ComenteazăCuprins:
Bufnița: specii, habitat, înmulțire
Termenii de „bufniță” și de „cucuvea” sunt deseori folosiți interschimbabil, iar cele două păsări fac parte din același ordin Strigidae. Totuși, ele au caracteristici distincte în materie de aspect, habitat și comportament, care le deosebesc în mod clar, iar în cele ce urmează vom descoperi împreună care sunt diferențele-cheie dintre ele.
Termenul de bufniță este unul generic pentru diverse păsări de pradă nocturne din ordinul Strigiformes, care cuprinde mai bine de 250 de specii, douăsprezece dintre acestea regăsindu-se pe teritoriul României. Mai exact, bufnițele sunt împărțite în două familii: Tytonidae, care include peste zece specii, și Strigidae, care cuprinde toate celelalte specii. Acestea diferă în funcție de mărime, model și culoare, însă toate au două trăsături specifice păsărilor de răpitoare, și anume ghearele curbate foarte ascuțite și un cioc puternic, pe care le folosesc pentru a vâna, pentru a captura și pentru mânca prada cu o îndemânare și o eficiență incredibile. Din acest punct de vedere, bufnițele sunt comparabile cu vulturii, șoimii și alte păsări de pradă, aflăm de pe National Geographic. Durata de viață în sălbăticie a unei bufnițe variază între 5 și 12 ani.
Cum se înmulțesc bufnițele
Bufnițele trăiesc pe întreaga suprafață a Terrei, începând cu deșerturile și terminând cu pădurile de conifere și tundra arctică, putând fi întâlnite și în zone deschise, munți și chiar în apropierea așezărilor umane. Ele își construiesc cuiburi în scorburi, în cuiburile abandonate de alte păsări, în vizuini și chiar în fisurile care apar în stânci.
Masculii sunt cei care inițiază procesul de împerechere, care are loc cel mai adesea iarna. Aceștia cheamă femelele cu vocalize care variază de la hohote adânci până la urlete acute, care dfieră de la o specie la alta. După ce femela răspunde cu propriile strigăte, masculul începe o sesiune elaborată de curtare: cadouri de mâncare, fluturarea pieptului și dansuri aeriene spectaculoase.
Pentru a se reproduce, majoritatea bufnițelor se împerechează cu același partener cel puțin o dată pe an, în timp ce perechile din unele specii rămân împreună pe tot parcursul anului. Bufnițele depun între două și zece ouă, iar puii sunt nidicoli, acoperiți de obicei la ieșirea din ou cu un puf des, și depind de părinți după eclozare.
Caracteristicile-cheie ale bufniței
Aceste păsări de pradă nocturne au un zbor silențios și un colorit discret, predominant brun, care le ajută să se camufleze cu ușurință, oferindu-le un avantaj major în timp ce vânează insecte, păsări sau rozătoare mici, precum și animale mai mari, precum căprioare ori vulpi.
Postura lor în repaus este verticală, iar trăsătura lor principală o reprezintă vederea excelentă pe timp de noapte. Aceasta se datorează ochilor mari, poziționați frontal, care, atunci când sunt luminați noaptea, au o strălucire roșie-portocalie datorită unui strat de țesut din spatele retinei ce reflectă lumina vizibilă, mai spun experții de la National Geographic.
Deși ochii lor sunt fixați în orbite, bufnițele au un gât foarte flexibil, fiind capabile de a-și roti capul rotund până la 180 de grade, iar unele specii chiar până la 270 de grade. O altă caracteristică importantă a bufnițelor o constituie auzul foarte fin.
Penele de pe față formează discuri faciale sau smocuri în zona urechilor, ceea ce le ajută să detecteze prada cu precizie, canalizând sunetul către urechi. În funcție de specie, bufnițele măsoară între 15 și 70 cm și au o anvergură a aripilor de până la 170 cm, fiind printre cele mai mari păsări de noapte.
Mituri și legende despre bufniță
Aduse de populațiile de coloniști apuseni și la români, bufnițele au inspirat de-a lungul timpului numeroase legende, fiind uneori percepute în sens negativ din cauza sunetului sinistru pe care îl scot pe timp de noapte.
De altfel, unele superstiții construite în jurul bufnițelor au prins pe alocuri, una dintre acestea spunând că aceasta ar prevesti, prin cântecul ei, moartea cuiva, iar dacă aceasta cântă pe casă, va muri cineva din familia care locuiește acolo.
De asemenea, se spune că cine vede o bufniță la lumina zilei va avea ghinion, dacă visezi una te așteaptă o situație foarte grea din care vei ieși cu mari sacrificii. În schimb, în alte culturi, bufnița a fost considerată un adevărat simbol al înțelepciunii și al misterului.
Spre exemplu, în mitologia greacă, este asociată cu Atena, zeița înțelepciunii, iar apariția ei este considerată un semn de noroc și de protecție. În schimb, în hinduism, bufnița este asociată cu Lakshmi, zeița prosperității, norocului, fertilității și generozității.
Potrivit Treehugger.com în viziunea aborigenilor australieni, bufnițele sunt spiritele femeilor și, prin urmare, sunt sacre. Poporul Kwakiutl credea, de asemenea, că bufnițele sunt sufletele oamenilor și de aceea nu ar trebui să fie rănite deoarece, dacă ar fi ucisă, persoana al cărei suflet îl poartă bufnița ar muri și ea. De fapt, multe culturi diferite credeau că o persoană a devenit bufniță după moarte.
Cucuveaua: ce este și locul ei în mitologie
Cucuveaua este o specie de bufniță de dimensiuni mai mici, care atinge o înălțime maximă de 22 cm și o anvergură a aripilor de 56 cm. De asemenea, acestea au caracteristici distincte, care este activă atât în timpul zilei, cât și pe timp de noapte.
