Am citit scrisorile de amor dintre soția mea și un necunoscut

Nu mă știam drept un tip gelos, chiar din cale afară de gelos, aș putea spune, însă în ziua în care am deschis calculatorul și am început să caut un fișier anume, care-mi trebuia la serviciu, am crezut că văd roșu în fața ochilor. Din greșeală, am accesat un altul și am dat peste… niște scrisori de dragoste! Soția mă înșela, dovada era sub nasul meu, sub forma acelor scrisorele pe care ea și un tip și le trimiseseră unul altuia!

Mesajele, probabil copiate din e-mailuri în dorința de a fi recitite și răscitite, erau frumos așezate, pe date, ore. Relația lor dura de câteva luni… Nu-mi venea să cred că mi se în-tâmplă una ca asta. Sub ochii mei aproape, Alexandra schimba mesaje cu acel bărbat…

Mi-am dat seama că s-au cunoscut printr-un site de matrimoniale. Alexandra făcuse primul pas:

„Sunt o femeie căsătorită, dar, totuși, singură. Soțul meu e mai mult absent decât prezent, vine foarte târziu acasă, după ora nouă seara, și atunci mănâncă, se spală și se culcă. Rareori mai are chef de un gest tandru, de o vorbă, de mângâiere… Pe undeva, îl înțeleg, e preocupat de carieră, de bani, vrea să nu ne lipsească nimic. Dar parcă prețul plătit e prea mare și simt cum se îndepărtează de mine… II iubesc foarte mult, însă nu îmi dă timp să-i arăt asta… De aceea caut o persoană cu care să pot vorbi, căreia să-i pot spune ce am pe suflet”.

Recomandări

Fanta românească e mai scumpă și mai proastă decât cea din Italia: mai puțin suc de portocale, dar mai multe arome și coloranți | Experiment Libertatea

Răspunsul nu a întârziat să apară și cred că a primit mesaje de la mai mulți bărbați, fiindcă scrie acest lucru în următorul, pe care-l trimite unui anume Octavian:

„Dintre toate mesajele, al tău mi s-a părut a fi cel mai sincer. Spui că și tu ai avut o asemenea problemă și că nu ai avut curaj sau nu ai știut cum să abordezi subiectul cu partenera ta, iar ea te-a părăsit într-o anume zi. Înseamnă că știi despre ce vorbesc…” „Da, și îmi pare și acum rău pentru că am lăsat acea relație să se destrame”, vine răspunsul lui. „Încet, încet, ne-am înstrăinat unul de altul… Mă întorceam foarte târziu acasă și nu-mi mai dădeam seama că ea avea nevoie de dragostea mea… Mi-am zis că, dacă știe că o iubesc, e suficient. Ei bine, nu a fost. Mai mult singură decât cu mine, prietena mea a crezut că mi-a devenit indiferentă… Când m-a pus în fața faptului împlinit, când mi-a zis că mă părăsește, am realizat că, de fapt, lipsa de comunicare dintre noi doi și șovăiala ei de a-mi reproșa că nu-i mai acord niciun pic de afecțiune au fost motivele care ne-au despărțit. Dar era prea târziu…”

Dialogul lor continua pe zeci de pagini. Nu era trecută nicio a-dresă de e-mail, ca să-l pot contacta pe acest Octavian. Culmea e că și parola ei de e-mail era schimbată și oricât m-am străduit să o aflu prin diferite combinații, nu am reușit. știam că nu avem secrete unul față de celălalt, dar iată că mă înșelasem. Aveam încredere în ea, nu o verificasem niciodată, nu o asasina-sem cu telefoane sau cu scene de gelozie. Iar ea, drept răsplată, mă trăda! Nu am mai fost bun de nimic în ziua aceea. In plus, mă tot întrebam de ce salvase mesajele și nu le ștersese. Oare ca să le recitească din când în când? Ce mincinoasă era, așadar!

Recomandări

Despre mitul „conflictului milenar” dintre români și maghiari, cu istoricul Sorin Mitu: „Comparați ce au făcut unii cu ceilalți englezii și irlandezii sau evreii și arabii”

Când o sunam și o întrebam ce face, îmi spunea că lucrează. Soția mea face traducere de carte și, de cele mai multe ori, lucrează acasă. Când colo, ea lucra la textele ei cu Octavian! Abia așteptam să citesc și următoarele mesaje, deși chestia asta mă făcea să înnebunesc. Dar voiam să știu cu cine am de-a face, căci Alexandra părea să fie o altfel de soție decât credeam eu. Era destul de greu, fiindcă nu prea era plecată, iar când se ducea la cumpărături, eu eram la serviciu.

