Bun de tipar 2023: recomandări pentru cărțile, presa anului și de ce nu avem un plan bătut în cuie pentru 2024

Scriitorul Martin Amis povestește cum, în plină seducție a ideologiei comuniste în Europei de Vest, în 1968, a apărut o lucrare intitulată „Marea teroare”. 

În ea, istoricul englez Robert Conquest a scris că „nu exista nicio scuză pentru a crede în povestea stalinistă. Toate scuzele sunt iraționale”. Iar asta era valabil încă din anii ’30: se știa despre milioanele de femei, copii și bărbați morți în Rusia. 

Dar oamenii nu au crezut. Nu erau pregătiți pentru o relatare completă a deportărilor, proceselor absurde și asasinatelor ordonate la Kremlin. 

Una dintre replicile la modă era: „Da, dar măcar în URSS încearcă să modeleze ceva pozitiv”. Când li se răspundea „Au omorât deja 5 milioane de oameni”, ei spuneau „Te întorci mereu la cei 5 milioane”. Între timp, s-au adunat 20 de milioane de victime ale terorii staliniste.

După 1990, a venit clarificarea pe viu, prin mărturiile celor care au trăit comunismul. Editura i-a cerut lui Conquest o a doua ediție a cărții și l-a rugat să sugereze un titlu pentru ediția revăzută. Conquest i-a replicat editorului: „Ce părere ai de «V-am spus eu, cretinii dracului»?”.

Scriitorul Martin Amis povestește episodul într-una dintre cărțile care mi-au marcat anul 2023. Se numește „Koba cel cumplit”, Editura Pandora M. Am sentimentul, pe jumătate amar și 100% alert, că se va potrivi și în 2024.

Recomandările mele de lectură, culese ca neofit pe parcursul anului care se încheie, sunt:

Cartea de ficțiune a anului: „Epoca viciului”, Deepti Kapoor, Editura Litera

„Epoca viciului” se prezintă pe sine ca un thriller social, cu acțiunea în India. „Epoca viciului” este însă vecina noastră, fie că trăim la București, Boston, Cluj sau Paris. Ea atinge un nerv al societății oriunde impunitatea celor puternici și bogați ajunge să destrame ideea de stat de drept și pe cea de trai în comun. 

Jurnalistă indiană, care locuiește în Portugalia, Deepti Kapoor are talentul de a crea personaje memorabile. Femeile și bărbații din „Epoca viciului” merg cu tine pe stradă luni în șir după ce ai terminat cartea. Propriile noastre vulnerabilități ne strigă pe nume din personajele Ajay, Neda și Sunny. 

Apariția editorială de mare forță de la Editura Litera a reușit și datorită frumuseții cărții ca obiect. „Epoca viciului” este excelent editată și neînfricat de voluminoasă în epoca în care ecranele colorate dau senzația că tiparul nu mai poate fi spectaculos. Poate fi!

La categoria „cartea de ficțiune” a lui 2023 vă mai recomand:

• „Frații noștri neașteptați”, Amin Maalouf, Polirom

O frăție de oameni misterioși și (țineți-vă bine!) atenți la semenii lor și-a construit o prezență discretă de secole. Coexistă cu noi și salvează planeta. Sau încearcă. 

Maalouf este scriitorul ajuns la punctul în care nu mai vrea să demonstreze nimic. Povestea lui e clară și-ți dă fiori fără să te înregimenteze într-o ideologie și să arunce cheia de la cameră. 

• Magul de la Kremlin, Giuliano da Empoli, Humanitas 

Unul dintre succesele literare ale ultimilor ani, cartea franco-italianului Giuliano da Empoli, își merită fiecare elogiu și fiecare nervozitate stârnită. „Magul de la Kremlin” nu e blând cu niciuna dintre societățile, economiile și guvernanțele care se luptă azi pentru mintea și sufletul oamenilor. Oricum o citești însă, este o pledoarie pentru democrație. Din care nu avem prea mult, ci prea puțin.

