Așa te simți la un spectacol de teatru de 25 de ore. S-a jucat la Craiova

„Nu-ți zic ce ar putea să meargă prost la maratonul ăsta, că nu vreau să cobesc. Îți zic la final, când se va termina spectacolul și nu voi mai avea atâtea emoții”, râde Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova.

Este luni, 21 iunie, la doar câteva ore de la începerea maratonului teatral. E agitat și se mută de pe-un picior pe altul. Suntem afară, își scoate o țigară, dar uită să o fumeze.

Din teatru se aude din când în când vocea unui actor și muzică. 

Probabil cel mai lung spectacol din lume

Proiectul Teatrului Național din Craiova, Hektomeron, este inspirat din Decameronul lui Giovanni Boccaccio. Socotită una dintre operele literare fundamentale ale umanității, Decameronul își are originea acțiunii pe fundalul epidemiei de ciumă care a lovit Florența la jumătatea secolului al XIV-lea. Câțiva tineri, în încercarea de a se proteja de epidemie, se închid într-o vilă toscană și încep să spună povești.

Manifestul oamenilor în criză

Recomandări

Mizele partidelor la primul tur al prezidențialelor. PNL, între deschiderea șampaniei și noaptea cuțitelor lungi

Proiectul a început în ianuarie anul acesta și până în aprilie, timp de 100 de zile, fiecare episod a fost și este difuzat online, pe Hektomeron.com. 

În cea mai lungă zi din an, în 21 iunie, toate cele 100 de povești au fost puse pe scenă, într-un maraton teatral de 25 de ore și 30 de minute, construit ca un fel de manifest. 

Manifestul artiștilor rămași fără spectatori. Manifestul oamenilor în criza de nesiguranță a locurilor de muncă. În criza de sănătate. În violență domestică, pedofilie, sexism, neacceptarea minorităților de orice fel. 

Actorii au fost de la teatrul din Craiova, cu o excepție: Marius Manole, cel care a creat  momentul de final. Spectatorii au populat constant sala. Unii au rezistat pe timpul nopții.

Ce e dincolo de ce s-a văzut online

„E prea multă apă jos, îi ținem în apă”, spune cineva, referindu-se la filmarea proiectată pe panoul din spatele instrumentiștilor, unde se derulează imagini din diverse țări, grafice și cifre legate de cazurile de coronavirus. Cu imaginea unui lac pe fundal, cei trei instrumentiști, îmbrăcați în combinezoane de protecție, par că plutesc pe apă.

E doar una dintre scene. „Nu este doar un spectacol de teatru, este o instalație de teatru”, explică Vlad Drăgulescu desfășurarea de forțe de pe scenă.

Recomandări

Elena Lasconi și George Simion, umăr la umăr în turul 2 la alegerile prezidențiale, susține un nou sondaj USR. Pe ce loc este Nicolae Ciucă

„Nu credeam că o să fie atât de greu să aștept acele minute în care am de cântat. Sunt atent la ce vorbesc actorii, dar am atât de mult timp să mă gândesc la momentele mele. Pentru mine asta a fost prima chestie care m-a impresionat, starea asta”, spune Sergiu Corbu, violonist.

„Oamenii ne-au spus: de ce faceți asta, n-aveți ce lucra?”

Sergiu Corbu și cei doi colegi ai săi s-au întâlnit prima dată la Craiova, pentru acest spectacol. Nu se cunoșteau dinainte, nu mai lucraseră împreună. Notele lor s-au armonizat perfect însă, spune el.

„N-au fost momente grele pentru noi, ne-am înțeles perfect. Greu a fost însă să înțeleg părerile unor oameni, de tipul Gică-contra. Ziceau: ce, n-aveți ce lucra, cine stă atât pe scenă?! Chiar ne era poftă de stat pe scenă după atâtea restricții”, spune tânărul Corbu. El e cunoscut în lumea muzicală underground pentru fosta formație de punk acustic folcloric Ad Hoc, iar acum pentru trupa Corbu, pe care a fondat-o.

Recomandări

Moscova a explicat cum i-a avertizat pe americani cu 30 de minute înainte că vor ataca Ucraina cu o rachetă Oreșnik: „Au înțeles declarația președintelui rus”

100 de țări au fost implicate în proiect

Sala începe să se umple încet, pe măsură ce se apropie ora spectacolului. Grupuri mari de tineri își ocupă locurile pe scaune, cu biletele în mână. Un bărbat intră cu perna la braț, pregătit să stea cât mai confortabil în noaptea ce urmează.

