Cartea „A fost odată la Hollywood”, debutul literar al lui Quentin Tarantino, lansată şi în România. Libertatea vă oferă un fragment din carte

Volumul „A fost odată la Hollywood” este debutul ca romancier al lui Quentin Tarantino şi va fi lansat oficial cu două evenimente în Bucureşti: pe 25 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu şi pe 4 iunie, ora 12.00, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest (la Romexpo).

„În acest roman, Tarantino reușește cel mai dificil truc din lume, ca povestea sa să fie fluidă și să se citească pe nerăsuflate“, s scris ziarul american New York Times.

Quentin Tarantino adaugă în carte detalii diferitelor secvențe și personaje, dezvoltând în mai multe capitole latura aventuroasă și sinistră a cascadorului Cliff Booth (personaj interpretat în film de Brad Pitt). În plus, volumul introduce o paranteză narativă despre demonul hipiot Charles Manson și noi întâmplări al căror protagonist este Rick Dalton (personaj interpretat în film de Leonardo DiCaprio). Pe scurt, tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul de Oscar: crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. 

Recomandări

Cazul Ferma Dacilor. Un an de la focul devastator care a omorât opt oameni. Laboratorul de expertize criminalistice a identificat cauzele incendiului

Filmul „A fost odată la Hollywood” a avut zece nominalizări la Oscar şi cinci la Globurile de Aur (unde a fost desemnat cel mai bun film musical sau comedie, iar Tarantino a primit premiul pentru scenariu). 

Libertatea vă prezintă, mai jos, un fragment din volum:

A fost odată la Hollywood – Quentin Tarantino  (roman)

Fragment –

După ce parcurge un kilometru și jumătate pe Wilshire, venind dinspre Santa Monica Boulevard, o vede pe tânăra hipiotă stând pe marginea drumului cu degetul ridicat. Hipiota rătăcită pare plăcută, iar Sharon e într-o dispoziție plăcută, așa că-și spune: „De ce nu?“

Un an mai târziu, răspunsul la acea întrebare va fi: pentru că autostopista te-ar putea omorî. Dar în februarie 1969 nimeni nu gândește așa, nici măcar cei care au ce să li se fure, cum e Sharon cu Porschele ei negru, șmecher.

Oprește lângă bordură, în fața hipiotei cu pistrui și trăsături drăguțe, apasă pe buton ca să deschidă geamul din dreapta și o informează pe autostopistă:

–  Merg doar până în Westwood Village.

Tânăra se apleacă, scoțând fundul în afară, ca s-o vadă pe șoferiță pe fereastră. O fi ea un spirit liber, dar nu se urcă în mașina oricui. Dar când o vede pe frumoasa blondă de la volan, hipiota zâmbește și mai larg și spune:

Recomandări

Edith Alibec, despre ce înseamnă să fii actriță independentă: „M-am apucat să fac proiectul și am început să bat la uși”

–  Hei, mai fac și mofturi acum?

Sharon îi zâmbește la rândul ei și-i spune să urce.

Cele două tinere flecăresc cu naturalețe în cele treisprezece minute cât durează ca Sharon să ajungă în Westwood Village și să parcheze mașina. Hipiota își spune Cheyenne și face autostopul până la Big Sur, unde se întâlnește cu o gașcă de prieteni. Se duc la un festival de muzică în aer liber unde vor cânta Crosby, Stills și Nash (dar fără Young), ca și James Gang, Buffy Sainte-Marie și 1910 Fruitgum Company. Sharon e de părere că sună a super-distracție. Dac-ar fi cu două zile mai târziu, iar Roman va fi plecat la Londra, poate că ar lua în calcul s-o ducă pe Cheyenne cu mașina până la Big Sur și să asiste la concert împreună cu ea și prietenii ei. Poate că n-ar face-o până la urmă, dar ar lua în calcul ideea. Sharon a avut întotdeauna o latură impulsivă. Roman n-o are, acesta fiind unul dintre puținele lucruri care o fac mai cool decât soțul ei, regizor de filme în vogă. În cele treisprezece minute petrecute împreună, discută despre Big Sur și Crosby, Stills și Nash, o ascultă pe Françoise Hardy și mănâncă semințe de floarea-soarelui din săculețul de piele al lui Cheyenne.

Recomandări

Ultimul mesaj al pilotului avionului prăbușit în Kazahstan indică un posibil atac. Principalii suspecți

–  Păi atunci pa-pa, distracție plăcută la Big Sur, acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Sharon către Cheyenne când se îmbrățișează de rămas-bun în parcarea cu plată din spatele cinematografului Westwood Village, pe al cărui perete tronează un afiș mare, de aproape doi metri, al filmului Joanna, în regia lui Michael Sarne, prieten cu Roman. 

