Ce este hiperbola și de câte feluri

Hiperbola este figura de stil care constă în exagerarea intenţionată prin mărire sau micşorare a unor trăsături, situaţii, personaje, caracteristicile unui obiect, ale unui fenomen sau ale unei întâmplări cu scopul de a spori expresivitatea exprimării, pentru a exprima admiraţia, dispreţul sau ironia.

Despre hiperbolă se spune că are la bază impulsul unui sentiment puternic de admiraţie sau respect, de indignare sau de revoltă, ori nevoia de a ridiculiza obiectul.

Clasifcarea hiperbolei:

Din punct de vedere morfologic, hiperbola poate fi de trei feluri:

  • hiperbola verbală – foar te des întîlnită în vorbirea curentă. Ex.: „plouă cu găleata”
  • hiperbola nominală – are efectul unei hiperbole adjectivale, substantivul care o exprimă fiind metaforă. Ex.: „Căci s -adunau păgînii gloată / Şi -un om era reduta toată…”
  • hiperbola adjectivală –este frecvent ilustrată prin adjective cu sens superlativ. Ex.: „versuri nemuritoare”
  • hiperbola perifrastică – este un membru complex ala unei propoziţii, o propoziţie sau chiar o frază care descriu un fenomen printr -o imagine ce contrazice ordinea firească a naturii unui enunţ exagerat. Ex.: „Frumoasă cît eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot”.

Hiperbola poate apărea singură sau, de cele mai multe ori, în cadrul altei figuri de stil – epitet, comparaţie, metaforă.

Exemple de hiperbole realizate cu ajutorul comparației

„are o gură cât o șură”; „s-a făcut inima cât un purice”; „cuvintele se revărsau ca o vâltoare de scântei gata să aprindă tot ce întâlnește în cale” (Liviu Rebreanu, Răscoala).

Exemple de hiperbole realizate prin metafore:

„Fețișoara lui, /Spuma laptelui” (Miorița);

„Și vorba-i tunet, răsufletul ger,/Iar barda din stânga-i ajunge la cer, /Și vodă-i un munte” (George Coșbuc, Pașa Hassan).

Hiperbola în literatură – exemple

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,
Și-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări. (M. Eminescu – Strigoii)

Groaznic s-a îmbătat bătrânul – ­ soarele zice:
Nu-i minune-a băut jumătate d-Oceanul Pacific. (M. Eminescu – Mitologicale)

Mirați și de suflet goi
Văzându-ți chipul de război
Să steie îngerii înlemnit;
Și orb de-al armelor sclipit
S-alege soarele-napoi
Spre răsărit! (G. Coșbuc – Moartea lui Fulger)

— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? (M. Eminescu – Scrisoarea III)

Hotărât, a devenit atât de absorbit de lectură încât și-a petrecut nopțile citind din senin în senin, iar zilele din înnorat în înnorat; Așa că, din somn puțin și din prea multe lecturi, creierul i s-a uscat, astfel încât și-a pierdut mințile.
De la Miguel de Cervantes, (Don Quijote de la Mancha)

Setea mea, pofta mea nesfârșită, calea mea indecisă!
Canalele întunecate unde urmează setea eternă,
iar oboseala continuă și durerea infinită.
Pablo Neruda (Douăzeci de poezii de dragoste și un cântec disperat)

Bătrânii se supără că și cei tineri au început să zboare… Da, închipuiește-ți, c-au început și ei să zboare! Și desfac aripi neiertat de trufașe, se-nalță și se rotesc în slăvi… parcă lumea cu ei ar începe. (A. Vlahuță)

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte. (G. Coșbuc – Pașa Hassan)

Descoperă ce este un regionalism – definiție și exemple.

Ce înseamnă hiperbola în matematică și care este ecuația ei

Hiperbola este locul geometric al punctelor pentru care diferenţa distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă.

O proprietate a hiperbolei este aceea că poate genera diverse cuadrice. În plus, hiperbola stă la baza ramurii geometriei numite geometrie hiperbolică, dar și la definirea funcțiilor hiperbolice . Cele mai importante aplicații ale hiperbolei sunt cadranele solare, multilaterație sau traiectoria unei particule.

Ecuația hiperbolei este – 𝐻 = {𝑀(𝑥, 𝑦) ∈ ℝ2 | |𝑀𝐹 − 𝑀𝐹| = 2𝑎 , 𝑎 ∈ ℝ∗+}

Despre limba română

Limba română este o limbă de origine latină. Mai exact, limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, şi s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existenţa poporului român şi a limbii române.

Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă. Importanta influență slavă în daco-română este pusă în legătură cu bilingvismul, cu istoria țaratelor româno-bulgare și cu rolul slavonei, limbă liturgică și limbă oficială a voievodatelor române.

În schimb, faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influența lexicală slavă cu aceeași intensitate ca daco-româna, este pus în legătură cu evoluția separată a populațiilor proto-române din nordul și din sudul lanțului munților Balcani după instalarea slavilor la Dunărea de Jos începând cu secolul VI. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova.

Urmărește-ne pe Google News