Prilejul a apărut după câteva zile, într-o sâmbătă, timp în care m-am prefăcut că nu știu nimic de corespondența ei secretă.

— Sebastian, mă duc până la mama, m-a rugat să-i cumpăr fructe și legume de la piață și o să merg cu mașina.

— Vrei să vin cu tine, să te ajut?

— A, nu e nevoie, mă descurc. Dacă n-oi putea să le car, găsesc eu un puști pe acolo și-i dau niște bănuți ca să-mi care sacoșele până la mașină. Te pup, să fii cuminte!

M-a pupat repejor pe obraji și a ieșit parcă plutind din casă. Eu, imediat ce am închis ușa în urma ei, am dat fuga la calculator. Am citit totul dintr-o suflare. Clocoteam de furie în timp ce parcurgeam acele rânduri. Alexandra îi povestea acelui tip cum mă cunoscuse, cum făcuserăm dragoste pentru prima oară, cum fusese prima zi petrecută sub același acoperiș, ca soț și soție, speranțele ei, dezamăgiri-le ei. Pe unele le știam, dar pe altele, nu.

Recomandări

Nati Meir, condamnat la 11 ani de închisoare, adus în România. Autoritățile din Grecia au admis predarea sa

Pe măsură ce timpul trecea, des-tăinuirile ei începeau să-mi fie necunoscute. Nu o mai recunoșteam. Aborda subiecte pe care nu le dezbătuse niciodată cu mine așa de profund cum făcea în acele epistole prin e-mail-uri. Ii scria lui Octavian că își dorește foarte mult un copil, dar că eu nu am timp de așa ceva, că vreau să mă realizez profesional mai întâi și abia pe urmă o să am timp și de copii.

„Dar timpul trece și eu sunt din ce în ce mai singură, simt că îmbătrânesc fără niciun scop. Sunt zile întregi când nu am cu cine vorbi, abia aștept să vină el și, când colo, atunci când vine, abia dacă mormăie câteva cuvinte… Aș vrea un copil, simt că mi-ar schimba viața, aș avea și eu un rost pe lume.”

Da, mi-aduceam aminte de discuția asta. Fusese în urmă cu un an. Ultima, căci, de atunci, Alexandra nu mai pomenise că vrea un copil și crezusem că înțelesese că încă nu e momentul potrivit. De fapt, pe ea o măcinase asta tot timpul, dovadă că îi scria lui Octavian, acelui confident necunoscut. În timp ce citeam despre sentimentele ei de frustrare, despre momentele când încercase să intre în vorbă cu mine și eu o respinsesem, despre toate acele clipe penibile care o făcuseră să se simtă prost, să se simtă singură, deși era împreună cu mine – și ce e mai rău decât singurătatea în doi? -, m-a apucat rușinea. și părerea de rău. Erau atâtea gânduri pe care nu i le cunoșteam, cuprinse a-colo, în acel folder!

Da, avea dreptate. În timp, deveniserăm doi străini. Era ciudat, fiindcă eu o iubeam foarte mult, o iubeam în continuare cu aceeași pasiune de la început, dar se pare că nu era suficient, mai trebuia să-i și arăt. Crezu-sem că, dacă adun bani pentru o casă, pentru o mașină nouă, dacă muncesc mult ca să avem de toate, ea o să fie mulțumită.

Dar iată ce scria Alexandra: „Aș vrea, uneori, să fim săraci ca la început. Să nu avem bani decât pentru cartofi. Dar să-i curățăm amândoi… Să stăm în fața televizorului și să ne uităm la un film prost. Dar să fim împreună. Să râdem ca doi nebuni așa cum râdeam la început, când ne-am căsătorit. Nici nu mai știu cum e să râzi.” „Trebuie să privești înainte și nu spre trecut, fiindcă trecutul ne omoară”, îi răspunsese acel Octavian. „Ești tânără, ai toată viața înainte. Păstrează-ți amintirile frumoase pentru mai târziu, când vei fi bătrână. Acum trebuie să trăiești, să iubești, să te bucuri de tot ceea ce-ți este oferit. Uite, eu îți ofer acum o floare, ți-o trimit împreună cu epistola aceasta. Așa-i că acum zâmbești? Da, îmi pot imagina zâmbetul tău…”

