2019 e un an bun pentru
cinematografia românească. Ajunși la o formă de maturitate, regizorii noștri
își deschid orizonturile în afara granițelor, spre teme noi și spre forme noi
de a spune povești. Din septembrie, au premiera patru filme mari. De ce
contează și ce aduc nou, în cele ce urmează.
„La Gomera”, regia Corneliu Porumboiu
Cel mai nou film al lui Corneliu Porumboiu care
a împărțit lumea în două: cei care-l iubesc la nebunie și cei care-l urăsc cu
patimă. (Mă număr printre primii, după cum vă veți da seama.)
Foarte simplu spus, „La Gomera” e un fel de Tarantino după o lună în Vaslui, o glumă care cred că i-ar plăcea chiar și lui Porumboiu, căci, pe scena TIFF-ului de la Cluj, chiar el a glumit că a făcut un film neo-noir de Vaslui.
„La Gomera” funcționează și ca manifest de rupere de stilul Noului Val Românesc și schimbarea direcției către ceva nou, nedefinit încă. E cu atât mai important (și distractiv) cu cât manifestul ăsta vine de la unul dintre regizorii responsabili pentru consolidarea Noului Val în cinematografia română (sfânta treime e întregită de Cristi Puiu și Cristian Mungiu).
Schimbarea e foarte evidentă și ca intenție: e
un film făcut pentru public, nu pentru critici, un film pentru bucuria de a
vedea filme, nu pentru plăcerea de a scrie eseuri deștepte (deși nu se exclud,
neapărat, dar reflectoarele stau pe prima).
Altfel, producția e și ea foarte glam, ieșită dintre granițele țării (la fel ca „Parking”-ul lui Tudor Giurgiu, filmat în Spania): distribuție româno-spaniolă, locații de filmare în Insulele Canare, Singapore și puțin România.
E un film foarte distractiv (în sensul de entertaining), care construiește tot
felul de joculețe pentru privitor, să-l distreze, să-l țină atent și să-l facă
parte din film. De exemplu, capitolele, care împart filmul nu după criteriu
cronologic, ci după personaje și contribuția lor la poveste, descoperită rând
pe rând ca foile de ceapă, sunt dominate fiecare de câte o culoare.
Primul, dedicat Gildei (Catrinel Marlon),
iubita unui mafiot (Sabin Tambrea) care ajunge să-l ajute pe polițistul Cristi
(Vlad Ivanov), e în roșu. Roșu de la pasiune, desigur. Capitolul dedicat
procuroarei (Rodica Lazăr), despre fiecare tre să se decidă dacă e de partea
binelui sau a răului, e în mov, tipică pentru familiile regale și toate
războaiele și comploturile lor complicate, la fel ca în cazul ei. Capitolul
dedicat lui Cristi e în alb, de la caracterul lui greu de citit, dar și de la
renașterea, a doua șansă, care-l așteaptă într-un final. Culoarea nu e acolo
pentru a caracteriza personajul, cât pentru a ne da un avertisment, să știm la
ce să ne așteptăm.
În același timp, pe durata capitolului,
regizorul și echipa au strecurat în aproape toate imaginile tot felul de
elemente în culoarea dominantă a capitolului respectiv. O ușă roșie undeva în
fundal, hainele unui personaj, o cană pe-o masă și tot așa. Așa că, dincolo de
atenția la poveste, te trezești atent și la elementele imaginii, să le prinzi
pe cele strecurate de autori. Satisfacția pe care o simți în câte-un element te
face să te simți complice cu regizorul.
Regizorul a mai strecurat și o grămadă de referințe
cinefile date ca glumițe autoironice de la un cinefil (regizorul) la altul
(spectatorul), de la reproducerea scenei cu dușul din Psycho-ul lui Hitchcock,
la plasarea unei confruntări între cei buni și cei răi pe un platou de filmare
părăsit.
