3 comentariiCuprins:
Înfăptuit la 24 ianuarie 1859, acest eveniment major a presupus un efort deosebit din punct de vedere politic și social al tuturor personalităților marcante ale acelor vremuri, mari gânditori și vizionari.
Toți cei implicați erau uniți „în cuget și-n simțiri” în jurul aceluiași țel, și anume acela de a forma o singură țară, în ciuda opoziţiei a trei mari puteri ale vremii: Imperiul Otoman, Austria și Rusia.
Pentru asta aveau însă nevoie de un conducător, de un adevărat lider, iar cel care avea să facă posibilă unirea Principatelor Române a fost Alexandru Ioan Cuza.
Când s-a vorbit prima dată despre unire?
Despre unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a vorbit cu mult timp înainte de 1859. La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta celor două principate române se afla în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii acestora.
Înăbușirea Revoluţiei române de la 1848 – parte a revoluției europene – a readus în Transilvania regimul absolutist habsburgic, în timp ce în Moldova şi în Ţara Românească fusese reinstaurat controlul politic al celor două puteri prin Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman. În acest context, mişcarea naţională a fost constrânsă să se manifeste în afara ţării prin activitatea emigranţilor români.
Liderii revoluției pașoptiste au întreprins numeroase acțiuni prin care încercau să atragă atenţia marilor puteri ale Occidentului. Decisiv în ceea ce avea să însemne Mica Unire a fost programul în şase puncte elaborat de revoluţionarii moldoveni emigranţi, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Acesta cuprindea mai ales obiectivul fundamental al tuturor românilor de unire a Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”.
Următorul demers al liderilor generației pașoptiste a fost memoriul pe care muntenii l-au adresat, în iunie 1848, Înaltei Porţi Otomane prin care îşi exprimau dorinţa firească a românilor de a se reuni într-un singur stat.
Pentru prima dată, problema regimului politic al principatelor române a fost dezbătută în cadrul unui for internațional cu ocazia Conferinţei Internaţionale de la Viena. La această reuniune au participat reprezentanţii Imperiului Otoman, Marii Britanii, Austriei, Franței şi Rusiei. În favoarea acestui proces s-au pronunţat doar trimișii Franţei şi Rusiei, în timp ce reprezentanții Austriei şi ai Imperiului Otoman s-au declarat împotriva procesului, informează Agerpres.
Adunările ad-hoc premergătoare unirii de la 24 ianuarie 1859
Situația politică avea să se schimbe în urma războiului Crimeii, consumat între anii 1853 și 1856, când Rusia era învinsă de Marile Puteri europene, iar protectoratul asupra Principatelor avea să înceteze.
După încheierea războiului, în martie 1856, se semna un tratat de pace la Paris prin care se stabilea ca locul protectoratului în Principatele Române să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Franța, Austria, Prusia, Regatul Sardiniei), dar cu menținerea suzeranității otomane, mai precizează sursa citată.
Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, legislaţiei, comerţului şi navigaţiei. Totodată, prin tratatul de pace se hotăra convocarea de adunări ad-hoc (n.n. – divanuri) care aveau drept scop principal să se pronunţe în ceea ce privește organizarea politică și socială a țărilor române.
În februarie 1857 s-a constituit Comitetul Electoral al Unirii, care a fixat un program politic prin care se preconiza unirea Principatelor Române într-un singur stat, neutru şi autonom. Acesta urma să aibă la conducere un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă și garanţia colectivă a puterilor europene. O lună mai târziu, la Bucureşti, a fost înfiinţat Comitetul Central al Unirii, care şi-a stabilit un program similar cu cel al unioniştilor din Moldova.
La adunările ad-hoc organizate în Moldova şi în Ţara Românească au fost chemați să se pronunțe pe seama unirii marii şi micii proprietari, deputaţi orăşeni şi deputaţi ţărani. Participanţii au dat răspuns pozitiv în ambele rezoluţii, votate în octombrie 1857.
În aceste rezoluții se cereau, între altele, autonomia şi neutralitatea celor două principate şi unirea lor într-un singur stat denumit România, prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ şi constituţional și garantarea colectivă a celor şapte puteri.
Cum a fost înfăptuită Mica Unire?
În 1858, în ultima zi a Conferinței celor șapte puteri europene de la Paris, a fost semnată Convenția prin care au fost stabilite o serie de prevederi referitoare la principatele române. Cea mai importantă dintre acestea era unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Acestea rămâneau sub suzeranitatea Porții și sub protecția Marilor Puteri.
De asemenea, cele două țări urmau să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi purtând denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, iar separaţia administrativ-politică era menţinută.
