IN A RELATIONSHIP | Cum să-ți ajuți copilul să treacă prin divorțul părinților: nu-l folosi ca mesager

Co-parentingul este un aranjament de tip „50% – 50%” între cei doi foști parteneri de viață, prin care fiecare dintre ei își asumă angajamentul de a participa activ și constant în viața copilului sau a copiilor. Acest aranjament este posibil doar dacă ambii părinți reușesc să-și gestioneze eficient conflictele din cuplu și să mențină o atitudine pozitivă sau cel puțin neutră în legătură cu celălalt părinte.

Parentingul paralel descrie un aranjament care presupune evitarea interacțiunilor directe între cei doi părinți după divorț, pentru a proteja copiii de impactul negativ al conflictelor pe care părinții nu le pot gestiona suficient de bine. Acest stil de aranjament este adesea negociat în sala de judecată și decis de o instanță judecătorească, pe baza mărturiilor și dovezilor aduse de cei doi părinți aflați în proces de divorț, tocmai datorită dificultății lor de a găsi o soluție amiabilă. De regulă, unul dintre părinți (adesea mama) este cel care obține custodia copilului și celuilalt părinte (adesea tatăl) îi sunt repartizate un număr de ore sau zile de vizită pe lună, alături de responsabilitățile financiare față de copil/copii (pensia alimentară).

Parentingul paralel este necesar în special atunci când relația părinților este dominată de abuzuri (emoționale, verbale, fizice etc.), fie ele unidirecționale sau reciproce între cei doi adulți. În aceste situații, co-parentingul poate suna dezirabil, dar nu este realist. În cazurile extreme de abuz și violență care implică inclusiv copiii, prezența părintelui abuziv în viața de după divorț a copiilor ar trebui să fie condiționată de implementarea unor schimbări vizibile în stilul de viață și în tiparele de comunicare și relaționare ale părintelui cu istoric de abuz.

Parentingul paralel. Trei reguli de bază

Din păcate însă, dacă ne uităm cu atenție și onestitate la cele două definiții de mai sus, vom observa că, în realitate, cele două strategii de parenting post-divorț pot descrie la fel de bine și strategiile de parenting din familiile neseparate, dar cu relații de cuplu conflictuale. 

În mod tradițional, responsabilitățile de creștere a copiilor în familia românească îi sunt repartizate preponderent mamei, în timp ce tații sunt uneori de-a dreptul excluși din munca domestică și emoțională în relație cu copiii.

Deși acesta este un model tradițional de repartizare a sarcinilor, el încă predomină în peisajul familiei românești, în special în mediile rurale și în familiile vulnerabile din punct de vedere financiar. 

Totuși, parentingul paralel după un divorț poate să respecte câteva reguli de bază, care să facă experiența copiilor implicați mai puțin dureroasă și confuzantă: 

• Nu folosiți copilul ca mesager sau ca sursă de informații despre ce face fostul partener/fosta parteneră! Fiți conștienți că situația de viață a copilului este deja suficient de dificilă și fără a-i mai pune pe umeri responsabilitatea de a vă proteja intimitatea sau de a vă media comunicarea. Dacă aveți nevoie de intermediari, alegeți alte persoane adulte care să fie de acord să joace acest rol pentru voi.
• Respectați programul de vizite decis de comun acord sau prin hotărâre judecătorească! Copilul are nevoie de ambii părinți în viața sa pentru a nu se simți abandonat și neimportant, așa că inconsecvența voastră nu face decât să-i presare viața cu alte și alte dezamăgiri. Când respectarea programului de vizită nu este posibilă, asigurați-vă că-i oferiți copilului o explicație clară și că timpul de vizită respectiv este recuperat.
• Vorbiți civilizat unul despre celălalt în prezența copilului! Oricât de adevărate ar fi lucrurile pe care le aveți de reproșat fostului partener, reproșurile și criticile nu trebuie descărcate pe umerii copilului, care nu are maturitatea de a le procesa corect și eficient până la capăt.

