ComenteazăPrietenul meu, Li Xinduo, insistă de câteva zile să-mi arate un restaurant tradițional, iar seara asta e perfectă pentru o ieșire în oraș.
Beijingul mi se pare imens, dar într-un anumit sens destul de familiar, mai ales din cauza contrastelor. Trec pe lângă un mall, în fața căruia sunt parcate sute de biciclete, iar nu departe se înșiră umerașele cu haine, câteva rânduri bune de suporturi metalice, plantate pe trotuar.
Bulevardul, unul central, este înțesat de mașini scumpe, cele mai multe Audi. Ca și la noi, printre blocurile socialiste, se înalță clădiri maiestuoase, din staniol și din țiplă, pe care citesc nume de multinaționale, de bănci europene. Într-o astfel de clădire se află și restaurantul Hai di Lao (oală fierbinte).
Aici se servește mâncare chinezească, delicioasă, neapărat proaspăt gătită. Cum ajungem, primim prosoape calde și apă cu lămâie. Apoi ochelarii mei trec rapid într-o pungă autosigilantă, în timp ce niște huse acoperă hainele lăsate pe capul scaunului. O mână grijulie îmi oferă o legăturică pentru păr.
Mă uit în jur și-mi dau repede seama că aici vin chinezii cu ceva dare de mână, majoritatea tineri, dar văd și-o familie numeroasă. Într-un anumit fel îmi aduce aminte de La Mama a noastră.
În mijlocul mesei sunt montate două tăvi adânci, în care va fi turnată supa, după ce ne hotărâm de care să fie: eu aleg una iute, iar Li Xinduo preferă o zeamă dulceagă.
În masă este montat aragazul, iar tăvile clocotesc drăcește. Într-o mică plasă de sârmă se lăfăie ardeii iuți, așezați acolo ca să-i pot scoate cu ușurință, la un moment dat.
Li Xinduo, specializat în arte vizuale, îmi arată pe telefon câteva dintre lucrările lui. Are un doctorat în scenografie de film și în video art. Foarte imaginative, compozițiile sale se leagă de film și de artele plastice în aceeași măsură, păstrând o subtilă și tulburătoare legătură cu textele chinezești vechi. Privindu-le, îmi vin în minte subiecte de roman, dar cum am promis că luna asta voi trăi în afara ficțiunii, mă întorc la bunătățile de pe masă.
Și am la ce, căci încep să apară, rând pe rând, ingredientele pe care le vom arunca în supă: carne și creier de porc, diverse legume, în special bambus, ciuperci filiforme, ridichi și multe altele.
Cât se face mâncarea, alegem sosurile: amestec într-un castronel cremă de alune, cu un pic de pastă de ardei, verdețuri și tot ce-mi trece prin cap. Cu oarecare îndrumare, reușesc să obțin o pastă acceptabilă. Și-ncepe pescuitul: fiecare scoate câte ceva din ceea ce a intrat în supă, iar în ceea ce mă privește, bambusul mi se pare pe locul întâi.
Ca de obicei, cer o furculiță. Mozolesc bucăția în sosul de alune și ospățul începe. Gust firișoarele de carne iute, îndulcite puțintel de sos, și, refuzând să mă gândesc la calorii, cărăbănesc tot ce intră în furculiță.
E o masă lungă, pe parcursul căreia se tot aruncă în supă diverse bucățele, mai ales că farfuriile cu legume și carne nu mai contenesc să apară. Această oală fierbinte te păcălește să crezi că n-ai mâncat cine știe ce, când de fapt te-ai îndopat meseriaș.
Ca desert luăm pepene roșu.
Apoi ieșim în aerul cald al unei seri de aprilie. Se știe că Beijingul este poluat și, trăgând pe nări mirosul pomilor înfloriți, fac o glumă pe tema asta.
Mai este și poluat, se pare că eu am nimerit într-o perioadă bună. Dar mai sunt și alte pericole, mâine plec spre Sichuan, în ținutul cutremurelor și a țuicii de orez.
CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 6 | Scriitoarea Doina Ruști, în Orașul Interzis