Ce este o gheișă – istorie și curiozități

Sunt artiste instruite în diverse arte tradiționale din Țara Soarelui Răsare, de la dans și muzică, până la caligrafie și renumita ceremonie a ceaiului „chanoyu”. Simbol al rafinamentului și al tradiției locale, gheișele continuă să fascineze și să inspire și astăzi, păstrând vie o moștenire culturală de neprețuit.

Ce este o gheișă?

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

O gheișă este o artistă japoneză de performanță, cunoscută pentru eticheta și manierele sale desăvârșite. Ea este antrenată în multiple arte tradiționale japoneze și al cărei scop este acela de a oferi divertisment sofisticat bărbaților la petreceri și la întâlniri sociale. În timp ce diferite tipuri de curtezani puneau accent pe plăcerile sexuale, gheişele se specializau pe artele tradiţionale japoneze.

Astfel, în timpul unor astfel de evenimente, gheișa cântă, dansează, găzduiește ceremonii ale ceaiului și servește mâncare și băuturi, iar toate acestea au loc în timp ce ea se angajează în conversații plină de viață. Primele gheișe au apărut în Japonia în secolul al XVII-lea, în perioada Edo (1603-1868).

Recomandări

Crima pasională din lumea bună a Bucureștiului care a rămas nerezolvată și la 90 de ani distanță. Cum a sfârșit Tita Cristescu, prima Miss România

Inițial, termenul de gheișă era folosit pentru a desemna bărbați care practicau artele și ofereau divertisment și care erau denumiți „taikomochi” sau „hōkan”. Gheişele-bărbaţi au început să decadă la sfârşitului secolului al XVIII-lea, iar în anul 1800, gheişele-femei i-au depăşit pe aceștia ca număr, raportul fiind de trei la unu. În timp, rolul de gheișă a fost preluat de femei, care au devenit mult mai populare decât omologii lor bărbați.

Cum devine o tânără gheișă

Semnificația termenului de „gheișă” provine de la două caractere kanji, „gei” (芸), care înseamnă artă sau divertisment, și „sha” (者), care înseamnă persoană. Astfel, cuvântul se traduce prin „persoană a artelor”, potrivit site-ului Tsunagu Japan.

O femeie care dorește să devină gheișă trebuie mai întâi să facă o perioadă de ucenicie în care va învăța numerosele abilități necesare pentru acest rol. O gheișă ucenic se numește „maiko”, iar călătoria începe, de obicei, în jurul vârstei de 15 ani, la scurt timp după absolvirea gimnaziului. În mod obișnuit, o viitoare maiko depune o cerere de ucenicie la o „okiya”, care este deținută și condusă de o femeie șefă de casă numită „okaasan”, ceea ce înseamnă „mamă”.

Recomandări

Trecerea la ora de iarnă. Când a apărut conceptul și cum a evoluat de-a lungul timpului. Dr. Richard Constantinescu: „Un experiment social cu implicații adânci” | Interviu

Perioada de ucenicie se întinde pe durata a circa cinci ani. Ca să devină gheișă, maiko ia lecții despre cum să cânte, să danseze și să cânte la samisen, un instrument muzical asemănător lăutei. De asemenea, gheișele vor învăța și arta conversației, dar și abilitățile formale de găzduire pe care clienții le așteaptă de la o gheișă. În plus, maiko va studia și alte elemente ale culturii tradiționale nipone, inclusiv caligrafie, aranjamente florale, poezie și literatură. Când o maiko își încheie ucenicia, în jurul vârstei de 20 de ani, ea devine gheișă, iar momentul este marcat printr-o ceremonie denumită „erikae”, în cadrul căreia ea va purta, în sfârșit, kimonoul și peruca elaborată care caracterizează o gheișă.

Există mai mulți termeni pentru gheișă

Cuvântul „gheișă” este cunoscut la scară largă, însă acesta este doar unul dintre termenii folosiți pentru a se face referire la femeile de divertisment tradiționale din Japonia. Acest termen era inițial rezervat animatoarelor din Tokyo, în timp ce, în Kyoto, gheișele sunt numite „geiko”, care împarte același caracter kanji „gei” (芸) ca gheișa, în timp ce al doilea caracter este înlocuit cu „ko” (子), care înseamnă copil sau tânăr. În orașele din vest Niigata și Kanazawa gheișele sunt cunoscute sub numele de „geigi”, unde „gi” (妓) înseamnă „femeie artistică”. Deși există mai multe denumiri, toate se referă în mod obișnuit la gheișe.