100 de regizori din 100 de țări de pe toate continentele au lucrat la Hektomeron împreună cu cei 32 de actori implicați. Alți aproape 100 de oameni, angajați ai teatrului și voluntari, au organizat punerea lui în scenă. 

„Pandemia nu este doar a românilor, ci a întregii lumi. A reușit să blocheze pentru câteva luni tot globul”, explică Vlad Drăgulescu motivul pentru care a invitat regizori din toate colțurile lumii în acest proiect.

Unii regizori au lucrat având COVID

A fost dificil să-i găsească pe toți cei 100, povestește el. Zile întregi a stat pe telefoane și e-mailuri, unii au refuzat pentru că li s-a părut prea complicat să se implice, alții au acceptat imediat. 

După ce a găsit regizorii, au apărut alte probleme: conexiunea slabă la internet a făcut, uneori, imposibil de ținut repetițiile, unii s-au îmbolnăvit de COVID și au stat internați la terapie intensivă. Cine nu a avut nevoie de internare în spital a putut lucra bolnav, din izolare.

Căldura din Gambia

„Am reușit să dau de regizorul din Gambia după foarte multe încercări. Am vorbit cu el, omul era foarte chill: «Claudiu, facem, rezolvăm». Dar era o problemă. Era foarte cald la el. 43 de grade și stătea omul meu, săracul, cu batista albă, eu îl sunam de-aici, la noi ploua, și ăsta nu mai putea, se ștergea tot timpul. «Maaan, its hot in here».”, spune actorul Claudiu Mihail, cel care a prezentat trei dintre povești, cu regizori din Gambia, Azerbaidjan și Palestina.

Filipine: „Soluție sanitară, nu militară”

La ora 19.00 și un pic, sala se întunecă, iar Cerasela Iosifescu intră pe scenă cu o poveste a Hektomeronului, în regia unor tinere din Filipine. E despre Cepparello, un om care fură, minte și înșală, dar care ajunge totuși, după ce moare, să fie îngropat ca un sfânt. Asta pentru că a mințit și a reușit să convingă un călugăr că este o persoană bună.

„Să iubești viața chiar și când nu ai suficientă determinare pentru asta”, se aude vocea actriței pe scenă, înconjurată de umbre, cu un singur reflector pe chip. Pe ecranul din spatele ei scrie: „Unul care a dat ordinele împușcă și ucide împotriva noastră pentru că am cerut o soluție sanitară, nu militară”.

Este o trimitere la situația din Filipine, acolo unde anul trecut, președintele Duterte a cerut poliției să împuște imediat orice cetățean care încalcă restricțiile impuse din cauza pandemiei.

Apoi lumina se stinge, iar liniștea de până atunci este spartă de aplauze.

„Întotdeauna, în orice, e vina femeii”

Regizorii au avut completă libertate de a adapta opera lui Boccaccio cum au considerat, explică Vlad Drăgulescu, coordonatorul întregului proiect. Regizorii selectați au experiență în special în zona teatrului social și au folosit asta în spectacol pentru a „contrazice”, într-un fel, patriarhatul din viziunea lui Boccaccio de la 1300.

Creatorii le-au dat o voce personajelor feminine prezentate în Decameron pentru a vorbi despre violență, hărțuire și crime.

„Ce căcat!”, strigă actrița Geni Macsim de pe scenă, din rolul său, după ce a terminat povestea unui marchiz care a profitat de plecarea unui rege pentru a încerca să o cucerească, fără succes, pe soția acestuia. 

„Cine a scris povestea asta? Evident, un bărbat, din perspectiva unui bărbat. Femeia e inteligentă, normal că gândește cu creierul. Marchizul gândește cu mătărânga lui regală. Și întotdeauna, în orice, e vina femeii, pentru că nu ar trebui să fie atrăgătoare, nu ar trebui să fie sexi, ar trebui să se îmbrace întotdeauna decent. De-aia e întotdeauna vina ei dacă se întâmplă ceva”, continuă cu furie.