Experiențele altor persoane ai căror părinți au divorțat

Un exercițiu bun pe care îl poți face dacă iei în considerare divorțul sau ești deja acolo este să te documentezi cu privire la experiențele personale ale altor persoane care au trecut prin divorțul părinților lor. Sigur că situațiile sunt diferite de la caz la caz, dar observațiile bazate pe experiențe directe pot fi revelatoare, încurajatoare și liniștitoare, în același timp.

În literatura de specialitate, psihologii și psihoterapeuții vorbesc despre câteva dintre cele mai frecvente dificultăți întâmpinate de copiii ai căror părinți au divorțat. Aceste dificultăți se manifestă pe toată durata vieții, dar ele tind să fie mai puțin grave în situațiile în care părinții lor au reușit să aibă un divorț fără scandal și apoi să practice un co-parenting echilibrat.

Sentimente neconștientizate și confuzie  – Indiferent de vârsta la care intervine divorțul părinților, copiii îl vor resimți ca pe un eveniment traumatic, care se răsfrânge asupra identității lor și a perspectivelor lor de viitor. Ambivalența emoțională este normală în astfel de situații, dar treptat ea va face loc acceptării situației și adaptării la noua viață.

Nevoia de a procesa doliul „familiei pierdute” – Chiar dacă uneori pentru părinți divorțul înseamnă trecerea într-o nouă etapă a vieții îndelung negociată și așteptată, pentru copii va fi necesară o perioadă de doliu pentru procesarea emoțională a pierderii familiei complete sau „normale” în percepția lor de până atunci.

În această perioadă pot apărea sentimente de inferioritate – senzația de a fi „anormal” sau dezavantajat, demn de milă – scăderea stimei de sine și reacții de revoltă față de părinți. Dacă acest doliu nu este susținut și permis de părinți, iar copilul se simte forțat să accepte realitatea indiferent de ce simte sau gândește, doliul său post-divorț poate fi prelungit pe toată durata vieții și se va răsfrânge cel mai vizibil asupra propriilor relații de cuplu, în care se vor manifesta tendințe de autosacrificiu și toleranță crescută la abuzuri sau tendințe de evitare a atașamentului și a angajamentelor pe termen lung.

Sentimente de abandon și teama de a trece din nou printr-o astfel de experiență – Acestea se pot observa și la copiii mici, și la adolescenți, dar și la adulți. Teama de abandon a persoanelor cu părinți divorțați poate să fie bazată pe un abandon real al unuia sau chiar ambilor părinți sau să fie indusă/sporită de reacțiile părinților alături de care continuă să trăiască. Autovictimizarea și învinuirea partenerului care a plecat din relație, în special acolo unde divorțul a fost precedat de o infidelitate, sunt o formă de abuz asupra copilului și trebuie să le eviți pe cât posibil.

Dacă nu este tratată și vindecată, teama de abandon se va face simțită și mai târziu, în relațiile de cuplu, care vor fi dominate de anxietate, abuzuri și conflicte.

„Nu divorțez de dragul copiilor” – un mit toxic

Specialiștii în sănătate mentală recomandă părinților să apeleze la ajutor specializat – consiliere psihologică sau mediere a conflictelor. De multe ori însă, din cauza problemelor financiare și a stigmei sociale încă foarte puternice asociate cu divorțul și cu mersul la psiholog, părinții cu probleme în cuplu și copiii lor se găsesc în postura de a naviga pe cont propriu pe aceste ape tulburi, ceea ce le afectează întreaga viață, mai ales atunci când părinții ajung să se întrebe dacă ar trebui să divorțeze. 