Apoi, Sharon o ia spre vest, ca să-și facă treburile în Westwood Village, în timp ce hipiota își continuă aventura californiană spre nord.

În timp ce trece cu cizmele ei de lac alb, cu toc jos, pe lângă tutungerii, cafenele, pizzerii și automate unde se distribuie Los Angeles Free Press, Sharon își scoate din poșetă ochelarii mari de soare, cu lentile negre, ca de libelulă, ca să-și ferească ochii de strălucirea orbitoare a soarelui californian. Îndreptându-se spre destinația ei, observă că noul ei film, Demolatorii, o comedie de aventuri cu agentul secret Matt Helm, rulează la cinematograful Bruin, chiar în fața ei. Pe marchiza mare se poate citi:

DEAN MARTIN E MATT HELM ÎN DEMOLATORII

E. SOMMER S. TATE N. KWAN T. LOUISE

Traversând zâmbitoare strada, se oprește în fața desenului cu ea de pe afișul filmului. Se uită la numele de pe afiș și-l găsește pe al ei. Întinde mâna și-l urmărește cu degetul. Se bucură că și-a văzut numele, admiră felul cum și-o imaginase artistul, legănându-se pe o bilă pentru demolare lângă desenul cu Dean Martin, și apreciază că filmul rulează într-una dintre cele mai bune săli din Westwood, după care o ia agale pe lângă cinema spre librărie, aflată la distanță de încă patru magazine. În librăria Arthurs cu cărți rare, la radioul de la casa de marcat se aude Stormy a trupei Classics IV. Imediat ce Sharon intră pe ușă și-l aude pe solistul Dennis Yost, corpul ei se destinde. După părerea lui Sharon, Dennis Yost de la Classics IV are cea mai plăcută voce din rocknroll-ul contemporan, împreună cu Art Garfunkel. Iar David Clayton-Thomas de la Blood, Sweat and Tears are cea mai sexy voce.

–  Domnișoară, te pot ajuta cu ceva?, întreabă Arthur.

Ea îl salută pe bătrânul de la casă, scoțându-și ochelarii.

–  Da, bună ziua, m-ați sunat să ridic o ediție princeps.

–  Ce carte? întreabă el.

–  Tess dUrberville de Thomas Hardy. Am comandat-o acum două-trei săptămâni. Apoi clarifică: Pe numele „Polanski“.

–  Mamă, Doamne, spune Arthur, asta da carte, fetițo.

Sharon se luminează.

–  Știu, nu-i așa că e minunată? I-o iau cadou soțului meu.

–  Ei, soțul dumitale are noroc cu caru, spune Arthur. În primul rând, aș vrea eu să mai citesc Tess dUrberville pentru prima oară. Și, în al doilea rând, aș vrea eu să mai am vârsta să fiu însurat cu o fată drăguță ca dumneata.

Sharon zâmbește din nou și se întinde peste tejghea ca să atingă mâna pătată a bătrânului. Îi zâmbește și el.

Sharon iese din librăria lui Arthur și se întoarce la mașină, cu Classics IV răsunându-i în continuare în minte. Picioarele ei lungi de iepșoară îi poartă fusta mini albă pe trotuarul de pe Westwood Boulevard, apropiindu-se de cinematograful unde rulează filmul ei. Sharon dă să treacă de cinema și să traverseze, dar nu reușește să prindă verde la semaforul din colț, așa că cizmele ei albe de lac cu tălpi negre sunt nevoite să bată pasul pe loc. Cum stă cu spatele la cinema, cu ediția princeps rară în mână, privind la semaforul roșu, ceva o agață pe Sharon din spate. Ceva care n-o lasă să traverseze nici când în sfârșit se face verde. Aproape ca un păstrăv prins într-o undiță invizibilă, se întoarce, intră în curtea cinematografului Bruin și cercetează fotografiile publicitare de la intrare. Una e cu Dean și Elke Sommer. Imediat lângă e o imagine cu ea și Dean care privesc peste un zid, spionând ceva ciudat. În fotografie, Sharon e îmbrăcată cu ținuta drăguță, albastru deschis, și șepcuța adorabilă cu pompon pe care le poartă în ultimele patruzeci și cinci de minute ale filmului. Următoarea poză e tot cu ea și cu Dean. E prima ei scenă din film. În imagine, e întinsă pe spate în mijlocul holului unui hotel din Danemarca, după ce trăsese o căzătură amuzantă, iar Dean se apleacă s-o ajute. Mamă, ce bine-și amintește acea zi! Ce emoții avea! Nu i se ceruse niciodată să fie amuzantă pentru vreun rol, cu atât mai puțin să joace slapstick! Era o premieră. Tocmai ăsta era personajul ei, o neîndemânatică și jumătate. De aceea și acceptase rolul. Dar asta n-a scutit-o de emoții prima oară când a trebuit să cadă-n cur pentru efectul comic. În plus, a trebuit s-o facă în fața lui Dean Martin, care-și petrecuse douăzeci de ani din viață uitându-se la Jerry Lewis cum cade-n cur. Deci Dean avea să observe dacă dădea cu mucii-n fasole. Ei bine, atât Dean, cât și Phil, regizorul, o lăudaseră pentru căzătură. Și ei ar trebui să se priceapă, nu? Cu toate astea, amândoi erau gentlemeni adevărați, așa că nu i-ar fi spus nici dacă ar fi ratat căzătura. Sharon nu are emoții pentru întreaga interpretare comică. E convinsă că, până la urmă, o nimerise cu slapstickul. Doar că nu e sigură de acea primă tumbă. Chiar e amuzantă sau e „păpușica sexy“ străduindu-se să pară amuzantă? Cum să-ți dai seama, dacă ești o bombă sexy?

