ComenteazăTrăiam într-o euforie continuă, dar duceam în același timp o viață ordonată. Dimineața, abia așteptam să ajung la serviciu. Nu fiindcă m-ar fi captivat trendul vânzărilor de pompe industriale, ci fiindcă nu voiam să risc să-mi beau acasă cafeaua de dimineață, asezonată cu un strop de coniac, chiar înainte de a mă urca la volan. Instalat la birou, parcurgeam cu sete situații, contracte și e-mailuri de la clienți, până la pauza obligatorie de prânz, când îmi ostoiam nevoia de lichide cu o bere. Fiind o fire sociabilă, mă bucurau nespus aniversările colegilor, căci, la adăpostul unui pretext-beton și al biroului nostru ferit din calea directoru-lui, o bere se făcea două beri, uneori, chiar trei. Eram un participant corect la trafic. Dacă ajungeam la trei beri, mai adăugam una, să fie cu soț, în schimb, îmi lăsam mașina în curtea firmei și mă întorceam acasă cu autobuzul.
Acasă nu veneam cu mâna goală, în special când trebuia să-i explic Mădălinei mele unde am lăsat mașina și, mai ales, de ce. Eram norocos dacă nu-mi dădea cu florile-n cap, caz în care mă puteam duce ață la frigider și da pe gât o bere rece înainte să mă schimb în haine de casă. Dacă-mi dădea, era clar că miroseam a cârciumă de la o poștă și trebuia să-mi modific puțin stratagema. Mă schimbam mai întâi în haine de casă și atacam frigiderul după ce-mi primeam perdaful de rigoare. Primul pe seara aceea.
Dar, mai devreme sau mai târziu, eram prins din nou cu sticla la gură, și la noi în casă se isca iar furtuna într-un pahar.
— Fiți-ar berea să-ți fie, Gabi! Nu vezi că din cauza ei ești mereu pe avarie?
— Cum pe avarie? Nu merg? Nu vorbesc? Nu-ți dau mereu câte-un pupic?
— Hai, lasă-mă! și dacă voiam să mergem la mall în seara asta? Sau dacă mi se făcea rău și trebuia să mă duci de urgență la spital? Ce făceai?
— Iubito, tu vezi prea multe filme horror!
Adevărul e că mi se făcea pielea găinii numai când auzeam cuvântul „mall”. Serile în doi se încheiau de multe (tot mai multe) ori printr-un somn subit și triumfal în patul conjugal. „Mica moarte” în brațele Mădălinei devenea adesea „marea sforăială”.
Și totuși, la petreceri eram un personaj sociabil și nostim. Sunt sigur că va rămâne mereu viu în amintirea familiei acel Revelion la care am ciupit-o pe cumnată-mea de șold și i-am șoptit că, dacă n-aș fi fost însurat, aș fi cerut-o pe loc de nevastă. Mădălina mi-a sărit în cap:
— Ce faci, Gabi, abia ne-am luat de-un an și deja te dai la soră-mea?
— Ce să fac, iubițel, dacă și-a schimbat look-ul și s-a vopsit blondă?! N-am recunoscut-o!
Viața mea ordonată într-ale băuturii a luat însă o întorsătură bruscă într-un trecut foarte apropiat. Primul semnal l-am primit în ziua aceea la serviciu, pe la unșpe dimineața, când m-a chemat directorul la el în birou și mi-a comunicat, cu vocea lui nazală, varianta solemnă:
— Dacă nu e cu supărare, te rog să-ți ștergi screensaver-ul cu textul „Avem bere rece ca inima fostei tale iubite” de pe calculator. și te mai rog să trimiți pe fișierul comun fluctuația prețurilor la utilajele noastre, nu la diverse mărci de vinuri, măcar până când ai să lucrezi la un depozit de băuturi, lucru care s-ar putea întâmpla destul de curând…
— Încerc și eu să înviorez atmosfera, șefu, da am prins ideea.
— Învioreaz-o pe aia de acasă, dacă simți nevoia. Aici ne trebuie seriozitate și competență.
Am ascultat de recomandarea șefului. Mi-am asezonat portbagajul cu un bax de bere pentru înviorarea atmosferei și m-am dus acasă. Acolo am găsit însă o mare seriozitate. Mădălina își umplea în mod competent cea mai mare valiză pe roți din dotarea familiei.
— Ce faci, iubi, ne-ai pregătit o vacanță-surpriză?
— Doar mie, Gabi. Pentru tine, viața însăși e o vacanță. Relaxează-te singur, eu m-am săturat!
La auzul unor asemenea vorbe, mi-a scăpat punga cu berile din mână. Zdrang! Nici că se putea un răspuns mai nepotrivit, detaliu ce nu i-a scăpat Mădălinei.
— Bună replică! Dacă o să aflu vreodată că s-a inventat limba berii, voi ști că tu ești autorul. Ar fi, de altfel, singura ta realizare în lumea asta.
îi apreciam umorul acid, însă nu-mi venea să râd.
— Mădă, ce s-a întâmplat? Hai, serios, unde pleci?
— Acolo unde sunt iubită și respectată. Acolo unde miroase a aer curat, nu a bodegă. Acolo unde pot trăi cu zâmbetul pe buze. Acolo unde pot să-mi cresc copilul în liniște!
