ComenteazăFiecare are o poveste, viața însăși este o poveste… Am fost un copil ca oricare altul, apoi, într-o bună zi, am devenit o adolescentă frumoasă cu un trup firav, ca o trestie, dar care a căpătat, încetul cu încetul, forme de femeie. Am început să-mi pierd pri-etenele, pe care le surprindeam privindu-mă cu răutate, dezamăgite că eu sunt mai frumoasă, am părul lung, drept și strălucitor, sânii mai frumos desenați, picioare mai lungi și o talie de invidiat. Băieții s-au adunat în jurul meu, se întreceau să-mi intre în voie, iar fetele m-au urât și mai mult, pentru că niciunul nu mai era interesat de ele, toate priviri-le erau ațintite asupra mea. Dar cine era de vină? Era vina mea că m-am transformat din rățușcă în lebădă, iar ele, nu?
Apoi, a venit prima dragoste. M-am îndrăgostit de idolul tuturor fetelor, care m-a dorit ca trofeu. I-am cedat, dar chiar de a doua zi s-a mutat în altă bancă, lângă o nouă rățușcă devenită între timp lebădă. Cât de mult m-a durut gestul lui! și nimeni din jur nu a părut să mă înțeleagă. Părinților li s-a părut o suferință firească, adolescentină: „Toți am trecut prin asta”, mi-au spus râzând, „o să te mai îndrăgostești, stai liniștită!”. Le-aș fi trântit ușa în nas și aș fi plecat pentru totdeauna, dar trebuia să aștept să devin majoră, să nu mai am nevoie de consimțământul lor.
M-am trezit împlinind 18 ani mult mai repede decât mă așteptam. „0 fi momentul să-mi iau destinul în mâini? Nimic nu pare să se fi schimbat. Sunt la fel ca înainte!” Poate că părinții mei aveau dreptate, magia e doar în sufletul nostru, trebuie doar să știm s-o descifrăm. Am împlinit apoi 20 de ani și toată lumea îmi era deschisă: petreceri, nopți pierdute în club, plimbări, prieteni mulți, discuții interminabile pe messenger. Tot felul de oameni noi. Noi îndrăgosteli – uite că avea dreptate mama! -, decepții, bucurii, planuri mari, trădări, dragoste, sex, jurăminte, minciuni… Parcă totul era mult mai intens, iar suferința, mai aprigă. Apoi, a început să doară mai puțin, am căpătat experiență. Am înțeles că așa e viața – o succesiune de împliniri și dezamăgiri, o puzderie de sentimente pe care aproape poți să le pipăi.
Am împlinit 25 de ani. Mă uit în oglindă și-mi dau seama că am devenit femeie. Nu mai sunt fetișcana frumoasă și visătoare de mai ieri. Acum știu ce vreau și ce aștept de la viață. Am terminat școala, facultatea, am o carieră. Am renunțat la distracțiile de până acum, îmi vine să râd când aud pe cineva că se duce în club sau la mall, abia dacă mai deschid facebook-ul.
Vreau să-mi întemeiez o familie, să am un soț, să ne ridicăm o casă, să facem un copil, care să fie rodul dragostei noastre, să avem prieteni care au și ei copii, să petrecem concedii împreună.
Mă arunc în vâltoarea vieții cu speranța că voi cunoaște un bărbat potrivit, fac alegeri mai bune sau mai rele, sunt din nou dezamăgită, mă doare sufletul, îmi pierd curajul, îmi recapăt curajul, e normal la vârsta mea și încep să sper că data viitoare va fi mai bine. Sunt convinsă că data viitoare voi face alegerea bună, că voi întâlni bărbatul potrivit să-mi fie soț și tată pentru copiii mei, că va fi cel care mă va înțelege și va ști să-mi stea alături la bine și la rău. Deocamdată, poate ar fi bine să-mi văd de carieră, să-mi umplu timpul liber și să nu mă încăpățânez să caut.
