Să mă apropie de-o altă moarte?
E tot mai frig,
Străinătatea mă pătrunde,
Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi.
E-atâta depărtare pân la tine,
Că s-ar putea-nălţa biserici
Să mijlocească rugile-ntre noi.
Oboseală
Ce morţi cuminţi avem!
Nu izbucnesc prin vulcani,
Nu se clintesc de sub zidurile
Întemeiate pe ei.
Se lasă închişi în statui
Cu gesturi cioplite de alţii,
Se lasă-nhămaţi în drapele
Pe drumuri necunoscute,
Se lasă araţi şi putrezesc conştiincios
Să hrănească pământul.
Ce morţi cuminţi avem,
Şi obosiţi.
Ana Blandiana – poezii pentru copii
Într-o zi pe când lucram
Într-o zi pe când lucram
În gradină, pe sub geam,
Îngrijind un trandafir,
Văd că intră-un musafir:
Era mic c-abia-l vedeai,
Dar cu mustăţi ditamai;
Încăpea printre uluci,
Dar avea blăniţa-n dungi;
Şi-ntr-un capăt, dintr-o dungă
Îi creştea o coadă lungă;
Era numai cât o floare,
Dar avea patru picioare;
Ochii-albaştri îi clipeau
Şi ştia să zică „miau”.
Ba să vezi şi să te bucuri –
Sărea-n aer după fluturi
Şi ştia chiar să se joace
Cu câteva ghemotoace.
Oare, ce-aţi fi făcut voi
Cu-acest musafir de soi?
Eu oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca să-l conving să rămână,
I-am dat şi-un pic de smântână;
Şi, pentru că era mic,
L-am botezat Arpagic.
Subchiriașii
În pridvorul casei mele
E un cuib de rândunele.
Deşi nu-s un bogătaş,
Am, deci, şase subchiriaşi.
Pentru că-s, uitai să spui,
Doi părinţi şi patru pui.
Părinţii, nu ştiu cum fac, –
Toată ziua sânt în frac.
Chiar şi dimineaţa zboară
Doar în ţinută de seară.
Vrăbiile-i cam bârfesc,
Cică prea se grozăvesc.
Dar eu, drept să spun, îi iert:
Sânt în haine de concert.
Puii-i văd ieşind în prag:
Patru guri deschise larg.
Încât chiar mă preocup:
Ciocurile au şi trup?
Ba mă-ntreb şi alte fleacuri:
Trupurile au şi fracuri?
Mor de curiozitate
Până aflu câte toate,
Dar m-oi lămuri uşor
La prima lecţie de zbor.
O vizită
Ieri am avut o vizită simandicoasă:
A trecut pe la mine o broască ţestoasă.
De fapt avea un aer atât de serios,
Încât s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos.
Era destul de mic şi de tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani,
Nu cred c-avea nici cinci sute de ani.
(Pentru că – ştiţi, desigur – aşa fără nici un motiv
Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ).
Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească,
Şi era foarte inteligent pentru o broască.
Deoarece fusese crescut în natură,
Se pricepea la agricultură;
Şi pentru că experienţa lui era notorie,
Se pricepea grozav la istorie;
Era o adevărată plăcere să-l asculţi,
Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi.
Povestea despre Brâncoveanu şi Cantemir
Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir.
Dar – dacă nu se lăuda – se pare
Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare.
Despre războaie doar n-avea prea multe de spus,
Stătuse în carapace, ascuns.
Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal,
Să-mi sufle la istorie la extemporal.
O furnică poetă
În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.
Semințe – poezii de Ana Blandiana
Cine dintre voi
Ştie ce pierde
O turmă de oi
Prin câmpia verde?
Rotunde mărgele
Lucioase şi mici,
Ca nişte ghiulele
Pentru licurici.
Cine-ar sta să-ngroape
În pământ degrabă
Vreo două-trei boabe
Şi le-ar pune apă
Ar vedea cum iese
Din pământ uşor
O blăniţă deasă
Şi un botişor;
Ar vedea c-apar
Ici-colo codiţe,
Ba uneori chiar
Şi două corniţe.