Dacă și tu treci prin așa ceva și ți-e încă neclar ce ar trebui să faci, deși știi cu certitudine că problemele și conflictele apar constant în căsnicia ta, îți recomand un exercițiu simplu, un experiment personal care să te ajute să confrunți realitatea și să iei decizii mai adaptative atât pentru tine și partener, cât și pentru copii:

• Fă o listă cu 5-10 persoane de încredere cu care poți discuta deschis despre existența unor probleme în relația ta de cuplu. Pot fi prieteni vechi, colegi de muncă sau chiar membri ai familiei – de vârstă adultă de preferat, dar ar fi utilă și perspectiva unor adolescenți, perspectivă foarte valoroasă, care adesea este neglijată de adulți. Ai grijă însă dacă decizi să vorbești cu propriul tău copil adolescent despre acest subiect, căci s-ar putea să fie prea mult deodată pentru el/ea, chiar dacă are capacitatea de a înțelege și de a propune eventuale soluții pragmatice.
• Pe parcursul a 1-2 săptămâni, aranjează-ți câte o întâlnire privată sau o conversație telefonică / un videocall cu toate persoanele de pe lista ta. Spune-le că vrei să le ceri părerea în legătură cu un subiect delicat și că apreciezi punctul lor de vedere, precum și disponibilitatea lor de a se implica pentru a te ajuta în această problemă.
• Cu fiecare dintre acești oameni, începe prin a descrie pe scurt care este situația cu care te confrunți în relația de cuplu și spune-le că ai nevoie de niște păreri obiective, care să te ajute să iei o decizie cât mai potrivită. Apoi, adresează-le următoarele întrebări și ai grijă să asculți până la capăt ce au de spus, chiar dacă unele lucruri pe care le auzi îți provoacă tristețe, furie sau te fac să vrei să intervii pentru a-i contrazice. Îi poți întrerupe, desigur, cu întrebări de clarificare și reformulări, ca să te asiguri că le înțelegi corect răspunsurile.

1. Cât de prezent pare din exterior fiecare dintre noi, ca părinți, în viața de zi cu zi a copilului?
2. Cât de mult pare să fie afectat copilul de conflictele și neînțelegerile din relația noastră de cuplu?
3. Ce ne-ai recomanda să facem ca să îi fie mai bine copilului, în contextul în care nu ne mai înțelegem? Ar trebui să mai încercăm, să mergem la terapie de cuplu sau să divorțăm?

Notează-ți răspunsurile lor sau măcar ideile principale, pentru a-ți fi mai ușor să ții pasul cu cantitatea de informație pe care creierul tău trebuie să o proceseze. La final, mulțumește-le pentru timpul și implicarea lor, chiar dacă pe moment te simți mai confuz/-ă decât înainte.

• Dă-ți timp să analizezi pe îndelete informațiile pe care le-ai primit și încearcă să le interpretezi cât mai rațional. Oricare ar fi părerile celor cu care ai discutat, ține minte că i-ai ales tocmai pentru că îi consideri persoane apropiate și de încredere, adică îți vor da sfaturi prin care ei încearcă să te ajute, pe baza propriilor convingeri și experiențe de viață. Dacă sfaturile lor sunt contaminate de propriile lor frici, implică multe sacrificii și compromisuri personale pentru tine și ignoră în mod evident efectele negative ale conflictelor asupra sănătății mintale a copiilor, cel mai probabil ar trebui să le ignori și să te orientezi către soluții alternative, cum ar fi consultarea unui specialist în sănătate mentală și relațională.

Toate aceste informații pot părea promițătoare și încurajatoare sau copleșitoare, dar la final ajungem la aceeași concluzie: părinții nu-i pot proteja total pe copiii lor de suferință oricât de tare și-ar dori, dar le pot face experiențele dureroase mai ușor de trăit și de depășit. 

Pentru asta, este nevoie de onestitate, curaj și multă muncă emoțională cu propria persoană, cu partenerul și copiii, dar și cu cei din jur. Prietenii, familia extinsă și specialiștii în sănătate mentală și relațională se pot dovedi resurse deosebit de importante, mai ales atunci când oamenii au nevoie de o plasă de siguranță solidă, pe care să se poată baza pentru a lua acele decizii grele, dar necesare. 

Urmărește-ne pe Google News