Mă joc de-a familia cu părinții, pe care am reînceput să-i iubesc și să simt nevoia să-i îngrijesc, să mă revanșez cumva față de ei. Mă duc aproape zilnic la ei, deși abia așteptam să plec, îi ajut la curățenie, la cumpărături, le fac cadouri, îi iau cu mine în concediu, îmi regăsesc prietenii din copilărie, care au și ei poveștile lor. Le ascult atentă și-mi dau seama că nu doar eu avut de suferit și am fost dezamăgită.
Corina, fosta mea colegă de bancă, e o mamă singură, Vlad, iubitul meu din clasa a Xl-a a fost părăsit de curând de soție, care s-a îndrăgostit de altul și i-a lăsat și copiii în grijă, fără să-i pese că-i traumatizează. Georgiana s-a măritat cu un asistent de la facultate, mai mare decât ea cu 15 ani, l-a îngrijit cât a fost bolnav, după un atac cerebral survenit după prea mult alcool. După ce l-a repus pe picioare, el s-a întors la fosta lui familie și i-a spus că nu mai are nevoie de ea, pentru că ea nu-l înțelege, doar soția lui îl cunoaște și-l poate ajuta.
Să mai continui? Da, am cunoscut și oameni împliniți, dar fericiți? Nu știu ce să spun. și, iată că, într-o bună zi, am întâlnit un bărbat, un bărbat adevărat, frumos, întreg, cu o personalitate pregnantă, un bărbat puternic, care se străduiește să-și mascheze sensibilitatea. Simt că mă îndrăgostesc, mi se pare că el este bărbatul pe care l-am așteptat, dar mi se face frică. „Dacă mă păcălesc din nou?” Numai că el îmi spune că mă ( iubește, simt că mă ‘ dorește și, ca să nu mă piardă, mă cere de soție. Mă simt ocrotită, alintată, iubită. îmi dau frâu liber sentimente-lor.
într-o noapte, îmi spune că nimic nu-și dorește mai mult decât o familie, o soție, un copil, o casă, o casă plină cu prieteni, concedii minunate petrecute împreună. își dorește să fie soțul meu, să fie tată… îmi dau seama că avem același vis. El trebuie să fie. îngenunchează, îmi oferă un inel și mă cere de soție. Sunt îndrăgostită. și el e îndrăgostit. Avem tot ce ne trebuie să fim fericiți.
Numai că, dintr-odată, ceilalți -părinții, prietenii – dau buzna peste mine și-mi împuie capul cu prostii: „provine dintr-o familie dezbinată”, „se spune că a făcut pușcărie”, „nu are școală”, „îl tentează doar banii tăi”, „nu te lăsa păcălită!”, „sunt destui bărbați buni pentru tine, nu te crampona de ăsta”. De ce încearcă cu toții să mă despartă de omul iubit? De ce îmi vor răul? Mă simt iar ca atunci când eram adolescentă și toată lumea mă invidia și nimeni nu mă înțelegea. „Nu te grăbi!”, „faci o prostie!” „mai are un copil”, „îi place să bea”. Numai că eu nu plec ure-chea la răutățile lor și cred orbește în el, în dragostea lui și în dragostea mea.
Ce nemernici! Toți mă invidiază, nu cred că cineva poate fi fericit dacă ei sunt singuri și au fost trădați de parteneri. De unde știu ei că Sergiu nu mă merită? De ce se amestecă și nu au încredere în mine? Strig cât pot la ei și îi avertizez: „Dacă vreți să mă mai vedeți, dați-mi pace, lăsați-mă să fiu fericită. Nu trăiți voi cu el!”.
