9 comentariiCuprins:
Viața lui Eugene Ionesco
Când era încă un copil, Eugen a părăsit România și s-a mutat la Paris cu părinții săi, deoarece tatăl său (care se numea tot Eugen Ionescu) pregătea un doctorat în drept.
Cu toate acestea, la foarte scurt timp după sosirea sa, România a intrat în război cu Germania și Austro-Ungaria, iar tatăl său a fost chemat înapoi în țara sa natală pentru a se înrola în armata română.
După ani de zile fără vești, tatăl lui Eugene a fost considerat mort, când de fapt divorțase și se recăsătorise la București.
Familia a rămas la Paris, iar mama lui Eugen, Marie-Therese, o franţuzoaică născută Ipcar, a lucrat în diverse locuri de muncă pentru a se întreține. După un timp, Eugen și sora sa au fost trimiși să locuiască la țară cu familia franceză. După 15 ani fericiți, Eugen a aflat că tatăl său era încă în viață și a ales să se întoarcă împreună cu sora sa în patria sa de mult pierdută.
În loc de o reuniune plină de bucurie, Ionesco a fost supus caracterului tradiționalist al tatălui său și dezaprobării dure a pasiunii sale pentru literatură: cei doi bărbați nu au fost niciodată apropiați.
Viața de adult și studiile
Între 1928 și 1934, Ionesco și-a completat studiile la București, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Rodica Burileanu. S-au căsătorit după ce Eugen și-a terminat studiile, iar el a început apoi să lucreze ca profesor de franceză, în timp ce scria poezii, romane și critică literară.
Primind o bursă prestigioasă, Ionesco a decis să se întoarcă la Paris pentru a-și termina doctoratul în poezie modernă, ceea ce i-a permis să fugă din nou din România, în timp ce țara avea din nou probleme. De origine română și trăind în Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ionesco a reușit să scape de conscripția românească și a lucrat ca atașat de presă pentru Ambasada României la Vichy, Franța, unde s-a născut primul și singurul său copil, Marie-France.
După război, Ionesco și-a pierdut prestigioasa poziție de secretar, iar familia sa s-a confruntat cu o perioadă dificilă din punct de vedere financiar, timp în care a fost nevoit să lucreze ca redactor local.
Corectarea scrierilor altora i-a lăsat puțin timp pentru a scrie el însuși, dar nu știa că avea un as în mânecă.
„Cântăreața Cheală”
În 1950, viața lui Ionesco a luat o nouă turnură spre bine: a primit cetățenia franceză și prima sa piesă, “Cântăreața cheală”, a fost în sfârșit jucată.
Premiera a fost departe de a fi un succes, dar a atras atenția câtorva critici proeminenți, care aveau să-i ajute cariera să ia avânt în anii următori.
Urmate rapid de „Lecția” și „Jacques sau supunerea”, stilul absurdist unic al pieselor lui Ionesco l-a plasat rapid în fruntea lumii emergente a teatrului absurdului.
Ionesco nu a apreciat niciodată clasificarea operei sale ca fiind „absurdă” sau, cel puțin, a considerat că aceasta reducea o piesă la o simplă categorie.
Cariera de dramaturg
În anii 1950, Ionesco a continuat să scrie numeroase piese de teatru, ceea ce i-a permis să trăiască în sfârșit din pasiunea lui.
În 1957, Théâtre de la Huchette i-a oferit ocazia de a juca două dintre piesele sale, una după alta: Cântăreața cheală și Lecția.
În anii 1960, piesele lui Ionesco au căpătat recunoaștere internațională și multe dintre ele au fost jucate pe scene europene, de exemplu la Londra, Berlin și Düsseldorf, și chiar în România.
În 1970, invitat de un prieten vechi și admirator al pieselor sale, Jean Paulhan, Eugen Ionesco a fost ridicat în rândul nemuritorilor prin intrarea în prestigioasa Academie Franceză, consacrarea supremă a scrierilor sale.
La sfârșitul anilor 1970, Ionesco s-a alăturat din proprie inițiativă diferitelor grupuri politice, atras de natura absurdă a acestora, fiind etichetat, fără să vrea, drept simpatizant al dreptei dure.