• Interpretul de maladii, Jhumpa Lahiri, Nemira

Apărută acum doi ani, în colecția Babel de la Nemira, „Interpretul de maladii” e genul de carte care îți pâlpâie în bibiliotecă, așteptând o gripă, o entorsă de gleznă, ceva care să te oprească din ritm. „Interpretul de maladii” mi-a plăcut cel mai mult dintre toate titlurile Jhumpei Lahiri. Iar Alina Sârbu a reușit, printr-o muncă extraordinară, să ne ofere o traducere minunată. 

Niște evenimente de detaliu ne-au dat afară pe capete, au suspendat pentru moment ideea dezbaterii. Dar „numele traducătorului pe copertă” rămâne o conversație, credem noi, necesară. Uite un bun motiv să nu ne oprim din jurnalism. 

Nu vă spun că „Interpretul de maladii” e un volum de povestiri, pentru că povestirile se citesc mai puțin decât romanele. Dar aici, povestirile dau farmec cărții. 

Cartea de non-ficțiune a anului: „Churchill și Orwell, Lupta pentru libertate”, Thomas E. Ricks, Editura Humanitas

Alegerea la această categorie a fost grea. Trei cărți meritau să ajungă pe aceeași treaptă a podiumului. Astfel încât să muște fotogenic, toate, din medalia de aur, ca la Jocurile Olimpice. 

Poate că vremurile au decis în locul meu. Thomas E. Ricks  scrie, cu suspans, un roman de civilizație democratică. Iar descrierea lipsită de patetism a încăpățânării lui Churchill și a lui Orwell e punctul forte al cărții. Nevoia de claritate morală poate fi redată într-o scriitură inteligentă și lipsită de sentințe. 

• „Mai-mult-ca-trecutul”, Ana Blandiana, Humanitas

Un jurnal din august 1988 – decembrie 1989 dezvăluie de cât de departe am început călătoria noastră, cea pe care o continuăm și azi. Ana Blandiana este aceeași: intransigentă, subiectivă, integră, greu de tolerat, acum ca și atunci. 

Scenele de natură, de muncă, de legătură cu grădina, cu plantele și animalele rămân doar aparent în spatele „acțiunii politice și literare”. Pentru mine, ca nespecialist, frigul, peisajele, geamurile aburite, detaliile, dau o enormă energie volumului autobiografic. 

• „Fascismul. Un avertisment”, Madeleine Albright, RAO

„Un avertisment” este o colecție de întâlniri sau reflecții despre personalitățile autocrate care ne-au marcat istoria și prezentul. Ele sunt narate cu umor și respect de Madeleine Albright, secretar de stat al SUA și una dintre femeile care, așa cum singură s-a recomandat, arată fetițelor din toată lumea de ce nu trebuie să tacă atunci când vorbesc adulții.

• „The Game – Jocul civilizației digitale”, Alessandro Baricco, Humanitas

La aproape 15 ani după „Barbarii”, Baricco publică urmarea cărții în care s-a străduit să laude schimbarea digitală a lumii și nu a izbutit. Vorba lui: chiar dacă ar fi dat titlul „Trăiască barbarii digitali!” nimeni nu l-ar fi crezut.

Dar marele scriitor italian (încercați și „Mireasa tânără”) pledează sincer când spune că nu e cazul să ne speriem de digitalizare. „The Game” are câteva capitole „tehnice”, de biografie a transformării digitale, mai puțin atractive. Dar capitolele interpretării pericolelor și avantajelor digitalizării sunt de neuitat. 

Cartea polițistă a anului: „Zeii vinovăției”, Michael Connelly, RAO

Seria TV „Bosch” și „Bosch – Legacy”, inspirată din cărțile lui Connelly, este una dintre cele mai migălos realizate dintre adaptările momentului. E reconfortant să revii însă la volumele polițiste scrise de Michael Connely, unde avocații iau partea leului. Iar „Zeii vinovăției” te face să ții nu cu „cowboy”, ci cu „indienii”. Nu cu acuzarea statului, ci cu argumentele „omului rău” care se dovedește a fi altceva.