„Publicul, toanto, își spune ea. Publicul râde sau nu râde la un gag“.

La casa de bilete scrie că filmul începe la 15.30. Sharon se uită la ceasul fin, de aur, de la încheietura ei subțire, care arată 15.55. Ei, e foarte bine, cam în acel moment apare ea în film. „Hai, pe bune acuma?, se gândește Sharon. Chiar am timp să văd Demolatorii în mijlocul după-amiezii și mă mai și pregătesc pentru porcăria aia de Playboy After Dark de diseară? Păi stai un pic, Sharon, parcă acum patruzeci de minute te umflai în pene cât ești tu de spontană față de Roman. Dacă n-ar fi Roman, ai fi acum în drum spre Big Sur cu Cheyenne, dansând desculță în noroi pe muzica lui Crosby, Stills și Nash. Și acum stai pe trotuar de douășpe minute și te tot perpelești dacă intri sau nu la propriul tău film? Ești o ipocrită nenorocită, Sharon“, își spune ea.

–  Un bilet, vă rog, îi cere ea fetei drăguțe, cu păr inelat și trăsături mobile, care stă în spatele geamului la casa de bilete.

–  Șaptezeci și cinci de cenți, îi răspunde femeia prin deschizătura metalică din mijlocul cutiei de sticlă.

Sharon începe să se scotocească în poșetă după trei monede de douăzeci și cinci, apoi îi vine o idee și renunță.

–  Hmm… dar dacă… ăăă… joc în film?

Fruntea vânzătoarei de bilete cu păr inelat se încrețește gânditoare.

–  Cum adică?, întreabă ea.

– Adică joc în film, explică ea. Sunt Sharon Tate. Numele meu e pe marchiza voastră – eu sunt „S. Tate“.

Vânzătoarea de bilete cu păr inelat ridică ochii.

–  Joci tu în ăsta?, întreabă ea sceptică.

Sharon zâmbește și încuviințează din cap.

–  Da, apoi adaugă: O joc pe domnișoara Carlson, împiedicata.

Se duce la fotografiile expuse în hol și o arată pe cea cu ea și Dean privind peste zid.

–  Eu sunt aici.

Vânzătoarea de bilete se uită cu ochii îngustați prin geamul casei de bilete la fotografia publicitară din hol, apoi iar la blonda zâmbitoare.

–  Tu ești acolo?

Sharon face semn din cap că da.

–  Îhî.

–  Dar asta-i fata din Valea păpușilor, remarcă tânăra cu păr inelat.

Sharon zâmbește iar, ridică din umeri și spune:

–  Păi, eu sunt fata din Valea păpușilor.

Fata cu păr inelat de la casa de bilete începe s-o creadă, dar mai are o ultimă observație. Arată spre fotografia publicitară și spune:

–  Dar acolo ești roșcată.

–  Mi-au vopsit părul, îi spune Sharon.

–  De ce?, întreabă fata cu păr inelat de la casa de bilete.

–  Regizorul voia ca personajul să aibă părul roșu, răspunde ea.

–  Uau!, exclamă fata cu păr inelat de la casa de bilete. Ești și mai drăguță în viața reală.

Acuma, între noi fie vorba, dacă mergeți vreodată pe stradă, recunoașteți vreo actriță și vi se pare că e mai drăguță decât la cinema sau la televizor, abțineți-vă să i-o și spuneți. Se va simți nesigură. Dar Sharon știe cât e de drăguță, așa că, deși nu-i pică tocmai bine, nici n-o deranjează prea rău, la urma urmei.

–  Ei, sunt proaspăt coafată, se justifică ea în fața fetei de la casa de bilete.

*A fost odată la Hollywood – Quentin Tarantino (roman), Traducere din engleză de Iulia Gorzo, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, © Humanitas Fiction 2022

Urmărește-ne pe Google News