Fiecare principat urma să fie condus de câte un domnitor şi miniştrii acestuia. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domnitor, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. În mare, Convenţia de la Paris nu acorda unirea, însă îi apropia pe români de momentul mult visat al unificării celor două principate.
În anul următor, la 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost ales cu unanimitate de voturi Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie, au avut loc alegeri și la București și profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau în mod clar că cele două principate nu pot fi conduse de același domnitor, în Țara Românească a fost ales tot Cuza.
Practic, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei și al Țării Românești avea să se realizeze unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română obţinea o victorie uriașă în perspectiva realizării statului modern român.
Cine a fost Alexandru Ioan Cuza
În urmă cu 164 de ani, românii din Ţara Românească şi Moldova îşi alegeau primul domnitor al Principatelor Române și al statului național România în persoana lui Alexandru Ioan Cuza.
Acesta s-a născut la Bârlad, la data de 20 martie 1820. A fost unul dintre cei trei copii ai unei vechi familii de dregători originară din zona Fălciului, în sudul județului Vaslui, menționată documentar încă din 1638.
Tatăl său era Ioan Cuza, cel care avea să devină postelnic în vremea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, în timp ce mama lui, Sultana Cozadini Cuza, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, care se stabilise în Principatele Române.
Cuza Vodă a învățat carte mai întâi la Iași, la pensionul francez al lui Victor Cunin, locul unde învățaseră și Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri (viitorii lui colaboratori), Matei Millo sau Alexandru Mavrocordat. În 1831, el a plecat la Paris unde și-a terminat liceul la Sorbona, iar patru ani mai târziu obținea diploma de bacalaureat în litere. Deși avea înclinații către medicină, el avea să urmeze cursurile facultății de drept.
După ce s-a întors în țară și-a continuat studiile la Academia Mihăileană, împreună cu fratele său Dimitrie. În perioada noiembrie 1837 – aprilie 1839 s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în ştiinţele războiului şi le-a continuat pe cele de drept.
La vârsta de 19 ani a intrat în armată, însă după nici un an, în februarie 1840, și-a dat demisia, deși vedea în uniformă un mod de a-și împlini idealurile naționale. La începutul lui 1842 a ocupat o funcţie publică, şi anume cea de prezident al judecătoriei Covurlui.
La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care i-a fost alături până la moarte. În martie 1848 Cuza a luat parte la mișcarea revoluționară din Iași, fiind unul dintre liderii revoltei. Arestat din ordinul domnitorului Mihail Sturdza, el a reuşit să scape de sub escortă, la Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-a refugiat în Transilvania, unde a participat la Adunarea de pe Câmpia Libertății din Blaj (3/15 mai 1848). Apoi a cutreierat mai multe oraşe europene ca Viena, Paris şi Constantinopol, însă s-a întors în Moldova după ce s-au mai liniștit apele.
Ulterior, a ocupat funcţia publică de director al Ministerului de Interne al Moldovei, iar din februarie 1857 a fost pârcălab al ţinutului Covurlui. La 24 iunie 1857 a demisionat din această funcţie în semn de protest faţă de administraţia Vogoride şi mai ales față de falsificarea listelor electorale pentru alegerile în Divanul ad-hoc al Moldovei.
În 1858, cu nici un an înainte de a fi ales domnitor al Moldovei și al Țării Românești, Cuza a fost avansat la gradul de colonel de lăncieri, apoi ajutor al hatmanului miliției și „îndeplinitor îndatoririlor de șef al oastei Principatului Moldovei”.
Principele care a reformat ţara în vremuri grele a murit în exil, la Heidelberg (Germania), la 15 mai 1873, și a fost înhumat la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, cu onoruri militare.
Mica Unire, un prim pas către Marea Unire de la 1 decembrie 1918
Marele merit al lui Cuza Vodă a fost faptul că a izbutit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române, iar prin reformele sale sociale din toate domeniile a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România după ce Cuza a abdicat, în anul 1866, atunci când a fost redactată și prima constituție a țării.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” şi reformele lui Cuza au pus bazele României moderne şi au constituit primul pas important spre Marea Unire de la 1918.
„Unirea este singura stare politică care putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o aștepta de atât de mult timp”, au fost primele cuvinte rostite de Cuza Vodă după înfăptuirea Micii Uniri.
În timp ce principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla încă sub stăpânire austriacă, iar începând cu anul 1867 – sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia
Țelul comun de unire a tuturor românilor într-un singur stat avea să fie atins la 1 decembrie 1918 prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Vezi și: 24 ianuarie 1859 – Mica Unire sau Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza
Foto:123rf.com/Shutterstock