Dintre aparțiile polițiste merită citită și recenta apariție „Sooley” a lui John Grisham, tot la RAO, chiar dacă nu intră musai la categoria thriller. „Sooley” este povestea, bine spusă, a unui puști baschetbalist ajuns în Statele Unite. Finalul e absolut neașteptat.

Cum este însă o altă apariție așteptată a anului: „Fără plan de rezervă”, a lui Lee Child și Andrew Child? Mi s-a părut cea mai bună dintre cărțile cuplului. Simțiți un pic de regret? Da. Tot nu mă cufund în vechiul stil al lui Lee Child. Însă mă gândesc că nu ei, ci eu sunt de vină. Aștept ceva ce nu va mai fi. 

În privința cărților polițiste, lansez un ultim avertisment politicos către iubita mea Editură Paladin, ca să pună în planul editorial urmările seriilor lui John Verdon și Ben H. Winters. Data viitoare vom trece la represalii :-)

Broșura anului 2023: „Asta este apa”, David Foster Wallace, Black Button

În 2005, David Foster Wallace a fost invitat să vorbească la ceremonia de absolvire a Colegiului Kenyon. 

„Asta este apa” este o cărțulie de 140 de pagini care conține discursul său. El a început așa: 

„În timp ce înoată unul către celălalt, doi pești tineri se întâlnesc cu un pește bătrân, care înoată în direcția opusă. Acesta îi salută, spunând: «Neața, băieți! Cum e apa?». Cei doi pești tineri își continuă drumul și, după un timp, unul dintre ei se uită la celălalt și-l întreabă: «Ce-i aia apă?»”.

Nu l-a mai chemat nimeni, niciodată, să vorbească la absolviri.

Presa anului: Redacțiile GSP și Libertatea

„Am câteva întrebări presante, întrebări la care toate societățile vor trebui să răspundă: Cât timp mai pot jurnaliștii, precum cei de la Gazeta Sporturilor, să continue munca și ce se va întâmpla dacă vom pierde din vedere importanța acestei munci? Jurnaliștii sunt cei care vor continua să expună corupția, scoțând-o la lumină. Această muncă este cea pe care trebuie să o păstrăm cu orice preț”.

Pasajul nu este scris în 2023, ci în 2020. Și nu în România, ci în SUA. A apărut în ziarul „The Stranger” din Seattle, care s-a referit în septembrie 2020 la munca echipei de investigații a Gazetei Sporturilor. O publicație alternativă, „Stranger” are în palmares un premiu Pulitzer. Cumva, ei au simțit cu trei ani înainte ce se poate întâmpla cu presa independentă.

Transparent: sunt discuții, dar nu certitudini

Anul 2023 este cel în care am pierdut doi colegi, pe Iulia Marin și pe Mihnea Vasiliu, iar trustul Ringier a măturat echipa de investigații, întreaga conducere a celor două cotidiene și părți substanțiale din redacțiile Libertatea și GSP. Asta după ce 95 de jurnaliști s-au ridicat împotriva imixtiunii comercialului în editorial. 

Nu vom abandona principiul de presă independentă, asta e sigur. Continuarea depinde însă de ceea ce „The Stranger” numea „întrebări la care toate societățile vor trebui să răspundă”. În 2023 a decis Ringier. În 2024, de data asta, e rândul societății românești să vorbească.

În cartea „Koba cel cumplit”, cu care am început recomandările, Martin Amis spune că recunoști intențiile și procesele nedemocratice din societate după două trăsături: 

1. Cultivă ceea ce este mai lipsit de demnitate în ființa umană.
2. Efectuează o selecție în jos, scade calitatea. 

Când nivelul informației independente se depreciază, scade gradul de libertate a societății. Vă mulțumim pentru atenția și afecțiunea dumneavoastră, vă dorim un an 2024 cu publicații și cărți bune!

Urmărește-ne pe Google News