ComenteazăCuprins:
În cadrul acestui domeniu există o serie de concepte esențiale pentru felul în care sunt organizate sunetele limbii și modul în care acestea evoluează în timp și în spațiu. Unul dintre aceste elemente este hiatul care, alături de diftong și de triftong, influențează pronunția și scrierea corectă a cuvintelor în limba română
Fonetica: definiție și subramuri
Termenul de fonetică definește o ramură importantă a lingvisticii, care studiază sunetele produse de aparatul fonator uman și modul în care acestea sunt percepute de urechea umană, potrivit Wikipedia. Este un domeniu important al lingvisticii și are legătură directă cu alte discipline, precum psihologia, neuroștiințele și fizica acustică. Fonetica se împarte în patru subramuri principale. Prima dintre acestea este fonetica articulatorie și studiază modul în care sunetele sunt produse de către organele vocale (limba, buzele, dinții, etc.).
Cea de-a doua este fonetica acustică și se ocupă cu proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența, amplitudinea, durata și intensitatea acestora. Subramura foneticii auditive studiază modul în care sunetele sunt percepute, diferențiate, decodate și categorisite de către ureche și procesate de creier. În sfârșit, cea de-a patra subramură este fonetica neurofiziologică. Aceasta este relativ puțin dezvoltată și descrie mecanismele cerebrale ale codării și decodării mesajului de către vorbitor în calitate de emițător și de receptor al acestuia.
Elementele fundamentale ale lingvisticii
Lingvistica oferă un set de instrumente teoretice care sunt folosite pentru analizarea modului în care sunetele sunt produse și percepute în diferite limbi, inclusiv în limba română. Printre aceste elemente se numără fonemele, care sunt unitățile minime de sunet ce pot schimba înțelesul unui anumit cuvânt într-o limbă. Spre exemplu, în română, diferența dintre „pat” și „bat” o fac fonemele „p” și „b”. Apoi sunt alofonii, acele variante ale unui fonem care nu schimbă înțelesul unui cuvânt, dar care pot varia în funcție de contextul fonetic.
Un alt elemente important al lingvisticii îl reprezintă silabele, care sunt unitățile ritmice ale vorbirii compuse dintr-un nucleu vocalic și, uneori, sunete consonantice. De asemenea, mai există accentuarea, adică distribuția accentelor în cuvinte și propoziții care poate schimba sensul și structura comunicării., mai precizează sursa citată anterior. Ultimul element, dar nu cel din urmă, constă în articulația sunetelor, care se referă la studiul poziției și mișcării organelor vocale specifice, și anume limba, buzele, corzile vocale, etc.) în timpul producerii sunetelor.
Concepte care influențează pronunția și scrierea
Pentru a înțelege mai bine structura cuvintelor și modul în care acestea se combină în limba română este esențial să cunoaștem conceptele care influențează pronunția și scrierea corectă a cuvintelor în limba română. Probabil că mulți dintre voi își amintesc de orele de Limba și Literatura Română din clasa a șasea când ați învățat despre fonetică, cu ce se ocupă această ramură a lingvisticii, cum se diferențiază vocalele, semivocalele și consoanele, și, mai ales ce sunt și cum pot fi recunoscute diftongul, triftongul și hiatul. Trebuie să știi că toți acești termeni se referă la grupuri de vocale și de semivocale și că, din această cauză, adesea pot apărea o serie de confuzii în recunoașterea lor. Acesta este motivul pentru care le vom lua pe rând și îți vom spune ce este fiecare dintre ele și cum pot fi identificate.
Diftongul: ce este și cum îl identificăm
Un diftong reprezintă un grup de sunete alcătuit din două vocale, care sunt pronunțate într-o singură silabă, în cadrul căreia una dintre vocale este mai proeminentă (de obicei, o vocală deschisă), iar cealaltă este mai slabă (de regulă, o semivocală), aflăm de pe site-ul Cumsescrie.eu.
Diftongii se clasifică în funcție de poziția vocalei în două categorii. Prima este cea a diftongilor descendenți, în care vocala se află la începutul acestuia, iar cea de-a doua categorie este cea a diftongilor ascendenți, în cadrul cărora vocala se află la sfârșit.
Un diftong poate să fie recunoscut atunci când două vocale sunt pronunțate într-o singură silabă, fără ca acestea să formeze un hiat. În acest caz, se poate observa că una dintre vocale tinde să fie mai scurtă și mai slabă comparativ cu cealaltă.
Exemple de diftongi
Diftongii sunt comuni în multe limbi și apar în diverse contexte fonetice. În limba română, există diftongi de genul „ai” în cuvântul „mai”, în care vocalele „a” și „i” se scriu și se pronunță în aceeași silabă. Iată și alte exemple de diftongi: „câi‐ne” (diftongul âi este format din vocala â și semivocala i), doi (diftongul oi este format din vocala o și semivocala i), cuib (diftongul ui este format din vocala u și semivocala i), „soa‐re” (diftongul oa este format din semivocala o și vocala a), „deal” (diftongul ea este format din semivocala e și vocala a) și „iu‐te” (diftongul iu este format din semvocala i și vocala u).
