Ce este un shogun

Shogunii au avut un rol crucial în istoria Japoniei, modelând nu doar politica și guvernarea, ci și cultura și societatea niponă. Clanurile de shoguni Minamoto, Ashikaga sau Tokugawa au reușit să obțină această putere și au luptat împotriva familiei imperiale, dar și a răsculaților și invadatorilor mongoli. Suntem siguri că mulți dintre voi ați auzit sau poate ați urmărit serialul „Shogun”, cea mai nouă ecranizare a romanului cu același nume scris de James Clavell în 1975. Însă, câți dintre fanii acestei miniserii de televiziune știu ce erau shōgunii?

Ce era un shōgun

În istoria Japoniei medievale, shogunii (n.n. – 将軍, shōgun) erau conducători militari, care guvernau țara printr-un sistem feudal în care serviciul militar și loialitatea vasalilor erau oferite în schimbul patronajului unui lord.

Termenul „shogun” este o abreviere a „Seii Taishogun” (n.n. – 征夷大将軍, Sei-i-tai shōgun), care se traduce aproximativ prin „General Suprem Exterminator al Barbarilor”. În anul 1185, Minamoto no Yoritomo a obținut controlul militar al Japoniei, iar șapte ani mai târziu își asuma titlul de shogun, formând primul așa-numit bakufu sau shogunat. Titlul de shogun a fost folosit pentru prima dată în perioada Heian (794-1185), când era acordat ocazional unui general după o campanie de succes.

Recomandări

De vorbă cu ChatGPT despre candidații la președinție. Eu cu cine votez?, ediția digitală

Acesta a fost deținut de membrii anumitor familii, care au dat numele a două dintre cele trei guverne succesive shogunate: Shogunatul Ashikaga Takauji (1338-1573) și Shogunatul Tokugawa Ieyasu (1603-1868), s-a dovedit a fi cel mai durabil. În cazul primului shōgunat, capitala a dat numele guvernului, și anume Shogunatul Kamakura (1192-1333).

Celelalte shogunate pot fi menționate și prin capitalele lor: Muromachi (Shogunatul Ashikaga), o zonă din Heiankyo/Kyoto, și Edo (Shogunatul Tokugawa Ieyasu), care a fost numele original al actualei capitale japoneze, Tokyo, relatează site-ul World History. Shogunii aveau să conducă Japonia timp de șapte secole, până la Restaurația Meiji din 1868 d.Hr. Prin comparație cu aristocrații, care se bazau pe lucruri materiale, samuraii aveau alte valori după care își ghidau viața, cum ar fi simplitatea, corectitudinea și forța.

Ce este un shogunat

Termenul de shogunat (n.n. – 幕府,bakufu) se referă la un sistem de guvernare militară din perioada Japoniei medievale, care a apărut în secolul al XIII-lea și care era condusă de un shōgun. Shogunatele aveau guvernatori militari proprii, denumiți shugo, care aveau calitatea de șefi ai fiecărei provincii. Ei erau numiți administratori pentru a supraveghea moșiile individuale în care provinciile au fost împărțite, stabilind astfel o rețea națională eficientă.

Recomandări

Sile Cămătaru, la un pas de a ieși din pușcărie. Motivul pentru care instanța a respins inițial cererea de liberare: s-ar reîntoarce la „activitatea infracțională”

În esență, shogunatul era o mică birocrație de samurai pentru samurai, iar scopul principal era acela de a gestiona afacerile și comportamentul clasei războinice din Japonia, potrivit specialiștilor de la History Extra. Din punct de vedere legal, shogunatul se afla sub controlul direct al împăratului, iar autoritatea shogunului se limita la controlul forțelor militare ale țării.