— Dacă n-o ziceai pe asta cu zâmbetul, aș fi jurat că te duci la maică-ta. Când te întorci acasă?
— Nu înțelegi, Gabi. Mă DUC acasă, aici nu mă mai întorc!
Am dat s-o îmbrățișez, dar mi-a tras un cot în burtă, semn că nu era ceea ce-și dorea. Am rugat-o să-mi explice, însă parcă vorbeam la pereți. Am vrut s-o conduc, dar mi-a trântit ușa-n nas. M-am retras la timp ca să nu-mi lase drept amintire un cucui.
în prima seară de singurătate, am făcut singurul lucru logic. Am golit pe nerăsuflate tot baxul de bere. în a doua dimineață de singurătate, am băut coniac cu cafea, în loc de cafea cu coniac. Acasă, nu la birou. Am sunat la firmă și mi-am luat liber, acuzând dureri atroce la măseaua de minte. De fapt, mă durea toată mintea, cu cap cu tot. După ce mi-am făcut suficient curaj, am sunat-o pe soacră-mea. Eram sigur că Mădălina se refugiase la ea, deși o scotea din minți cu pisălogeala ei permanentă. Am aflat cu stupoare că nevastă-mea nu era acolo. Vestea mi-a fost dată pe un ton acid, insidios.
— Mădălina nu mi-a spus unde a plecat, dar mi-a spus de ce a făcut-o. Sunt sigură că asta o știi și tu…
— Dar ți-a spus măcar când vine acasă?
— Dar tu i-ai spus când te lași de băut? în cea de-a treia zi de singurătate, am aflat ce înseamnă foamea. Am ras tot ce mai era prin frigider. și o ultimă doză de bere, uitată pe ultimul raft. în timp ce o beam, mi-am amintit că Mădălina spusese ceva de iubire și de un copil. Aoleu, dacă-și găsise pe cineva? Pe vreun tăntălău placid, din ăla care dă cu aspiratorul, cară sacoșe de la piață și bea numai sucuri naturale? Sau pe vreo mândrețe de sportiv cu creieru neted care-și lucra mușchii la sala de forță? și copilul al cui era, dacă era? La faza asta, am aruncat doza de bere direct în chiuvetă. Era pe jumate plină.
În a patra zi de singurătate, am sunat-o pe soacră-mea și i-am comunicat că intru în greva foamei, cu toate riscurile implicate, până mi se întoarce Mădălina acasă. Mi-a răspuns iar sarcastic:
— Intri cumva și în greva setei? Asta n-ar fi rău.
Am început să plâng la telefon.
— Mi-e așa dor de ea! Fără ea nu vreau să trăiesc!
Parcă nu eu scosesem vorbele astea din mine. și parcă nu soacră-mea mi-a dat replica, oarecum îmblânzită.
— Of, Gabi, dacă ai ști cât suferă și ea!
— Cum suferă? N-are pe altcineva?
— Of! a zis ea și a închis.
Atâta era oful de mare pe mine, că am simțit nevoia de o bere. Dar mi-am amintit că îmi golisem toate rezervele strategice și hotărâsem să nu le refac. Am recurs la tubul cu calmant de zi, din care se servea uneori Mădălina. Chiar așa, cum de n-o întrebasem niciodată de ce lua pilulele alea? Am luat vreo șapte, câte mai erau. Nimic nu-i mai bun ca somnul pe o grevă a foamei.
A cincea zi de singurătate nu știu cum a trecut. M-a trezit soacră-mea într-a șasea.
— Gabi, Gabi, hai scoală, deschide ochii! Hai, că am chemat Salvarea, vine acum!
Mă durea tot corpul, abia mă puteam mișca.
— Ești aici? Sau te visez?
Asta-i culmea romantismului! Să-mi visez soacra cum îmi șoptește dulce-n urechi! Dar nu visam. A sunat la ușă, au intrat doi haidamaci îmbrăcați în niște costume de un portocaliu revoltător, m-au pipăit și mi-au pus o perfuzie. Ziceau ceva de hipoglicemie și de deshidratare. Eu? Deshidratare? în ce hal ajunsesem! Am adormit la loc. Am visat frumos. Se făcea că venea Mădălina, mă mângâia pe frunte și mă ținea de mână. Nu voiam să mă mai trezesc.
Dar când am deschis ochii, visul n-a trecut. Era tot acolo.
— Chiar ai vrut să mori de dorul meu, prostuțule? mă întreba ea, cu duioșie. Nu era mai simplu să renunți la băutura aia nenorocită?
— Păi, nu vezi? Am renunțat. Am trecut pe perfuzii…
Vestea bună e că, peste cinci luni, voi fi tătic. Vestea mai puțin bună e că sunt un mare prost. știți unde s-a refugiat Mădălina timp de aproape o săptămână? Două etaje mai sus, la prietena ei, iar mie nici nu mi-a dat prin cap s-o caut acolo! Cel puțin, asta mi-a spus nevasta mea. și dacă nu-i adevărat? Prefer însă s-o cred decât să caut vreodată „in vino veritas”