Toți actorii sclipesc. Tonici, complecși, plini
de chef de joacă. Dincolo de principali, l-aș nominaliza pe István Teglas în
pielea unui recepționer de motel, pasionat de operă, aparent discret, dar, de
fapt, cu multe surprize.
Și dacă toate astea nu vă ating, rămâne să vă
distrați cu spumoasa coloană sonoră, cum nu prea am văzut în filmele noastre.
Filmul intră, oficial, în cinematografe pe 13 septembrie. Prima vizionare va fi pe 9 septembrie la Cinema Elvire Popesco.
„Monștri.”, regia Marius Olteanu
E filmul de debut în lungmetraj al rezigorului
Marius Olteanu, care-a pornit lucrul la acest film prin programul Transilvania
Pitch Stop (program organizat de TIFF).
Dincolo de poveste – criza relației unui cuplu
de tineri căsătoriți, jucați de Judith State și Cristian Popa -, mi-a plăcut
foarte mult structura. Filmul e împărțit în capitole, câte unul pentru fiecare
personaj. Mai întâi, vedem povestea din perspectiva ei, apoi din a lui, apoi,
la final, la intersecția celor doi.
Primele două sunt filmate în cadre pătrate, ca
niște cutii strânse bine pe personaj, prin care autorul vrea să sublinieze
limitarea perspectivelor și cunoștințelor pe care le are fiecare personaj pe
cont propriu, plus să ne facă să simțim și noi angoasa și presiunea
personajelor. La ultimul capitol, cel comun, cadrul se lărgește: începem să
aflăm mai multe, situația prinde contur, umplem goluri, înțelegem și, peste
toate, putem să respirăm.
Structura asta aleasă de regizor pentru a ne
arăta aceeași poveste din unghiuri diferite reușește două lucruri. În primul
rând, creează un fel de suspans, ne întreține curiozitatea cu fiecare element
nou dintr-un puzzle la care lucrăm împreună. În al doilea rând, ne ajută să
înțelegem povestea mai bine și să evităm luările de poziții în alb sau negru,
cum se întâmplă tot mai des în ultima vreme, mai ales în online. “Monștri.” ne
amintește că lumea e făcută din nuanțe.
Cu informații din ambele părți, de care doar
spectatorul și regizorul știu în totalitate (deci și filmul ăsta implică activ
privitorii), abia la final înțelegem cu adevărat ce se întâmplă. Șmecheria e să
înțelegem, nu să punem etichete. Dacă
luăm lecția asta cu noi și-n viață, am câștigat.
Pe lângă cei doi actori principali, mai apar
Alexandru Potocean, Șerban Pavlu și Dorina Lazăr. Pavlu, în mod special, face
un rol superb.
„Monștri.” intră pe 27 septembrie în cinematografele din țară.
„Mo”, regia Radu Dragomir
Tot un debut în lungmetraj, de data asta al lui
Radu Dragomir (soțul Danei Rogoz), inspirat de fapte reale – totul a pornit de
la o știre reală cu un profesor acuzat de abuz de două studente.
A fost filmat în februarie-martie 2017, pe parcursul a 13 zile. Regizorul simțise bine energiile care-au format mișcarea #metoo (a început în octombrie 2017), dar producția a durat mult, așa că lansarea va fi la doi ani de la moment. Ceea ce nu cred că-i rău, că era posibil să se piardă în agitația acelor vremuri. Acum, teoretic, ar trebui să avem mai multă experiență – am învățat multe între timp – pentru a cântări lucrurile mai bine.
Întâmplarea face că, de la premiera filmului la TIFF și premiera oficială, de la toamnă, discuțiile despre violența împotriva femeilor s-a reaprins, poate chiar mai tare ca la #metoo-ul global, odată cu cazul tragic de la Caracal. “Mo” e o invitație la empatie, la învățare și, mai ales, la gândit, nu la tras concluzii pripite.