Numele științific este Athene actua și a fost dat de ornitologul italian Giovanni Antonio Scopoli în anul 1769. Cucuveaua trăiește în regiunile cu climă temperată din Europa, în nordul Africii și Asia. Cucuveaua este singura specie rezidentă care aparține genului Athene, al cărui nume provine de la zeița greacă Athena. Alte specii din acest ordin includ, între altele, bufnița pestriță (A. brama), bufnița de vizuină (A. cunicularia) și bufnița cu sprânceană albă (A. superciliaris), se menționează pe site-ul Discoverwildlife.com.
Se spune că, hipnotizați fiind de privirea cucuvelei, grecii antici îi atribuiau acesteia puteri divine. De altfel, pe reversul monedelor de argint din perioada Greciei Antice apărea un chip de cucuvea, pasăre care astăzi este simbolul orașului Atena. În mitologia romană, cucuveaua era asociată cu zeița Minerva, protectoarea înțelepciunii, a artelor, tehnicilor de război și a meșteșugarilor.
Cum să recunoști o cucuvea
Cucuveaua este o specie de bufniță monomorfă, ceea ce înseamnă că masculul și femela arată la fel! Au o siluetă robustă datorită capului și corpului rotunde și a cozii scurte. De obicei, cucuvelele sunt de culoare maro închis cu inserții într-o nuanță de olive și au dungi și pete crem atât pe corp, cât și pe aripi și pe cap, în timp ce ciocul este crem-cafeniu, iar ghearele sunt brune.
Petele de pe cap sunt similare cu cele de pe față, acesta reprezentând o armă de apărare împotriva unor posibile atacuri ale altor bufnițe ori ale vrăbiuțelor. Cucuvelele adulte au irisul galben-lămâie și pene gălbui în jurul ochilor, ceea ce le conferă acea expresie încruntată specifică. La pui, culoarea irisului este gri-gălbui, iar la vârsta de trei luni aceasta devine galben-lămâie.
Perioada de împerechere se întinde pe două luni, din aprilie până în iunie. De regulă, femela depune trei sau patru ouă în cuiburi părăsite de alte păsări, cum ar fi ciocănitoarele, însă în condiții optime poate depune până la șapte ouă. Ouăle de cucuvea sunt albe mat și au o formă aproape sferică. Sunt incubate timp de 29-31 de zile, iar puii nu eclozează simultan.
Cum „sună” cucuveaua
La fel ca orice specie de bufniță, și cucuveaua este o pasăre de noapte de pradă, care vânează de la amurg până în zori, hrănindu-se cu insecte, mamifere mici, broaște și reptile mici, precum șerpi și șopârle. În același timp, ele fac parte la rândul lor din „dieta” altor prădători nocturni, între care genete – acele mamifere carnivore de talie mică sau mijlocie – și păsări de pradă mai mari.
Datorită dimensiunilor reduse, cucuveaua se poate ascunde fără probleme în mediul înconjurător. Cu toate că s-ar putea să fie dificil să o observi în sălbăticie, cu siguranță o vei putea auzi cu ușurință datorită celor peste 20 de sunete distinctive pe care le poate scoate, inclusiv cele stridente și repetitive „goooek, goooek” și „kweew, kweew”, despre care unii spun că seamănă cu mieunatul unei pisici.
În timpul sezonului de reproducere sau în timpul disputelor teritoriale, cucuveaua emite sunete similare cu un șuierat și ciripit, mai precizează Discoverwildlife.com.
Cucuveaua: dimensiuni și habitat
Ea se remarcă printr-un penaj cenușiu deschis cu pete albe, o coadă scurtă și ochi cu irisul de culoare galbenă. Cucuveaua este de dimensiuni mai mici decât majoritatea bufnițelor și măsoară în general între 23 și 27 cm și cântărește aproximativ 170 g.
Au fost introduse la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa, unde în prezent trăiește aproximativ 25% din populația de cucuvele a lumii. De asemenea, ele pot fi găsite și în Insulele Britanice, în Asia, în nordul Africii și chiar în Noua Zeelandă, dar nu sunt native din aceste regiuni, relatează site-ul Planetwild.com. Habitatul lor este terenul deschis, preferând câmpiile.
Totodată, cucuveaua este ceea ce se numește o „specie sinantropică”, adică se dezvoltă cel mai bine în locuri din apropierea așezărilor umane mai degrabă decât în sălbăticie, cum ar fi livezi, tufișuri, gropi sau terenuri necultivate bogate în flori.
Superstiții despre cucuvea
Timp de mii de ani, asemenea bufnițelor, și cucuvelele au căpătat o serie de semnificații simbolice și spirituale în multe culturi. Unele vechi civilizații credeau că prezența cucuvelelor este un semn de bun augur și acestea pot prezice viitorul.
Cu toate acestea, în Roma Antică, cucuveaua era considerată o prezicătoare a necazurilor, a bolii și chiar a ghinionului. Din cauza faptului că este o specie de pasăre de pradă nocturnă care poate zbura în întuneric, oamenii le asociau cu spiritele rele, ceea ce poate induce o stare de frică și de neliniște. În unele culturi native americane, această pasăre era privită drept un mesager între lumea celor vii și a celor morți, în timp ce, în folclorul european, era adesea asociată cu vrăjitoria și magia neagră.
Spre exemplu, grecii și romanii credeau că vrăjitoarele se pot transforma în cucuvele, iar în această formă ele puteau ajunge lângă bebeluși cărora le sugeau sângele. O veche superstiție românească spune că, dacă o cucuvea cântă în apropierea unei case, un membru al acelei familii ar putea muri. De altfel, cântecul ei trist și prelung este asociat cu evenimente triste.
Foto: Shutterstock.com