Că-s sâmburii mei
Seminţe de miei,
Şi mărgelele-s
Seminţe de iezi.
Lasă-mi toamnă
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.
Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.
Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.
Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Motoșel și Botoșel
Motoşel şi Botoşel
Erau doi pisoi la fel.
Nu-i recunoşteai decât
După-o dungă de pe gât,
Iar alteori, mai degrabă,
După-o pată de pe-o labă.
Botoşel avea în plus
Pata jos, şi dunga sus.
Când voia să se prezinte,
Scotea laba înainte,
Iar când ieşea la raport,
Dădea laba paşaport.
Numai când făcea vreun rău
Era leit frate-său.
Când vreo boacănă făcea,
Nimeni nu-l deosebea:
Cu labă şi gât pitite,
Torcea fără să ezite
Şi suav, cu glas înalt,
Se jura că-i celălalt,
Pe când bietul Motoşel
Lua bătaie pentru el.
Ana Blandiana – poezii celebre
Știu puritatea
Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defaimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
Nehotărâre
Fiecare trăim două, trei sau chiar patru vieţi deodată,
Ne naştem,
Doamne, atât de tineri, încât
Din miile de vieţi posibile
Nu ni se poate pretinde
Să ştim alege doar una.
Animalele unei vieţi vânează animalele celorlalte,
Peştii vieţii mai mari înghit peştii vieţii mai mici,
Crengile arborilor îşi sunt duşmane şi se usucă-n hotare,
Soarele vieţii a patra întunecă
Soarele-al treilea, soarele-al doilea,
Soarele prim.
Contrare, vieţile se anulează una pe alta –
Şi, nehotărâţi încă, şi nematuri, murim.
Oul – Ana Blandiana poezii
„Ţi-aduci aminte cât de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiţi de-a pururi
Faptură singură, deplină
În care universu-ncape
Şi-şi este suficientă sieşi,
plutind lumină în lumină?
Ţi-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Şi, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit şi mut-
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvântul nu era născut.
Cine-a greşit şi până când?
Oul perfect, tăiat în două,
S-a rupt în cer şi în pământ
Însingurând deodată-o lume-
Ţi-aduci aminte cât de nouă?-
Iar lama străbătu prin mijloc
Reinventându-ne pe rând.
Ţi-aduci aminte despărţirea
Celulelor de ele înseşi
Şi spaima sângelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pământul se-ntindea prin arbori
Şi cerul se-ncleşta în crengi,
Să nu se vadă, goală rana
Pe locul căreia s-a rupt.
Ţi-aduci aminte ce risipă
De sentimente şi de vorbe,
De animale şi de plante
Curgând spre-acelaşi ţărm pierdut
Şi aşteptând sfârşitul lumii
Din care, poate se va naşte
Un ou perfect plutind pe ape
În liniştea dintru-nceput.”
Pereche
Şi vom rămâne în eternitate
La fel de tineri cum suntem acum
Când miezul morţii-n turnul tâmplei bate
Plecând pleoape roşii pe gropi adânci, cu scrum?
Vom fi şi-n moarte tot uşor de-nfrânt
Şi nu vom înţelege nici atunci
Sensul acelui strivitor cuvânt
Rotindu-se-n absurdele porunci?
Tot tineri şi frumoşi fără-ncetare,
Mereu împleticiţi în lungi priviri,
Vom fi jertfiţi mereu pe alte-altare
Şi neacasă, veşnic nicăiri?
Apleacă-te pe braţul meu când mor,
Lasă-te-nvins de legea lor străveche.
Nouă ni-e dat în schimbul tuturor
Norocul de a fi pereche.
Veşmânt – Ana Blandiana poezii
Uneori dimineaţa
Mă trezesc îngheţată
Şi, pe jumătate adormită încă,
Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine
Trupul meu tânăr,
Cald, mătăsos,
În care mă învelesc
Clănţănind copilăreşte din dinţi,
Fericită că încă o zi,
O zi întreagă
Voi fi
La adăpost de veşnicie.
Ana Blandiana poezii despre copilărie
Copilărie
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.
N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.
Părinții
Părinţii fac totul oricând pentru noi –
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.
Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.
Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.