„Mo” e construit dintr-un trio de personaje care te țin cu sufletul la gură și te surprind și te contrariază. Dana Rogoz și Mădălina Craiu sunt studentele care, în urma unor situații aparent inofensive, dar care se complică pe măsură ce se nasc una din alta, ajung să meargă acasă la profesorul lor, unul de-ăla rău, care dă greu notă de trecere, jucat de Răzvan Vasilescu. Vă previn că filmul include o scenă de viol – e greu de privit, dar e importantă. Vedem ce se întâmplă de prea multe ori când se întâlnesc un bărbat cu prea multă putere și două fete cu prea puțină putere; când un bărbat singur, al cărui antidot pentru când înțeapă singurătatea mai tare e să deschidă larg geamul spre hărmălaia străduțelor din Centrul Vechi, nu știe cum să se apropie de femei altfel decât cu forța; când manipularea subtilă poate duce la tragedie.
Dana Rogoz face un rol foarte bun, care nu vă
va surprinde dacă ați văzut-o deja în recentul spectacol de teatru “Proof”. E plină de
nuanțe, uneori contradictorii, așa cum li se întâmplă mereu oamenilor în viață,
nu în filme. Pe scena de la TIFF, Dana Rogoz a spus că simte rolul ăsta ca pe
adevăratul ei debut în actorie.
Filmul nu dă verdicte, ci prezintă o situație
și ne lasă pe noi să ne gândim. Vor fi unele voci care vor spune că ele-s de
vină că s-au dus la casa bărbatului, vor fi alte voci care vor vedea un monstru
în figura bărbatului. Dacă trecem de reacțiile astea, poate naturale, după cum
am fost educați fiecare, și ajungem la a discuta despre adevărata problemă –
societatea care ne învață că femeia e slabă și bărbatul, puternic – atunci
poate mai creștem un pic.
Filmul intră în cinematografe pe 4 octombrie.
„Arest”, regia Andrei Cohn
Al doilea lungmetraj al lui Andrei Cohn (om de
publicitate, e Creative Director și Managing Partner la agenția Cohn and Jansen
JWT) și primul film pe care îl scrie singur.
În primul rând, nu e un film despre care poți
să spui că ți-a plăcut. Trebuie să vă avertizez și de data asta că e foarte
violent. E genul de film pe care-l simți visceral, care te obligă să-l simți în
stomac, nu unul la care poți rămâne relaxat la nivel intelectual.
La sfârșitul anilor 80, un tânăr de lume bună
(familie de clasă mijlocie, intelectual) e arestat și interogat pentru că
ascultă radio Europa Liberă, distribuie cărți fotocopiate cunoștințelor și
organizează întâlniri cu oameni asemănători lui la el acasă.
Filmul e construit din niște trepte
insesizabile prin care ne afundăm tot mai tare în mlaștină și, când ne dăm
seama unde am ajuns, e prea târziu că, zbătându-ne, mai tare ne adâncim.
Treptele astea sunt construite perfect mai ales din jocul celor doi actori
principali, Iulian Postelnicu și Alexandru Papadopol, pe care-i avem aproape
non-stop lipiți de retină, de ajungem să le simțim fiecare nuanță a disperării.
Iulian Postelnicu e Vali, un băiat de cartier,
un tip și diabolic, și uman, care a învățat să se priceapă câte un pic la toate
ca să se descurce. Nu are nici o problemă să fie flexibil moral, dacă asta îl
ajută să supraviețuiască în regimul comunist absurd, cum ajunsese la finalul
anilor 80.
Alexandru Papadopol e Dinu Neagu, un tip demn
și mândru, care poate trece, la prima vedere, drept pretențios, și care-și
imaginează că, dacă e corect, și lumea va fi corectă cu el. Treptat, pe măsură
ce tortura fizică și psihică la care-l supun Miliția și colegul lui de celulă
(Vali, instrument tot al Miliției) nu doar că nu se opresc, dar se intensifică
mult după limitele suportabilului, îl vedem cum devine slugarnic, cum, pentru
a-și salva viața, își denunță chiar părinții și soția. Într-un final, amândoi
sunt victime ale regimului.
Intră în cinematografe pe 20 septembrie.