El se mută la mine, facem planuri de nuntă și rămân însărcinată. „Ești atât de frumoasă, iubita mea!” îmi mângâie burtica și vorbește cu copilul nostru. într-o seară, cu puțin timp înainte de nuntă, Sergiu a venit acasă și mi-a spus că și-a pierdut locul de muncă, că s-a luat în clanță cu șeful lui și a fost concediat. „Nu-i nimic, dragul meu, ne descurcăm noi, numai să mă iubești”. Toate cheltuielile nunții le plătesc eu, el n-a apucat să facă economii. Mă ajută și părinții cum pot, deși sunt triști și îngrijorați. Nu mai spun nimic, se tem să nu mă piardă.
Sunt însărcinată în cinci luni. Sergiu caută de lucru, dar nu găsește. E și nor-mal, e criză. E tot mai stresat și tensionat. Mă roagă să-l înțeleg, dar simte nevoia să iasă cu prietenii la o bere, să mai schimbe o vorbă cu cineva. Nu-i cunosc niciun prieten, abia acum îmi dau seama, când îmi cere vreo 40 de invitații la nuntă. Se fac doi ani de când suntem împreună, dar nu mi-a prezentat nicio rudă, niciun prieten. De fapt, ce contează? Noi să ne iubim!
Uite că a venit și ziua nunții. Dintre toți prietenii lui a venit doar un singur bărbat, care s-a îmbătat și a făcut scandal. Sergiu a băut cot la cot cu el, s-au îmbătat amândoi. Sergiu mi-a stricat nunta, mi-a speriat invitații. A vorbit urât și a jignit pe toată lumea. Poate că era speriat, avea emoții. A visat atâta vreme să aibă o familie, încât acum, când visul a devenit realitate, a fost copleșit de emoții.
La un moment dat, a anunțat la microfon că urmează darul. A strâns personal banii și i-a luat cu el. Toată lumea s-a uitat chiorâș, dar ce știu ei? Nimeni nu-l cunoaște așa cum îl cunosc eu, nimeni nu știe ce bărbat sensibil este soțul meu. Citesc spaima în ochii părinților mei. Se termină, în fine, nunta și plecăm pentru câteva zile, singuri, departe de toți. Suntem iar fericiți, Sergiu mă iubește, sunt sigură.
Iată că a venit și ziua să aduc pe lume rodul iubirii noastre. Sergiu zâmbește cam chinuit. „Avem o fată!” Nu pare prea fericit. De ce oare? Nu am vrut să știu sexului copilului dinainte. „Ai fi preferat să fie băiat?” îl întreb. „Nu, nu, draga mea, sunt feri-cit!”, dar nu pare prea convingător. După ce ajung acasă, îmi spune că simte nevoia să se ducă la o bere cu băieții. Sonia plânge noaptea, iar Sergiu se enervează și iese să bea cu băieții. Iese la băută cu băieții tot mai des, bea și când e supărat, și când e bucuros, bea și dacă e vară și cald, și dacă e iarnă și un frig de crapă pietrele. E destul de neîndemânatic și preferă să nu mă ajute. „Cheam-o și tu pe maică-ta!”, îmi spune.
într-o dimineață, după ce Sonia a avut temperatură toată noaptea și am alergat cu ea și cu mama la spital, apare și Sergiu beat. Face scandal, înjură, o înjură pe mama, apoi se repede la ușă și, înainte de a o trânti cu putere, strigă: „Am plecat, m-am săturat! Să vă ia dracu pe toate!” Alerg după el și-l întreb: „De ce? Cu ce ți-am greșit? De ce pleci?” „Pentru că îmi place să beau, e singura mea plăcere. Am crezut că sunt în stare să-mi fac o familie, să fiu un tată bun, dar nu mă simt în stare. Toate astea mă plictisesc îngrozitor. Toate astea nu sunt de mine. Tu, de când ai născut, nu mai știi decât de copil. Parcă ai fi făcut un boț de aur. E doar un copil, un copil ca toți ceilalți, ce mare lucru?!”