Recomandări

Culmea interceptărilor. Fost șef de la Imigrări Caraș-Severin, acuzat de corupție, înregistrat de DNA în timp ce vorbește singur: „Care … e ăsta!? Nu înțeleg”

Gheișele există și astăzi în Japonia

Numărul gheișelor din Japonia a scăzut în mod constant de la sfârșitul perioadei Edo, iar în prezent se estimează că mai există în jur de 600. Deși sunt disponibile căi de carieră mai stabile, unele tinere sunt încă atrase de meseria de gheișă.

Astăzi, circa jumătate dintre gheișele din Japonia trăiesc și lucrează în Kyoto, deși acestea există și în câteva districte din Tokyo, Kanazawa, Niigata și Hachioji. Districtele de gheișe sunt cunoscute sub numele de „hanamachi”, care înseamnă „orașul florilor”, și au fost înființate în secolul al XVII-lea, atunci când au fost adoptate legi care să limiteze anumite forme de divertisment în anumite cartiere.

Cel mai faimos hanamachi din Japonia este Gion din Kyoto, populară printre turiști, unde trăiesc gheișele moderne „okiya”. Kanazawa are trei hanamachi, cel mai cunoscut fiind „Higashi Chaya”, iar în capitala Tokyo există șase districte hanamachi, cele mai cunoscute fiind Asakusa și Kagurazaka.

Machiajul specific al unei gheișe

Un element fundamental al aspectului unei gheișe este machiajul strălucitor. Atât maiko, cât și gheișele își acoperă fața și gâtul cu un fond de ten alb tradițional denumit „oshiroi”, un amestec de pudră și apă care se transformă în pastă.

Pentru a ajuta la netezirea pielii înainte ca oshiroi să fie aplicat cu o pensulă largă, o gheișă își pune un strat de ceară numit „bintsuke abura”. Singura parte care nu este acoperită cu oshiroi este ceafa, unde două sau trei mici pete de piele clară sunt lăsate neacoperite. Acestea se numesc „eri-ashi” și sunt lăsate pentru a da impresia de alungire a gâtului.

Apoi, se adaugă un ruj roșu subtil, dar distinctiv, denumit „beni”, precum și un eye-liner negru și pigment roșu în jurul ochilor. Sprâncenele puternic definite, desenate cu ajutorul pigmentului, completează aspectul iconic al gheișei. O gheișă urmează această rutină în fiecare zi și durează între 30 de minute și o oră.

Machiajul se șterge la sfârșitul nopții cu ajutorul unui ulei dizolvant. Inițial, acest machiaj era atât practic, cât și decorativ. În secolul al XIX-lea, casele de ceai erau slab luminate doar cu lumânări, iar machiajul alb strălucitor al unei gheișe ajuta la iluminarea fețelor acestora în timpul spectacolului. Deși inițial machiajul era pe bază de plumb, astăzi se folosesc ingrediente mult mai puțin toxice, precum talc, amidon de porumb și minerale.

Gheișele nu sunt lucrătoare sexuale

Este o concepție greșită faptul că gheișele ar fi prostituate. Gheișele nu se culcă cu clienții, deși au existat cazuri în care acest lucru s-a întâmplat în perioada Edo. Acest aspect, împreună cu alte neadevăruri istorice, i-a făcut pe mulți să creadă că gheișele sunt lucrătoare sexuale.

Pentru a lămuri lucrurile, trebuie spus că gheișele nu se angajează în acte sexuale cu oaspeții sau cu clienții. Este posibil ca unele dintre aceste concepții greșite să fi apărut în secolul al XVI-lea, atunci când shogunatul a permis crearea de „yukaku”. Acestea erau cartiere roșii unde se puteau oferi diverse forme de divertisment pentru clasa comercială emergentă a Japoniei și unde prostituția era legală. Gheișele dansau sau flirtau cu bărbații care așteptau la prostituate. Scopul lor era acela de a-i împiedica pe clienți să părăsească bordelul. Ele îi făceau pe bărbaţi să se simtă ca nişte cuceritori care reuşeau să seducă cele mai frumoase femei.

Ce făceau prostituatele ca să atragă americani

Multe dintre fostele districte yukaku aveau să devină hanamachi. În aceste cartiere a apărut o categorie de rang înalt de curtezane denumite „oiran”. O imagine aproape în oglindă a gheișelor, oiranele își distrau clienții cu spectacole de cântec, dans și conversații ingenioase. Oiran se prostituau, de asemenea, deși costul extrem de ridicat al serviciilor lor le făcea inaccesibile tuturor, cu excepția celor foarte bogați.

