Figurile de stil joacă un rol fundamental în literatură deoarece contribuie semnificativ la diversitatea și bogăția expresiilor pe care le regăsim în operele literare, indiferent de genul abordat, fie că este vorba despre poezie ori despre proză.

Ce este o figură de stil

O figură de stil reprezintă o deviere intenționată de la utilizarea uzuală a cuvintelor și structurilor lingvistice, cu scopul de a crea un efect artistic sau expresiv. Figurile de stil sunt mijloace retorice care îmbogățesc limbajul și intensifică adesea mesajul pe care autorul dorește să-l transmită, conform enciclopediei online Britannica.

În același timp, figurile de stil pot să schimbe construcția gramaticală a propozițiilor, sensul, ordinea cuvintelor sau relațiile dintre acestea, conferind în acest fel mai multă putere unei imagini sau unei idei exprimate în scris. Prin folosirea lor, limbajul devine mai complex și mai sugestiv, fiind capabil să transmită nuanțe subtile de semnificație. Figurile de stil apar atât în literaturile orale, cât și în poezia și în proza rafinată, precum și în limbajul de zi cu zi.

De câte feluri sunt figurile de stil

În limba română există o varietate de figuri de stil, care sunt împărțite în mai multe categorii, în funcție de efectul pe care acestea în produc și de nivelul lingvistic la care operează.

Potrivit informațiilor de pe site-ul Scriecorect.ro, figurile de stil se împart în trei mari categorii: figuri de stil fonetice, figuri de stil sintactice și morfologice, și figuri de stil semantice.

În prima categorie figurează șase figuri de stil, și anume aliterația, asonanța, onomatopeea, sincopa, afreza și apocopa. Cea de-a doua categorie include figuri de stil precum repetiția, anafora, epifora, anadiploza, antanaclaza, enumerația, asindetul, elipsa, aposiopeza, brahilogia, anacolutul, inversiunea, hiperbatul, apostrofa, invocația retorică, eufemismul, gradația, imprecația și invectiva. În ceea ce privește categoria de figuri de stil semantice, aceasta cuprinde șapte figuri de stil, și anume comparația, metafora, epitetul (în variantele sale personificator, metaforic, cromatic sau hiperbolic), metonimia, sinecdoca, personificarea și hiperbola.

Sincopa și apocopa

Acestea au o importanță majoră atât în ceea ce privește construirea semnificațiilor, cât și în dezvoltarea stilului personal al unui autor.

De asemenea, figurile de stil nu doar că înfrumusețează limbajul, ci și îi îmbogățesc complexitatea, făcându-l capabil să transmită idei elaborate și emoții profunde.

Astfel de exemple remarcabile de subtilitate artistică în creația literară sunt sincopa și apococa. Vorbim despre două instrumente lingvistice care subliniază dinamica limbii și modul în care aceasta evoluează prin simplificări și ajustări de natură fonetică.

Mai mult decât atât, acestea sunt și mijloace prin care limba vorbită își ajustează sunetele pentru a se adapta nevoilor vorbitorilor. Sincopa și apocopa ajută la păstrarea ritmului în poezie, dar și la economie de efort în vorbirea rapidă.

Ce este sincopa

Termenul sincopă provine din grecescul συγκοπή (synkope), care este format din „syn” = „cu” și „koptein” = „a tăia”, iar în lingvistică se referă la o figură de stil fonetică preluată din retorică. Acesta definește o schimbare fonetică ce constă în eliminarea unui sunet sau a unui întreg grup de sunete din interiorul unui cuvânt. De obicei, acest sunet este o vocală și, totodată, poate fi vorba doar de un sunet sau de un grup de sunete. Sincopa este indicată de cele mai multe ori printr-un apostrof.

Cu alte cuvinte, sincopa reprezintă un proces prin care sunetele din interiorul unui cuvânt sunt omise, fenomen care poate avea loc atât în limbajul cotidian, cât și în poezie sau în alte forme literare.

Sincopa apare în cuvintele multisilabice, iar vocala eliminată (care este neaccentuată) urmează o silabă puternic accentuată, potrivit ThoughtCo. Sincopa apare adesea în limba vorbită, mai ales în formele populare sau neformale ale unei limbi, dar poate fi întâlnită și în limba literară.

Cum este indicată sincopa în scris

Scopul pentru care sincopa este folosită în scris poate fi acela de a simplifica pronunția sau de a respecta anumite reguli metrice în poezie sau proză unde este necesară reducerea numărului de silabe pentru a păstra ritmul. În acest fel va rezulta o pronunție mai scurtă a respectivului cuvânt. 

Așa cum precizam anterior, sincopa este adesea indicată în scris printr-un apostrof, care semnalează eliminarea unui sunet. În limba română literară actuală, rolul apostrofului este unul marginal, în timp ce, în cuvintele românești, este facultativ. Apostroful redă fie o rostire în tempo rapid, fie realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori și apare în utilizări contextuale ale unor cuvinte. Acest semn grafic se folosește atunci când segmentele sonore ajunse în alăturare nemijlocită, ca urmare a eliminării unor sunete, nu devin parte din aceeași silabă, relatează DOOM.