Operele de geniu ale lui Eugene Ionesco
Și-a descris operele prin termenii “bizar” sau “neobișnuit”, refuzând să folosească adjectivul „absurd”, explicând că acesta evocă nonsensul, neînțelegerea, în timp ce „neobișnuit” se referă mai degrabă la straniu și necunoscut.
Deși este adesea redus la a fi autorul celor mai cunoscute două piese de teatru ale sale, marea majoritate a operei sale este uitată, de la romanele sale la eseurile sale politice, la autobiografiile sale.
Opera sa a explorat adesea teme legate de existențialism, de descompunerea limbajului și de absurditatea comportamentului uman.
Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără „Cântăreața cheală”, „Lecția” și „Rinocerii”, care au fost produse în anii 1950 și care i-au stabilit reputația de voce importantă în teatrul de avangardă.
Personajele construite de dramaturg
Piesele lui Ionesco prezintă adesea personaje care sunt prinse în rutine repetitive, fără sens, și care se luptă să comunice între ele. Folosirea de non-secvențe, situații ilogice și imagini suprarealiste a creat un sentiment de dezorientare și absurditate care a provocat așteptările publicului față de teatrul tradițional.
Pe lângă activitatea sa în teatru, Ionesco a scris, de asemenea, eseuri, poezie și ficțiune. A fost membru al Academiei Franceze și a primit numeroase premii și distincții pentru contribuțiile sale la literatură și teatru.
În 1948, Ionesco a scris prima sa piesă, „Cântăreața cheală”, care a avut premiera la Paris și a avut un succes imediat.
Piesa a fost urmată de multe alte lucrări, printre care „Lecția”, „Rinocerii”, „Scaunele” și „Exit the King”. Piesele sale se caracterizează prin dialoguri ilogice și fără sens și prezintă adesea personaje care sunt prinse în situații absurde și fără sens.
Opera lui Ionesco a avut o influență majoră asupra teatrului din anii 1950 și 1960 și a fost o figură cheie în mișcarea Teatrul absurdului. În 1970, a fost ales membru al Academiei Franceze, una dintre cele mai înalte distincții din literatura franceză.
Viața și reușitele lui Ionesco în decursul anilor
În 1928, a debutat ca poet la Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi, celebră pentru formatul său minuscul.
A scris primul său articol (despre Ilarie Voronca) în revista Zodiac, în 1930. În acelaşi an, a cunoscut-o pe Rodica Burileanu, studentă la filosofie și drept, cu care avea să se căsătorească în 1936.
În 1931, a scris Elegii pentru fiinţe mici, o plachetă de versuri influențate de Francis Jammes. Aceste poezii sunt dedicate mamei sale.
Între 1928 și 1935 a scris articole în revistele Vremea, Azi, Floarea de Foc, Viața literară, România literară, săptămânalul antifascist Critica, Axa, Fapta, Ideea, Româneasca și Zodiac.
Din 1937 până în 1938, a fost responsabil al secției de critică a revistei Facla. A mai scris pentru Universul Literar, cotidianul cultural Rampa (Scena), Parerile Libere (Opinii libere).
Articolul său „Vocabularul criticii” a apărut în revista Vremea, în 1938. În același an, a obținut o bursă din partea guvernului român pentru a pregăti o teză la Paris (niciodată finalizată) despre: Tema păcatului și tema morții în poezia franceză de la Baudelaire încoace. La Paris, se interesează de scrierile lui Emmanuel Mounier, Berdiaev, Jacques Maritain, Gabriel Marcel.
Al Doilea Război Mondial și întoarcerea în România
În 1939, când izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial, se întoarce în România. Lucrează ca profesor de franceză la Liceul Sfântul Sava din București.
Eugen Ionesco, s-a întors în cele din urmă în Franța împreună cu soția sa, în mai 1942, datorită prietenilor care l-au ajutat să obțină acte.
Eugène Ionesco este numit la serviciile culturale ale Legației Regale Române de la Vichy. El ajunge apoi atașat cultural. Fiica sa, Marie-France, se naște la 26 august 1944.
În martie 1945, s-au mutat în Paris, unde au locuit până în 1960. A lucrat în calitate de corector la o editură administrativă. Între 1945 și 1949, a tradus operele lui Urmuz, poet român și precursor al suprarealismului, al literaturii absurdului și al antiprozei.