Cu toate acestea, caracterul din ce în ce mai feudal al societății japoneze a creat o situație în care controlul armatei devenise echivalent cu controlul țării, iar împăratul a rămas în palatul său din Kyoto în principal ca simbol al suveranității în spatele shōgunului. Acestea erau parteneri de guvernare cu aristocrația și cu împăratul, însă în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, shogunatul începuse să devină din ce în ce mai puternic și avea un cuvânt mult mai greu de spus în legătură cu ceea ce se întâmpla chiar și în Kyoto.

De asemenea, devenise mai mult un regim războinic, care eclipsa treptat puterea aristocrată de atunci. Până în secolul al XVII-lea, samuraii au înlocuit aristocrația în supravegherea funcțiilor administrative ale Japoniei, o transformare care i-a făcut să adopte roluri precum scribi, contabili și manageri. După cum spunea un istoric, „acești războinici treceau de la războinici purtători de sabie la birocrați purtători de sabie”.

Recomandări

Fotbalistul Vinícius, pictură murală uriașă în centrul Bucureștiului. „Blocul acesta începe să devină faimos”. Lucrarea este realizată de un artist brazilian celebru

Războiul Genpei

În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, în Japonia s-a înăsprit lupta pentru putere între grupurile aristocrației funciare locale. În acea vreme se vorbea despre „dezmoștenirea dinastică”, un proces prin care indivizii erau îndepărtați din descendența dinastică deoarece familia regală devenise prea mare și prea costisitoare de întreținut.

Cu împărații având până la 50 de copii, chiar și descendenții direcți erau îndepărtați din linia regală și primeau unul dintre cele două nume de familie: Minamoto (alias Minamoto-Shi sau Genji) sau Taira (alias Hei-Shi sau Heike). Ambele grupuri erau puternice din punct de vedere militar, iar în acest context a luat naștere o rivalitate acerbă între cele două clanuri.

Aristocrația de la curte depindea de una dintre familii, în funcție de loialitatea lor particulară. Lupta pentru putere, cunoscută sub denumirea de Războiul Genpei (1180-1185 d.Hr.), s-a dat între clanul Minamoto, care stăpânea pământuri în partea de nord-est a țării, și clanul Taira, ale cărei domenii erau situate în Japonia de sud-vest.

Care a fost primul shōgunat

Războiul civil (Genpei No Soran) a fost marcat de un taifun, un cutremur, de o perioadă de foamete și o epidemie de ciumă. Acesta a luat sfârșit în urma unei scurte bătălii pe mare, care a avut loc la Dannoura, în strâmtoarea Shimonoseki. Aceasta a fost câștigată de conducătorul celui dintâi clan, Minamoto no Yoritomo, care devenea în acest fel cel mai puternic lider militar al Japoniei.

El avea să se transforme în primul shōgun, poziție pe care a ocupat-o timp de șapte ani, între 1192 și 1199. În același timp, el devenea primul shogun din shōgunatul Kamakura. De partea cealaltă, liderul clanului învins, Taira no Tomomori, și văduva comandantului militar Taira no Kiyomori s-au sinucis aruncându-se în marea învolburată, mai precizează World History, care adaugă că femeia s-a aruncat avându-l în brațe pe pretendentul la tron Antoku, în vârstă de aproape 7 ani.

În urma victoriei, Minamoto no Yoritomo a format un guvern militar la baza sa personală din Kamakura și s-a autoproclamat shōgun, un titlu care în trecut fusese dat de către împărat doar comandanților în urma unor campanii de succes. Acesta era începutul shōgunatului Kamakura (1192-1333 d.Hr.), iar Japonia avea să reziste guvernului militar în următorii șapte sute de ani. Bătălia de la Dannoura, cu sfârșitul său tragic pentru tânărul viitor împărat Taira, a devenit mai târziu subiect popular pentru literatura și teatrul japoneze.

Cel mai puternic guvern central nipon

După prăbușirea shōgunatului Kamakura, în 1333, Ashikaga Takauji a stabilit o a doua linie de succesiune shogunală, care a condus o mare parte a Japoniei din 1338 până în 1573. Capitala shogunatului Ashikaga a fost orașul imperial Kyōto.