Exemple de sincopă

Tu-ți arzi ochii și frumsețea – infinitul lor se stinge.
Mihai Eminescu – Călin (file de poveste)

– Încă un rând de halbe…
– Ei, aș!
– Ale din urmă.
– Parol?
– Și pe urmă, un șvarț!
– C-eșt copil!?
Ion Luca Caragiale – Cam târziu…

Sursa: Figuridestil.ro

Ce este apocopa

Apocopa este un termen care provine din grecescul ἀποκοπή (apokope). Acesta este fomat din „apo”, care înseamnă „afară” și „koptein”, care se traduce prin „a tăia”. La fel ca sincopa, și apocopa este preluată din retorică și reprezintă o schimbare fonetică ce constă în căderea unui fonem de la sfârșitul unui cuvânt, fără ca înțelesul respectivului cuvânt să se modifice. Poate fi vorba de un sunet sau de un grup de sunete.

Această figură de stil este folosită de cele mai multe ori în poezie pentru a scurta măsura și ritmul într-un vers, mai precizează site-ul Figuridestil.ro. Pot fi supuse apocopei sunete singure, vocale sau consoane, precum și grupuri de sunete care constituie sau nu o silabă, și chiar mai mult de o silabă.

Pentru a face vorbirea cât mai fluentă și, eventual mai rapidă, vorbitorul recurge uneori la scurtarea unor cuvinte folosind apocopa. În această privință sunt de luat în seamă două aspecte: scurtarea unor cuvinte autonome și scurtarea unor cuvinte neautonome, clitice.

Apocopa în limba română

Căderea mai multor sunete sau a unei silabe de la sfârșitul cuvântului este întâlnită și în vorbirea curentă, fiind folosită pentru economia efortului de articulare (spre ex.: cinema[tograf], un te duci?, cin ți-a spus, cin te cheamă, făr de rușine, pân la oraș).

Este important de știut că apocopa este unul dintre fenomenele prin care se explică forma actuală pe care o are un cuvânt față de cea a cuvântului din care provine. Spre exemplu, în limba română, spre deosebire de alte limbi, în forma la infinitiv a verbelor s-a pierdut prin procesul de apocopă segmentul „-re” de la sfârșitul infinitivului latinesc (spre exemplu: cantare > cânta, dormire > dormi).

O formă de apocopă poate fi considerată și derivarea regresivă, care constă în formarea unui cuvânt nou prin suprimarea unui sufix. În română se pot forma substantive prin eliminarea sufixului de infinitiv al unor verbe (spre ex.: auzi > auz) sau prin îndepărtarea desinenței de nominativ-acuzativ singular a unor substantive la genul feminin având ca rezultat forma acestora la genul masculin pentru numele de pomi fructiferi (spre ex.: nucă > nuc).

Ce este eliziunea?

Apocopa este un fenomen de fonetică combinatorie, care presupune tratarea anumitor cuvinte ca parte a cuvântului precedent sau a celui următor. Aceste cuvinte sunt cunoscute drept clitice, fiind neaccentuate. Un tip de apocopă care afectează vocalele finale ale unor clitice și care este marcată în scris se numește eliziune sau elidare. Un astfel de clitic formează un singur cuvânt prozodic împreună cu un alt cuvânt care începe cu o vocală și care poartă accentul.

Eliziunea poate fi un fenomen atât standard, cât și nestandard, iar în standard poate fi obligatorie sau opțională. În limba română, eliziunea este întotdeauna un fenomen standard. Este obligatorie în cazul pronumelor personale și a celor reflexive clitice în combinație cu verbul auxiliar a avea (de exemplu m-am străduit mă, s-au înțeles se), conform Wikipedia. Totuși, nu este obligatorie de pildă la conjuncția că. Practic, în vorbirea rapidă, se poate spune A zis c-a terminat lucrarea, în timp ce într-un ritm mai lent se poate folosi varianta completă A zis că a terminat…

Exemple de apocopă

Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Mihai Eminescu – Floare albastră

C-aș dori odat să mântui!
Mihai Eminescu – Ce șoptești atât de tainic…

Pânce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca
Aș rumpe de pe liră-mi coardele ce nu mai sun.
Mihai Eminescu – De-aș muri ori de-ai muri

Printre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric
Mihai Eminescu – Călin-Nebunul

Lasă bade, las să fie
Chiar o sută, chiar o mie;
Las să fie tot șirag
Dacă nu-i care mi-i drag.
Literatură populară

De la mine pân la tine numai stele și lumine.
Folclor

Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au încins
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins
Ca niciodat.
George Coșbuc – Nunta Zamfirei

Foto: Shutterstock.com

Urmărește-ne pe Google News