Cronică de film: „Roma” lui Alfonso Cuarón, nominalizat la 10 Oscaruri, e genul de film pe care ori îl iubești, ori îl urăști

„Roma” e un film mexican (da, se vorbește în spaniolă) despre experiența unei bone-menajere în sânul familiei pentru care lucrează. Explorăm un an din viața lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie a cărei situație e îngreunată de o sarcină nedorită.

Alfonso Cuarón cârmuiește proiectul din toate aspectele posibile: regie, scenariu, imagine, montaj. El centrează, el șutează și tot el apără. Nici nu putea fi altfel, pentru că „Roma” e semiautobiografia lui, o colecție de amintiri pe care le revizitează din spatele camerei de filmat.

Ăsta e motivul pentru care vedem totul în alb-negru și tot de-asta se exagerează cu panoramările: cadrele largi, atotcuprinzătoare, se vor a fi perspectiva unui spirit care călătorește în trecut și observă totul detașat. Așa a explicat însuși Cuarón, deși obiectivitatea asta vizuală se bate cap în cap cu nota personală a filmului. În loc să te apropie de personaje, te poate înstrăina total.

Filmul, numit după cartierul din Ciudad de México în care a copilărit regizorul, îi este dedicat unei anume Libo Rodríguez. Ea este bona care l-a crescut pe Cuarón începând cu vârsta de 9 luni, iar el o răsplătește acum aducând-o pe marele ecran în persoana lui Cleo.

Recomandări

Este victoria Ucrainei un obiectiv asumat al politici externe românești? De ce alegerile prezidențiale sunt mai importante ca oricând

E cel mai lăudat film din 2018, dar oare merită?

Lumea pur și simplu adoră filmul ăsta: are nota 96/100 pe metacritic; e recomandat în proporție de 96% pe Rotten Tomatoes (cu media 9,1/10); e nominalizat la 10 Oscaruri; sute de recenzii îl numesc „poetic”, „intim, dar grandios”, chiar „apogeul cinematografiei”.

Cu riscul de a părea un ignorant insensibil, mă poziționez la polul opus: a fost aproape un chin să rezist două ore și-un sfert în fața acestei compilații pretențioase de episoade banale din viața unei familii comune.

„Roma” e impresionant strict din punct de vedere tehnic, cu un stil vizual răpitor, care-ți dă senzația că ești la o expoziție de artă.

Dar cinematografia excelentă nu poate compensa de una singură absența unei povești captivante, a unui dialog memorabil sau a unor personaje detaliate.

Filmul începe abia de la jumătate

În primele 75 de minute, poți jura că Alfonso Cuarón s-a plimbat cu camera după o familie aleasă la întâmplare, imortalizând diverse scene insignifiante din viața ei de zi cu zi. Personajele sunt schițate superficial, cu minimumul de atribute necesare ca să le reținem rolul, însă fără a le cunoaște cu adevărat vreodată.

Până și protagonista rămâne o enigmă, deci răsare întrebarea: „De ce mi-ar păsa de oamenii ăștia?”.

Recomandări

Patimile juridice ale Arhiepiscopului Teodosie: Ierarhul a fentat legea penală de două ori, iar acum se pregătește să repete figura a treia oară

Abia după o oră și un sfert simți că a început cu adevărat filmul. Cleo îl confruntă (oarecum) pe bărbatul care a lăsat-o gravidă, protestele studenților scapă de sub control, iar familia pleacă într-o vacanță nereușită. În aceste ultime 60 de minute ies la suprafață emoțiile personajelor, ca vaporii din apa clocotită, iar evenimentele devin cât de cât interesante.

Totuși, senzația generală rămâne aceea că te afli în fața unei opere care trebuie mai degrabă disecată decât trăită.

E interesant de interpretat, dar nu tocmai plăcut de urmărit. Merită studiată la Facultatea de Film, dar în cinematografe cred că ar fi rulat cu sala goală. Tocmai de-asta a fost o alegere inspirată distribuirea filmului pe Netflix, unde – dacă nu te prinde – îl poți abandona fără regrete.

O nominalizare discutabilă

Deși Cuarón o admiră enorm pe bona Cleo, o reduce la un stereotip cvasimut și invizibil. Cleo execută comenzi, nu deschide gura mai deloc și interacționează cu ceilalți doar atunci când i se cere.

În loc să fim martorii unei relații înduioșătoare care se conturează între ea și copii, suntem nevoiți s-o deducem din context și să umplem golurile cu ce mai povestește regizorul prin interviuri. Am înțeles: așa era ea văzută din exterior, ca un personaj secundar, dar noțiunea nu se transpune prea bine pe ecran.

Recomandări

Alegerile despre care nu vorbește nimeni. Un Parlament de „ciucănari”, „ciolăcari” și „șoșonari”?

Nominalizarea Yalitzei Aparicio la Oscarul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal mi se pare o exagerare, pentru simplul fapt că scenariul nu solicită prea multe reacții din partea ei (cu excepția unei scene tulburătoare din spital, în care se descurcă minunat).

90% din timp, eroina e retrasă și tăcută, dar criticii preferă termenii „subtilă” și „stoică”.

Includerea ei în „finala” galei mi se pare cu atât mai absurdă cu cât Toni Collette, absolut fenomenală în „Hereditary”, a fost ignorată complet de Academie.

Dozează-ți bine așteptările!

Întregul film simt că-i sintetizat perfect în discursul unui personaj. Profesorul Zovek (jucat de wrestlerul Latin Lover) pășește în fața unui grup paramilitar de extremă dreaptă, pentru a-i învăța pe membri despre puterea minții asupra trupului. Promițându-le o demonstrație extraordinară, se leagă la ochi, își înalță brațele și se sprijină într-un singur picior. Toți încep să chicotească, la care el răspunde: „Ce? Dezamăgiți? La ce vă așteptați? Să levitez sau să ridic un avion? Sunteți martorii unei fapte eroice incredibile! Nu mă credeți? Încercați și voi!”.

Într-adevăr, nimeni nu reușește să-și mențină echilibrul. Nimeni, în afară de Cleo. Morala e că orice lucru poate părea banal când îl privești din exterior, dar nu-i conștientizezi dificultatea decât atunci când o simți pe pielea ta. Practic, ni se cere să apreciem toate eforturile lui Cleo, sarcini pe care nu oricine le-ar putea îndeplini.

În schimb, mie îmi place să interpretez discursul ca felul lui Cuarón de a spune: „Asta e biografia mea. Vă așteptați la ceva spectaculos? Sunteți publicul unui film incredibil! Dacă nu vi se pare, faceți voi unul mai bun!”.

Deși „Roma” e departe de a fi captivant, îți recomand să-l vezi din două motive: 1) devine aproape interesant în a doua jumătate, deci s-ar putea să nu regreți așteptarea; 2) să pricepi de ce aplaudă toată lumea în noaptea de 24 spre 25 februarie, când vei urmări Oscarurile în direct, iar filmul lui Cuarón va câștiga un car de premii.

Cel mai lăudat film al anului a intrat în grila Netflix pe 14 decembrie 2018. Îl poți urmări oricând de pe canapea, în pijamale, până te fură somnul.

Nota: 6,5/10

Urmărește-ne pe Google News