Comentează„Astă seară cinez cu Li Xinduo, profesor de caligrafie, la Academia de Arte din Beijing. În China, se știe, scrisul este, mai mult ca oriunde, o artă, iar Li transformă întâmplările vieții în pictograme sau în fantomele lor, învăluite în fumuri. L-am cunoscut la București, printr-o prietenă comună, iar acum l-am revăzut la el acasă.
Mergem la Middle 8, un restaurant cu specific chinezesc, într-un mall elegant. Ambient, lume simpatică. Separeuri drăguțe și multă risipă de organza crem. Pe mese, în loc de liste și broșuri cu bucatele – tablete IT. Consultăm meniul, el citind cu atenție ingredientele, eu holbându-mă la poze, ca pe net. În fine aleg mo gu san bei ji, pentru că-mi place cum sună, adică ciuperci cu două sosuri picante, usturoi împănat și fâșioare de pui – foarte gustoasă, iar în opinia mea – super-suficientă pentru seară.
Li Xinduo citește meniul de pe tabletă
Dar urmează și altele: vinete-caramel, porc prăjit cu dulcețuri și, bineînțeles, orezul, pe care nu-l agreez, ba chiar refuz să-l gust într-o primă instanță. Totuși, cedând ipocrit, iau o înghițitură, rămânând atașată de el pentru tot restul vieții. E un orez puțin iute, cu ardei, carne și bucățele de castane coapte. Plus niște ingrediente parfumate, mirodenii criptice, care-mi scot la suprafață toate slăbiciunile.
Li Xinduo îmi face o poză în care par anesteziată. Are de gând s-o transforme într-o serigrafie pentru oamenii care caută fericirea. Un moment mă gândesc să-i comand o stampă pentru acasă, dar îmi dau seama că n-aș avea unde s-o mai agăț. De la o anumită vârstă nu mai ai nevoie de lucruri, dar cauți în continuare să iei ceva din partea râvnită a vieții, iar, de multe ori, dorința asta se rezumă la mâncare, de unde și proporțiile considerabile pe care le-am luat în ultimul timp.
O cină la Beijing. Mâncăruri chinezești pe masă
Sunt hotărâtă să mă opresc din mâncat, dar un Buddha grăsun și pișchier îmi strică zen-ul, când apare desertul, numit, nici mai mult nici mai puțin decât struguri de lapte. E servit într-o cupă făcută din cocos verde. Și-aici trebuie să vă spun că în forma lui crudă, cocosul arată ca un pepene mai ciudat, scos dintr-o carte străveche. L-am și fotografiat ieri, fără să știu ce este. Ei, bine, cupa asta, scobită în miezul necopt, conține o pastă subțire, făcută cu făină de orez și lapte de cocos, iar prin ea stau ascunse diverse bunătăți: bucățele de alune, afine și alte fructe, plus niște bile albe, al căror gust n-o să-l uit curând: acrișor-dulce, parfumat, păstos și nu prea, cu un iz de flori de portocal. Între dinți seamănă bine cu bobul de strugure, nici moale, nici rezistent, obligându-te să-l freci puțin, să-l zdrobești.
Așa arată o porție de struguri de lapte
Am primit și înghețată din partea casei, dar niciunul n-a putut s-o mai atingă.
Ne plimbăm puțin prin mall: aceleași firme, aceleași hăineturi ca pe la noi. Îmi cumpăr niște teniși din H&M, cei mai ieftini, foarte buni de bătut orașul la picior.
E târziu și-mi amintesc că la ora 23 se închide poarta campusului, iar portarul pleacă acasă. Gândul acesta îmi bagă panica în oase și-l rog pe Li Xinduo să-mi cheme un taxi. Aflu că în Beijing taxiurile se iau de pe stradă, nu trebuie să suni, că precis trece unul pe-acolo. Toate sunt de stat, iar prețurile acceptabile, poate un pic mai mari ca pe la noi. Numai că e musai să ai adresa scrisă în chineză. Îi arăți hârtia și șoferul te duce exact acolo, fără incidente.
Am ajuns la timp, ba chiar prima dintre rezidenți, care mă anunță că încă petrec într-un bar din apropiere. Noaptea abia începe, iar între campusul meu și centrul orașului sunt 50 de minute de mers cu mașina. Am uitat să vă spun: toate merg încet, iar traficul e aerisit cum n-am mai văzut de multă vreme.”
Citește și:
CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 6 | Scriitoarea Doina Ruști, în Orașul I