ComenteazăCuprins:
Cum este corect – ultimele sau ultimile
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ultim – (din lat. ultimus, it. ultimo) este un adjectiv variabil, ceea ce înseamnă că își schimbă forma după gen și număr, acordându-se cu substantivul pe care îl însoțește: ultim (masculin, singular), ultima (feminin, singular), ultimi (masculin, plural), ultime (feminin, plural). În cazul în care adjectivul este antepus substantivului pe care îl determină, acesta primește și articol hotărât/nehotărât.
Adjectivul ultim are patru forme flexionare, în funcţie de număr şi de gen, după cum urmează: ultim, ultimă, ultimi, ultime. Așadar, la genul feminin plural, forma corectă s-ar forma astfel: ultimă – ultime – ultimele. Doar la genul masculin plural se apare litera i, astfel că forma corectă în acest caz este ultim – ultimi – ultimii.
În concluzie, dacă avem dubii cum se scrie corect – ultimele sau ultimile- întotdeauna varianta corectă este ultimele.
Ultimele sau ultimile – exemple
Cum se scrie corect:
- ultimele știri,
- ultimele mesaje,
- ultimele ore,
- ultimele vorbe,
- ultimele călătorii,
- ultimele victorii,
- ultimele puteri,
- ultimele zile,
- ultimele rânduri,
- ultimele gânduri.
Ce este adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină substantivul. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Exemplu: casa frumoasă, mașina frumoasă, omul frumos, femeia frumoasă, etc.
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care acesta îl ocupă față de substantiv. Însă, în cazul în care substantivul are mai multe adjective, atunci adjectivele se despart prin virgulă, dacă nu au cuvinte de legătură între ele ori sunt legate prin cuvinte precum: dar, nici, însă.
Descoperă și ce este un regionalism și exemple de regionalisme din fiecare zonă a țării.
Despre limba română
Limba română este o limbă de origine latină. Mai exact, limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Teritoriul de formare a limbii române a fost atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, şi s-a încheiat aproximativ în secolul al VII-lea, moment de la care se poate vorbi de existenţa poporului român şi a limbii române.
Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.
Importanta influență slavă în daco-română este pusă în legătură cu bilingvismul, cu istoria țaratelor româno-bulgare și cu rolul slavonei, limbă liturgică și limbă oficială a voievodatelor române. În schimb, faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influența lexicală slavă cu aceeași intensitate ca daco-româna, este pus în legătură cu evoluția separată a populațiilor proto-române din nordul și din sudul lanțului munților Balcani după instalarea slavilor la Dunărea de Jos începând cu secolul VI.
Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!