Da, zâmbetul ei. De când n-o mai văzusem zâmbind pe soția mea? Ce se întâmplase cu noi? Cum de nu fusesem atent la aceste mici nimicuri care ne fac viața frumoasă? Aparent sunt fleacuri, dar ele au importanță. Îmi venea să plâng din cauza tristeții care răzbătea din scrisorile ei. Dar, în același timp, mă apuca și furia. Fiindcă se apropia din ce în ce mai mult de acel necunoscut, pentru a sfârși prin a-i mărturisi că s-a îndrăgostit de el. Sentimentul era reciproc. „Poate că e momentul să ne cunoaștem, îi scria el. Mi-e teamă însă că vei fi dezamăgită de aspectul meu. Dacă nu-ți voi plăcea?” „Nu are importanță cum arăți”, îi răspundea ea. „Sufletul e totul, el e nemuritor!” Urmau să se vadă peste o săptămână, în centru, la o cafenea, la ora 19.00, așa am dedus din mesaje. Special pentru această întâlnire, el avea să vină din alt oraș… Iar eu aproape că am luat foc. Am făcut mari eforturi să nu las să se vadă că știu ceva. Când s-a întors Alexandra de la mama ei, citeam o carte. De fapt, mă prefăceam că citesc, pentru că gândul îmi era numai și numai la acea corespondență. Oare soția mea se îndrăgostise de un tip pe care nu-l văzuse niciodată? Oare căsnicia noastră era pe punctul de a se destrăma? Mii de întrebări mi se învălmășeau în cap.

Mi-am propus să aștept până la întâlnirea lor și să fiu și eu acolo, pe undeva. Era josnic ceea ce voiam să fac, adică să-mi urmăresc soția. Dar, la urma urmei, ceea ce făcuse ea în tot acest timp cum era? Nu mă trădase? Nu era mai rău că-mi ascunsese corespondența cu un necunoscut? E adevărat, nu se întâlniseră, dar asta însemna oare că e vinovată mai puțin decât dacă s-ar fi întâlnit?

Am stat ca pe ace toată săptămâna aceea, numai eu știu cum am reușit să nu izbucnesc. Apoi, când a sosit ma-rele moment, am luat-o pe urmele ei. S-a dus la cafenea, așa cum fusese stabilit, și s-a așezat, calmă, la o masă. Pe genunchi avea o mapă – ciudat că nu-mi aminteam de acest semn de re-cunoaștere. A stat o vreme acolo, vreun sfert de oră cred, dar fără să se uite în stânga sau dreapta, de parcă se odihnea, nicidecum să fi așteptat pe cineva. Apoi s-a ridicat încet și și-a scos telefonul din geantă, a apăsat pe o tastă și… a început să-mi sune telefonul.

— Alo? Unde ești? i-am auzit vocea. știu că ești aici, foarte aproape de mine, dar nu te văd, te rog să te arăți…

Vocea ei nu era nici furioasă, nici amuzată. Era vocea ei dintotdeauna. De unde știuse că eram acolo și că o spionam? Era clar că știa, din moment ce mă sunase. Nu avea niciun rost să mă mai ascund, așa că am ieșit din ascunzătoare. N-am apucat să zic nimic, că mi-a întins, zâmbind, mapa.

— știi, ăsta e manuscrisul cărții mele. Am găsit o editură care e dis-pusă să mi-l publice. E ceea ce ai citit tu, e corespondența dintre mine și acel tip, Octavian. De fapt, un alter ego al tău. Nu ți-ai dat seama? Prostuțule! Cum credeai că mă pot îndrăgosti de altcineva? Aceasta era modalitatea cea mai bună de a-ți spune ce am pe suflet. A început așa, ca o joacă, apoi m-am gândit să-i dau forma unei cărți. și uite că am scris și cartea și am și reușit să comunic cu tine…

M-am înroșit până în vârful urechilor.

— Doamne, ce prost am fost! Ai să mă poți ierta pentru tot ce am făcut, pentru tot ce am gândit?

— Cum poți să mă întrebi așa ceva? Nu știi că te iubesc? Că orice ai face, orice ai zice, eu voi fi femeia ta pentru totdeauna?

A fost cea mai fericită zi din viața mea. Am înțeles atunci ce mult înseamnă să ai alături pe cineva care te iubește cu adevărat..

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News