ComenteazăJames Wan, unul dintre cei mai buni creatori de Horror ai vremurilor noastre, dovedește că știe și altceva pe lângă păpuși posedate și călugărițe demonice. Regizorul ne prezintă acum povestea lui Arthur Curry/Aquaman (Jason Momoa), un erou pe jumătate om, pe jumătate atlant.
Născut dintr-un tată paznic de far (Temuera Morrison) și o mamă regină a Atlantidei (Nicole Kidman), Arthur descoperă de la o vârstă fragedă că are abilitatea de a comunica cu vietățile marine. După ce maică-sa e nevoită să revină permanent în regatul oceanic, protagonistul se antrenează cu loialul ei consilier, Vulko (Willem Dafoe), pentru a deveni un războinic cu acte-n regulă. Oricât s-ar perfecționa, Arthur înțelege că atlanții nu-l vor accepta niciodată drept conducător din cauză că-i o corcitură, un bastard cu sânge impur.
Aquaman (Jason Momoa) și Regele Orm (Patrick Wilson) / Foto: Warner Bros. Pictures
Convins de prințesa Mera (Amber Heard), Aquaman – acum adult – revine totuși sub ape ca să oprească un viitor război devastator. Fratele său mai mic, Regele Orm (Patrick Wilson), e nerăbdător să-i atace pe locuitorii de pe uscat și să-și extindă dominația pe întreaga suprafață a planetei. Arthur e nevoit să-l provoace la un duel sângeros pentru coroană, dar nu-l poate învinge decât după ce găsește și-și însușește legendarul Trident al lui Atlan. Asta, dacă obiectul magic există cu adevărat.
Până la urmă, cei de la DC au înțeles că lumea merge la filme cu supereroi ca să se simtă bine și să evadeze din realitate. Au renunțat la paleta de culori formată doar din nuanțe șterse de maro, înlocuind-o cu un întreg curcubeu strălucitor. Nu au încercat să ancoreze prea mult în realitate lumea fantastică a lui Aquaman, ci i-au exploatat maxim cele mai caraghioase trăsături. Nu s-au mai scremut să se distanțeze cu orice preț de stilul MARVEL, ci și-au concentrat eforturile pe realizarea unui film cu priză la publicul larg. Și le-a ieșit de minune.
Arthur Curry/Aquaman (Jason Momoa) / Foto: Warner Bros Pictures
Efectele speciale sunt demne de Oscar. Înotăm prin niște orașe subacvatice imposibil de descris, clădite cu o atenție admirabilă pentru detalii și o creativitate încântătoare. Impactul e cu atât mai mare dacă vezi filmul în IMAX 3D – mai că-ți vine să te muți și tu în Atlantida.
Vreau să ne oprim un pic asupra scenelor de acțiune din „Aquaman”, pentru că sunt perfecțiunea întruchipată, filmate într-un stil rareori întâlnit astăzi. Vorbim despre cadre largi, care stabilesc o poziționare clară în spațiu a personajelor, și mișcări de cameră cursive, grație cărora pricepi tot ce se întâmplă pe ecran. Imaginea se plimbă răbdător după protagonist și îi lasă timp să efectueze mai multe manevre până să schimbăm perspectiva.
Foto: Warner Bros. Pictures
De regulă, bătăliile moderne din filme îți dau migrene. Sunt fragmentate într-un milion de cadre înșiruite haotic, fulgerător, de nu mai știi ce pumn aterizează în fața cui sau cum anume s-a rănit eroul. Camera e vârâtă în fețele actorilor de-un operator care parcă suferă de Parkinson, fiind aproape imposibil să te concentrezi pe manevrele combatanților. Tot ce știi e că doi indivizi se bat. Cumva.
„Aquaman” îndrăznește să refuze standardul ăsta tâmpit, optând pentru dueluri și urmăriri de care te poți bucura pe deplin. O bijuterie a genului Action, un exemplu care sper să fie urmat de tot mai mulți regizori contemporani.
Foto: Warner Bros. Pictures
Deși tehnic e impecabil, „Aquaman” suferă la nivel scenaristic. Mult prea multă expozițiune bruiază ritmul când ți-e lumea mai dragă, iar explicațiile le primim cum nu se poate mai neinspirat: mură-n gură. Personajele pur și simplu dau filmul pe pauză ca să ne vorbească despre istoria regatelor subacvatice, soarta reginei Atlanna sau legenda tridentului. Prea des se încalcă regula de aur a cinematografiei – „Show, dont tell!” (Arată, nu povesti!) – și într-un mod prea artificial, prea evident.
Cel mai sugestiv exemplu e o scenă din deșertul Sahara, când Aquaman și Mera află tot ce se poate ști despre trident prin intermediul unei holograme. Stăm și ascultăm un bătrân virtual care ne ghidează ca pe orbi prin mitologia acestei lumi, iar din cauza asta mesajul îți poate intra pe-o ureche doar ca să iasă pe cealaltă. E vina stilului vizual static, care-ți anesteziază treptat puterea de concentrare. Până și eroul recunoaște că n-a putut să memoreze discursul ăla…
Prințesa Mera (Amber Heard) / Foto: Warner Bros. Pictures
Nici conflictul dintre frați pentru preluarea tronului nu-i ceva nou. Ca să rămânem în sfera filmelor cu supereroi, Thor vs. Loki e prima rivalitate care-ți vine în minte când vezi scânteile dintre Aquaman și Orm. Luptele pentru putere din Wakanda („Black Panther”) contribuie și ele la senzația de Déjà Vu.
Mai mult decât atât, e repetat clișeul etern al „origin story”-urilor: protagonistul înfruntă o variantă diabolică a lui, un oponent cu aceleași puteri și același background. Amintește-ți de Ant-Man vs. Yellowjaket, Hulk vs. Abomination, Deadpool vs. Ajax, Superman vs. Zod ș.a.m.d.
Regele Orm (Patrick Wilson) / Foto: Warner Bros. Pictures
Deși Patrick Wilson e un actor abil și dă tot ce are mai bun în rolul Regelui Orm, mi se pare o alegere nepotrivită. Oricât s-ar încrunta și oricât de tare a urla, e greu să-l iei în serios din cauza fizicului firav și a frizurii de Eminem. În loc să fie un adversar intimidant pentru Aquaman, Orm e ca un bișon fără colți care latră din reflex.
Nici celălalt antagonist, Black Manta, nu-i o sperietoare grozavă. În ciuda arsenalului tehnologic ridicol de avansat, nu reușește să depășească statutul de omuleț în costum robotic. Întotdeauna pare la o apăsare de buton distanță de a fi dezactivat, eliminat din luptă, lăsat în fundul gol.
„Aquaman” debutează în cinematografele românești vinerea asta, pe 21 decembrie. Merită văzut nu doar de consumatorii fideli ai filmelor cu supereroi, ci de orice spectator dornic de aventură, acțiune de calitate și peisaje SF care-ți taie răsuflarea. Are destule minusuri, dar divertismentul neînfrânat reușește să le eclipseze.
Nota: 7,5/10