Iată și alte exemple de diftongi: piatră, nou, vrei, ziua, oameni, seară, iarbă, iepure, rouă, noroi, pui, august, fiu, lei, stea, fier, două. Este important de știut că există și situații în care un diftong este alcătuit din două sunete consecutive din două cuvinte diferite, însă care se pronunță într-o singură silabă. În astfel de cazuri, elementele silabei sunt despărțite cu ajutorul unei cratime (mi-a spus, ne-a făcut, să-i ajut, le-a dat, etc.).
Ce este un triftong
Un triftong este o secvență de trei sunete formate dintr-o vocală și două semivocale, care sunt pronunțate într-o singură silabă. De obicei, un triftong include o vocală centrală puternică, înconjurată de două vocale mai slabe. În limba română, triftongii sunt mai rari, dar există în combinații în care toate cele trei vocale sunt pronunțate în cadrul aceleași silabe.
Pentru a găsi triftongul se va proceda ca în cazul diftongilor, și anume se va despărți respectivul cuvânt în silabe. Un triftong este identificat atunci când cele trei vocale ale cuvântului sunt pronunțate într-o singură silabă, fără să se formeze un diftong separat sau un hiat. Spre exemplu, în cuvântul „iau”, triftongul „iau” este pronunțat într-o singură silabă, cu o tranziție continuă între cele trei sunete vocale.
Exemple de triftongi
Iată câteva exemple de triftongi pe care îi întâlnim în limba română: „cre-ioa-ne” (triftongul ioa este format din semivocalele io și vocala a), „do‐reau” (triftongul eau este format din semivocalele e și u și vocala a dintre acestea), i‐ni‐mioa‐ră (triftongul ioa este format din semivocalele io și vocala a), pri‐veai (triftongul eai este format din semivocalele e și i și vocala a), vo‐iau (triftongul iau este format din semivocalele i și u și vocala a), ti‐groai‐că (triftongul oai este format din semivocalele o și i și vocala a). Alte exemple de triftongi: lupoaică, leoarcă, vreau, vuiau, duceau, mergeai, pleoapă, etc.
Hiat: ce este și cum este recunoscut
Termenul de hiat se referă la întâlnirea, în cadrul aceluiași cuvânt sau în cuvinte diferite, a două vocale consecutive care aparțin unor silabe diferite și care nu formează un diftong sau triftong. În cadrul unui hiat, vocalele sunt pronunțate separat, iar fiecare dintre acestea constituie nucleul propriei silabe.
De regulă, hiatul apare atunci când două vocale se află una lângă alta, dar nu se combină în aceeași silabă. Hiatul se formează atunci când două vocale sunt situate una lângă alta, dar nu se contopesc nici într-un diftong, nici într-un triftong. Un exemplu des întâlnit de hiat îl reprezintă întâlnirea vocalelelor deschise și închise care apar în două silabe diferite.
Spre exemplu, în cuvântele „po-em”, „ra-iul” sau „a-er”, vocalele consecutive formează un hiat datorită faptului că acestea sunt pronunțate în două silabe separate. Deoarece este destul de greu de rostit în limba română, există destule situații în care hiatul a fost înlocuit cu un diftong sau chiar cu o vocală simplă, relatează specialiștii de la Foneticalimbiiromâne.ro.
În limba română actuală îl regăsim în cuvinte compuse și în neologisme. În același timp, hiatul poate să fie format din două vocale de același fel sau diferite, dar și dintr-un lanț de vocale. Hiatul există și în alte limbi, cum ar fi spaniola, în care cuvântul „poeta” este pronunțat „po-e-ta”, cu vocalele „o” și „e” formând un hiat.
Exemple de hiat
În continuare îți prezentăm câteva exemple de hiat: „a-e‐ro‐port” (hiatul a-e este format din două vocale diferite, care se află în silabe diferite), „fi-in‐ță” (hiatul i-i conține aceleeași vocală, dar acestea se află în silabe diferite), „in‐do‐e-u‐ro‐pean” (în acest cuvânt există două hiaturi consecutive o-e și e-u, precum și un ).
Alte exemple de hiaturi: al‐co‐ol, i‐de-e, res‐pec‐tu‐os, po-e‐zi-e, su-pra‐a-glo‐me‐rat, an-ti-a-e-ri-an, a-er, a-ur, a‐le-e, co‐o‐pe‐ra‐ti‐vă, co‐a-u‐tor, bi-o‐lo‐gi-e, zo-o‐lo‐gi-e, re-zi-du-uri, tri‐unghi, tot-dea-u-na, fi-in-ță, ști-in-ță, anti-in-fla-ți-e, ne-e-lu-ci-dat, re-eva-lu-at.
Află şi ce este pleonasmul și care sunt cele mai întâlnite pleonasme în limba română!