Shugo erau din ce în ce mai independenți, adevărați stăpâni virtuali, care până în secolul al XVI-lea erau cunoscuți ca daimyo. Numai un singur daimyo putea la un moment dat să se bucure de titlu de shogun. Orice daimyo care se împotrivea shōgunului era considerat răzvrătit împotriva tronului, motiv pentru care era înlăturat imediat și își pierdea toate domeniile.

În cele din urmă, aceștia au subminat puterea shōgunatului Ashikaga. În 1600, Tokugawa Ieyasu a câștigat hegemonia asupra daimyo-ului și reușea în acest fel să înființeze trei ani mai târziu cel de-al treilea shogunat, care avea sediul în Edo (actualul Tokyo). Acest shogunat avea să fie cel mai puternic guvern central pe care Japonia l-a avut vreodată. El îl controla pe împărat, daimyo-ul și instituțiile religioase, administra pământurile Tokugawa și se ocupa de afacerile externe ale țării.

După 1862, shogunatul Tokugawa a suferit schimbări însemnate în eforturile sale de a menține controlul, iar în 1867, ultimul shogun, Yoshinobu, a fost nevoit să cedeze împăratului administrarea afacerilor civile și militare. Totuși, administrația centrală pe care shogunatul Tokugawa o dezvoltase în Edo a oferit o bază pentru noul guvern imperial japonez de la sfârșitul secolului al XIX-lea, aflăm de pe enciclopedia online Britannica.

Relația dintre shōgun și împăratul Japoniei

La început, împărații Japoniei aveau o influență uriașă și exercitau o dominație directă asupra supușilor lor, în timp ce shōgunii se limitau la afacerile de război. În secolul al XII-lea, shogunatul era o birocrație foarte slabă și era, practic, incapabilă să aibă un cuvânt de spus în legătură cu ceea ce făceau toți războinicii din Japonia acelor vremuri.

Ulterior, shogunatul începea să fie văzut ca una dintre cele trei instituții majore care conduc oamenii și proprietățile acestora din Japonia, spun specialiștii de la History Extra. Cu toate acestea, shogunatele erau parteneri de guvernare cu aristocrația și cu împăratul în această structură de conducere a Japoniei feudale.

Acest lucru aveau să se schimbe cu timpul, iar până în secolul al XVII-lea devenise evident că shogunatul era autoritatea politică de facto în această țară. În timp ce împăratul rămânea doar o figură simbolică a Japoniei, shogunatul deținea puterea politică în realitate.

De ce nu a scăpat shōgunul de împărat

Motivul pentru care shogunul nu a desființat pur și simplu instituția imperială și, totodată, să devină singurul conducător l-a reprezentat dinamica culturală și de putere complexă a Japoniei feudale. În pofida autorității militare a shogunului, împăratul și aristocrația centrată în curtea imperială din Kyoto deținea o influență culturală semnificativă.

Istoricii spun că, dacă vezi vreodată un portret oficial al unui shogun, acesta va fi adeseori portretizat în robe mai degrabă decât în clasica lui armură. Aceste straie sugerează rangul pe care războinicul sau shogunul îl avea în cadrul structurii birocratice din Kyoto. De asemenea, războinicii priveau aristocrația ca pe superiorii lor sociali și încercau să le imite cultura, mai precizează History Extra.

Acest aspect se extindea până la participarea la diverse activități aristocratice, inclusiv la kemari (n.n. – un joc cu mingea) și la ceremonia ceaiului. Așadar, în timp ce shōgunul deținea puterea militară, aristocrația și împăratul Japoniei erau cei care dețineau autoritatea simbolică ce modela „țesătura” socială a acestei țări în acele vremuri.

Vezi şi cum se face sushi acasă!

Urmărește-ne pe Google News