Fir-ar a dracului! În loc să le învățați pe fete cum să nu se îmbrace, ce-ar fi să-i învățați și pe băieți cum să nu violeze?! Femeilor li se spune că așa sunt bărbații – agresori, violenți. Zâmbim dulce când ne faceți sugestii brutale, râdem când faceți glume murdare ca să nu vă rănim mândria. În loc să vă lovim în boașe.

actrița Geni Macsim, în rolul său:

Radu Afrim: „Un manifest social foarte puternic”

Momentul regizat de britanicul Philip Parr, artist premiat de mai multe ori internațional pentru spectacolele sale de teatru și operă, se încheie cu un îndemn și cu lungi aplauze: „Nu mai hărțuiți femeile. Nu mai dați vina pe femei și nu mai împovărați femeile cu greutatea acțiunilor bărbaților, oricine ar fi ei. Gata! Punct”.

Nu este singura poveste reinterpretată care a pus un semn al exclamării la final. Povestea a noua din ziua a doua, cu actrița Tamara Popescu și în regia lui Sinéad ODonnell-Carey, arată că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

„Mi-a plăcut că regizorii și regizoarele s-au gândit să abordeze așa poveștile, cu puncte de vedere feministe și pro-LGBTQ. A fost ca un manifest social foarte puternic, care sper că a avut și impact. E bine că un teatru național, subvenționat de stat, începe să pună pe masă probleme sociale importante prezente în toată Europa, poate acum mai mult decât niciodată”, spune regizorul Radu Afrim.

Afrim a regizat povestea a zecea din ziua a zecea a Decameronului, lucrând cu actorul Marius Manole. În ultimul episod, marchizul Gualtieri o ia de soție pe Griselda, o tânără săracă crescută la fermă. 

Cei doi se căsătoresc, sunt fericiți, însă bărbatul îi testează de mai multe ori Griseldei obediența. El o minte inclusiv că i-a ucis cei doi copii nou-născuți și că a primit permisiunea de la papă să ia pe altcineva de soție. În final, Gualtieri, convins că îi e credincioasă, îi spune Griseldei adevărul, iar cei doi trăiesc din nou fericiți. În versiunea lui Boccaccio.

Manole și Afrim o lasă însă pe Griselda să-și spună părerea și să fie, în sfârșit, o femeie independentă. Este „eliberat” și fiul celor doi, el poate vorbi despre indiferența și ipocrizia tatălui său.

Când oboseala câștigă

Actorii au avut fiecare câte cel mult cinci povești de prezentat pe scenă, astfel că au fost câteva momente de respiro în care s-au putut refugia în camerele lor pentru a se odihni. Alții au preferat să rămână în sala de spectacol, să-și urmărească colegii.

A fost dificil de urmărit 25 de ore de teatru de pe scaunul de spectator.  Doar pauzele scurte și dese între povești, pentru a lua aer și a bea apă, au ajutat. Și poveștile spuse de pe scenă. Îi puteam vedea și pe instrumentiști, care au stat permanent pe scenă, cum îi doboară treptat oboseala.

Un semnal pentru încheierea pandemiei

Pe la ora prânzului, marți, nu erau mai mult de 15 persoane, dar la ultima poveste spusă de Marius Manole, sala cea mare a Teatrului Național din Craiova a fost aproape neîncăpătoare.

„Nu mai pot accepta ca lumea să mă iubească pentru că sunt supusă și răbdătoare. Vreau să fiu iubită pentru că sunt inteligentă”, spune personajul lui Manole pe scenă, în liniștea apăsătoare din încăpere, în fața camerei și a prompterului.

Manole și Afrim au ridicat sala în picioare, iar aplauzele s-au oprit mult după tragerea cortinei.

La final, doi dintre instrumentiști au pășit în fața spectatorilor, la marginea scenei, și și-au rupt costumele de protecție – o metaforă pentru încheierea mult așteptată a pandemiei de coronavirus.

„Oamenii au făcut niște lucruri absolut fantastice. Actorii și-au depășit niște limite pe care și ei sunt surprinși că au reușit să le depășească. Nu i-am văzut niciodată așa, au fost extraordinari”, spune Vlad Drăgulescu. Este mândru de echipa lui, adaugă, iar acum tot ce își mai dorește este să ducă Hektomeronul în inima Decameronului, la Florența.

Asta, și să-i adune la Craiova pe toți cei 100 de regizori care au luat parte la proiect.

La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!  

Urmărește-ne pe Google News