Un alt motiv al acestei concepții greșite este faptul că după cel de-al Doilea Război Mondial, multe prostituate îmbrăcate în kimono-uri se prezentau drept „fete gheișă” în fața forțelor de ocupație staționate în Japonia, astfel că termenul gheișă a devenit sinonim cu prostituția în această țară. Sute de mii de tinere japoneze s-au culcat cu soldaţii americani în schimbul banilor. Se estimează că, până în 1949, 80% dintre soldaţii americani care au staţionat în Japonia s-au culcat cu prostituate, potrivit ListVerse. 

În ce mod sunt plătite gheișele

În prezent, onorariul unei gheișe este calculat în funcție de oră. Totuși, în timpul perioadei Edo, timpul era taxat în funcție de cât dura arderea unui singur baton de tămâie, un proces cunoscut sub numele de „senkodai”. Suma de bani pe care o câștigă o gheișă depinde de popularitatea acesteia și de numărul de ore pe care le lucrează, iar gheișele mai solicitate pot cere mai mult pe oră. Gheișa nu este o profesie stabilă din acest punct de vedere deoarece nu are un venit regulat garantat. Gheișele maiko nu primesc salariu, cu excepția alocației de la okiya unde locuiesc. Abia după absolvire și după ce și-au achitat datoriile ele vor putea păstra banii pe care îi câștigă.

Au existat gheișe non-japoneze, inclusiv din România

Deși gheișele sunt un simbol al Japoniei, multe femei non-japoneze au devenit gheișe de succes. Între acestea se numără femei din China, România, Ucraina și Peru, mai precizează site-ul Tsunagu Japan. Probabil că cea mai faimoasă gheișă non-niponă este Liza Dalby, un antropolog american care s-a mutat în Japonia în anul 1975 pentru a studia lumea gheișelor, urmând pregătirea necesară la Kyoto.

Deși nu a putut primi oficial titlul de gheișă din cauza naturii șederii sale în Japonia, Dalby a participat și a cântat la evenimente și adunări neoficiale sub numele de scenă Ichigiku. În timpul petrecut în Japonia, ea a format o legătură puternică cu multe gheișe și a devenit o autoritate de frunte pe această temă. Dalby a scris pe larg despre istoria și tradițiile gheișelor și a fost puternic implicată în calitate de consultant atât al cărții, cât și al filmului „Memoriile unei gheișe”.

Filme și cărți celebre despre gheișe

Importanța istorică și culturală a gheișelor a fost reprodusă în mai multe filme celebre, unele dintre acestea populare peste tot în lume. Una dintre cele mai cunoscute producții cinematografice este Shōgun, fie că vorbim despre miniseria de televiziune din 1980, cu Richard Chamberlain în rol principal ori despre serialul lansat în prima parte a acestui an, care îl are ca protagonist pe actorul japonez Hiroyuki Sanada. Adaptare originală după romanul lui James Clavell, acest serial are acțiunea plasată în Japonia anului 1600, la începutul unui război civil definitoriu pentru întregul secol, în care seniorul Yoshi Toranaga luptă pentru supraviețuire în fața dușmanilor din Consiliul reunit al Regenților.

O altă producție celebră este „Memoriile unei gheișe” (2005), o superbă dramă de epocă, adaptată după romanul lui Arthur Golden. Aceasta vorbește despre Chiyo, o fetiță de nouă ani dintr-un sat japonez, care este vândută unei gheișe din Kyoto, Hatsumono, care o supune unui tratament extrem de dur, geloasă fiind pe frumusețea ei uimitoare. Alte filme despre gheișe sunt „Robo-geisha” (2009), „The Geisha House” (1998), „Geisha Assassin” (2008), „The Sea is Watching” (2002), „Yôkirô The Geisha” (1983”, „Late Chrysanthemums” (1954), Gion bayashi a Geisha (1953), „Gion no shimai” (1936), „My Geisha” (1962), „Maiko haaaan!” (2007) și „A Lustful Man – Koshoku ichidai otoko” (1961).

Gheișele au reprezentat sursa de inspirație pentru cărți celebre, precum „Adevărata viață de gheișă” de Mineko Iwasaki, „Gheișa. Istoria secretă a unei lumi pe cale de dispariție” de Lesley Downer, „Parfum de curtezană” de Sawako Ariyoshi sau „Surâsul gheișei” de Ursula Richter.

Sursă foto: Shutterstock.com

Urmărește-ne pe Google News