Moartea lui Eugen Ionescu – tatăl
Tatăl său a murit în octombrie/noiembrie 1948 (la 12 ani după mama sa). Eugen nu a primit nicio parte din moștenire.
În 1948, a început să scrie piesa de teatru care avea să se numească Cântăreața cheală, care a fost jucată pentru prima dată la Théâtre des Noctambules, la 11 mai 1950, în regia lui Nicolas Bataille.
1958 a fost anul „Controversei de la Londra”, în care Ionesco și-a apărat teatrul și viziunea sa asupra teatrului într-o polemică virulentă cu criticul englez Kenneth Tynan de la Observer.
În 1959, a participat la discuțiile de la Helsinki privind teatrul de avangardă. În același an, a primit Premiul Criticii la Festivalul de la Tours pentru filmul Monsieur Tête.
Premii și recunoașteri
La 8 mai 1969, a primit Premiul literar al Prințului Pierre de Monaco și Medalia Monaco, iar în decembrie, Marele Premiu Național de Teatru.
În 1970 devine Chevalier de la Légion dHonneur. De asemenea, primește Marele Premiu Austriac pentru Literatură Europeană.
La 30 aprilie 1973, primește Premiul Ierusalim pentru întreaga sa operă, inclusiv pentru „Rinocerii”, iar în iunie, medalia orașului Vichy.
În 1974, a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea din Warwick (Marea Britanie), iar în martie 1975 de către Universitatea din Tel Aviv.
În august 1976, a primit medalia Max Reinhardt cu ocazia celebrării celei de-a 50-a aniversări a Festivalului de la Salzburg.
În ianuarie/februarie 1982, Ionesco a ținut o conferință la Universitatea din Bonn, unde a fost decorat cu Ordinul German de Merit.
Ultimii ani și moartea dramaturgului
Sănătatea lui Eugene Ionesco a rămas fragilă. În februarie 1984, a fost spitalizat și a rămas în comă diabetică timp de două zile. Cu toate acestea, mai târziu, în același an, a călătorit și a ținut conferințe în mai multe țări europene și în Statele Unite.
În același an, a fost numit ofițer al Legiunii de Onoare.
În luna mai, a primit Premiul Internațional Monte Carlo pentru Artă Contemporană.
La 22 noiembrie, a primit Premiul T.S. Eliot-Ingersoll pentru creație literară la Chicago, în prezența lui Saul Bellow și Mircea Eliade.
Apoi călătorește la Berna, unde participă activ la o reuniune în favoarea drepturilor omului. În iulie, pictează în St. Gallen, Elveția. A revenit la pictură în februarie 1987.
La 23 februarie 1987, Théâtre de la Huchette sărbătorește cea de-a treizecea aniversare a Spectacolului Ionesco, în prezența lui Eugène și a Rodicăi Ionesco, dar și a actorilor care, de-a lungul anilor, au jucat pe rând „Cântăreața cheală” și „Lecția”.
În martie, a primit medalia orașului Paris, iar în octombrie două medalii de aur: cea de la Saint-Etienne și cea de la Saint-Chamond.
În februarie 1989, Ionesco a fost din nou spitalizat, ceea ce l-a împiedicat să ia cuvântul în persoană pentru a apăra drepturile omului în România.
Fiica sa citește în locul său rechizitoriul la adresa regimului românesc. Dar deja la sfârșitul lunii februarie, el prezidează juriul Pen Club, care acordă Premiul pentru Libertate dramaturgului ceh Vaclav Havel (care tocmai fusese condamnat, cu cinci zile mai devreme, la nouă luni de închisoare pentru că a participat la un miting în memoria lui Jan Palach).
La 30 decembrie, Ionesco și Cioran devin membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor din România.
La 27 noiembrie 1992, Universitatea din Silezia, Uniwersytet Śląski, Katowice, Polonia, îi acordă lui Eugène Ionesco titlul de Doctor Honoris Causa. Ceremonia are loc la Paris.
Eugen Ionesco a murit la 28 martie 1994, la domiciliul său din Paris. A fost înmormântat în Vinerea Mare, care a căzut pe 1 aprilie. Trupul lui se odihnește la Cimitirul Montparnasse, din Paris.
Sursa foto: 123rf.com
Vezi şi cine a fost Alexandru Ioan Cuza!