îl implor să rămână, dar el îmi spune, înainte să intre în lift: „Duceți-vă dracu cu toatele, am chef să trăiesc cum vreau, nu-mi dictați voi mie ce să fac!”. Ușa la lift se trântește, cade o bucată de zid, iar eu rămân șocată în pragul ușii. Apare și mama în prag, care îmi spune că Soniei i-a trecut febra: „Slavă Domnului, măcar atâta!”.
Sergiu n-a mai dat niciun semn de viață. 0 vreme am plâns, l-am jelit, de parcă ar fi murit. Am jelit, de fapt, visele mele spulberate. 0 aud pe Sonia gângurind. Zâmbesc. Gângurește iar. 0 iau în brațe și mă apucă cu mânuțele. Mă pupă ușor pe nas, îi răspund la fel și râde. Am aproape 30 de ani și s-a ales praful de căsnicia mea. Pe măsură ce crește, Sonia îi seamănă tot mai mult tatălui ei. Sergiu mă sună și-mi spune că vrea să-și vadă copilul. Eu îi spun că vreau să divorțez. „N-ai decât! Dau eu am dreptul să-mi văd fata!” De fiecare dată când vine s-o ia pe Sonia, mă tem că nu mi-o mai aduce înapoi. Simt că-mi pierd mințile. Ca să pot rezista, încep să iau calmante. Azi unul, mâine două, apoi tot mai multe. Nu mai pot trăi fără ele, dar teama tot nu nu-mi dă pace. încep să le amestec, simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Abia mai merg pe stradă, abia mai pot lucra la birou. Am nevoie de bani, Sergiu a golit toate conturile când m-a părăsit. Mi-a spus că are nevoie de bani să demareze o afacere, i-a tocat pe toți și a venit iar să-mi ceară.
Mi-e tot mai teamă când îi aud bătăile în ușă. Vine deseori beat, mi-e frică să nu-i facă rău copilului. Plec la părinții mei și-i rog să-mi caute un avocat. Trebuie să se termine! Mama a lucrat la un birou de avocatură și mă trimite la un avocat specializat pe divorțuri dificile. Apropiații mei, părinții și prietenii fac zid în jurul meu și mă susțin, mă apără. „Cât de mult am greșit față de ei! Cum am putut fi atât de oarbă?!”
După un timp, se pronunță divorțul, iar tatăl e decăzut din drepturile părintești, în urma declarațiilor unor martori care susțin că l-au văzut purtându-și copilul prin baruri și restaurante. Credeam că am pierdut tot, dar, de fapt, am câștigat. Mi-am recăpătat sentimentele materne, mi-am regăsit părinții și prietenii. După ce a venit și a făcut scandal de câteva ori la poarta părinților mei, Sergiu și-a văzut de drum. Am auzit să ar fi plecat în Spania cu o femeie. Drum bun, cale bătută!
Sonia a crescut și pare un copil fericit, este un copil fericit. Când o întreb dacă e fericită, mă mângâie pe frunte și spune: „Fii liniștită, mamă bună! Nu-mi lipsește nimic!”
Da, are dreptate fiica mea! Nu ne lipsește nimic. Mi-am vândut apartamentul și am renovat casa alor mei, am transformat-o într-o casă de vis. Soniei îi place să grădinărească împreună cu „bunul”, așa îi zice ea tatei. știe de ce are nevoie fiecare plăntuță semănată cu mâna ei. Eu am 33 de ani, iar ea mai are puțin și o să înceapă școala.
Dumnezeule, când au trecut anii? Ce-o să aleagă de fata mea? 0 să fie oare fericită? știu că-i pot oferi totul, dar numai fericire nu. Poate ar trebui să-i spun povestea mea, ca să învețe din greșelile mele. Sau poate n-ar trebui s-o sperii. 0 să încerc să-mi dau seama cum ar fi mai bine să procedez. Deocamdată, mi-am dat seama de un lucru: Sonia pare să aibă picioarele mult mai bine înfipte în pământ decât mine când eram copil. Cred că eu am visat prea mult…
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Citește mai multe povești de viață aici
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!