3 comentariiEvenimentul toamnei a fost publicarea noului roman al lui Mircea Cărtărescu, scriitorul numărul 1 al țării, după vânzări, apreciere internațională, traduceri. Se numește „Theodoros”, l-am citit cu sentimente amestecate, de apreciere sinceră și rețineri tot sincere.
Mitul lui Theodorus, plecat din România și ajuns împărat al Etiopiei
Theodorus e un personaj din scrisorile lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri. De acolo e și scheletul poveștii despre care Mircea Cărtărescu spune, în nota de final, că l-a obsedat timp de patru decenii.
Ghica îi povestea poetului despre un slujbaș de pe la moșiile lor care pleacă la un moment dat și despre care se bănuiește că ar fi ajuns împărat al Etiopiei, după o serie de aventuri incredibile.
Teodor fusese băiatul unei slujnice aduse de la Istanbul și al unui tânăr argat care-și ajuta boierul să se îmbrace.
Un Tewdoros al II-lea a existat în Etiopia, luptător de religie creștină, care ajunge și împărat la un moment dat, dar legătura cu Teodor-ul din povestea lui Ghica este extrem de puțin plauzibilă. O neconcordanță istorică nu poate strica o poveste, că de aia avem literatură pe lume.
„Un tehnician al limbii literare de primă clasă”
Cărtărescu reia practic, în proză, aventura „Levantului”, cu noi mize. Virtuozitatea de limbaj e indiscutabilă, era cunoscută, în acest roman am impresia că a câștigat mai mult în naturalețe, nu mai are un aer demonstrativist strident.
Theodorus mi se pare tot ce-a scris Cărtărescu mai bun de la „Levantul” încoace sau măcar de la primul volum din „Orbitor” încoace. Theodorus este și dovada clară că Mircea Cărtărescu câștigă în calitate când nu pune accent pe mesaj, pe simbolistici, pe labirintul oniric, ci pe tehnică. E un tehnician al limbii literare de primă clasă. Tot de aici ies și inevitabilele probleme de traducere – chiar nu văd vreo soluție pentru Theodorus, cine ar putea reda în engleză sau franceză plasticitatea unei limbi românești orientalizate puternic, după dominația turco-grecească de acum trei secole?
„Dosarul apocaliptic”
Principala inovație și plăcere este provocată de un narator straniu, care i se adresează personajului Theodoros, povestitor despre care nu afli detalii decât spre sfârșit. Tonul și poveștile sunt mixaje, compilații din povești populare care circulau prin saloanele boierilor și ale știutorilor de carte în secolele XVIII-XIX. Unele au surse clare, altele venind pe căile misterioase de produs alegorii și fantasmagorii ale mașinii literare Cărtărescu. În continuare, un anumit stil de adaptare a fantasticului germanic (acel romantism care l-a influențat pe Eminescu și pe care l-a transferat aici prin proze tip „Sărmanul Dionis”, „Avatarii faraonului Tla” etc.) la tonul cărților populare, la orientalism de secol XVIII.
Acele ciudate voci ale povestitorului care par ba cor antic, ba gura satului, ba gurile nesătule de bârfă ale cancelariilor sau alcovurilor se dovedesc la final a fi vocea arhanghelilor de la Judecata de Apoi.
Aceste voci i se adresează lui Theodorus așa cum li se adresează „inculpaților” ajunși în fața divinității.
Fiecare om își are o carte scrisă și pe fiecare carte scrisă se dă o luptă între arhanghelii care îți fac „dosarul” și forțele diavolești. Găselnița funcționează, tonul de „dosar apocaliptic” este unul captivant în bună parte din carte.
Când jocul e prea gratuit
Un București dominat de fanarioți, cu zmeie înălțate de îndrăgostiți, zburători care fură sufletele adolescentelor, cu ciumă și cu ciocli mai înspăimântători precum ciuma se amestecă cu domnia lui Solomon și dragostea lui cu regina Etiopiei. Apar povești copte africane, frânturi de istorie adevărată, povestea chivotului – în care regăsim vechea țesătură a lui Cărtărescu, de la REM încoace, de metatext pus în abis (în chivot te găsești chiar tu, cel care scotocește, ca într-o poveste spusă de altul etc.).
Peste toate se adaugă povești de-ale haiducilor, prelucrate simpatic – Iancu Jianu chiar pare să se înscrie într-o poveste ceva mai credibilă a anticorupției balcanice, în sensul că el era și șeful unui soi de DNA antihaiduci, și șeful hoților în același timp. Găsim povești de-ale piraților, povești de-ale reginei Victoria și ajutoarelor sale, povești cu tot soiul de personaje care uneori intră prea clar în rețete răsuzate ale postmodernismului de manual.
Un autor admirat și detestat
Cărtărescu își pune deci la treabă toate mașinăriile de produs text, din păcate, sunt încă multe pasaje care trenează, care suferă de manierism extrem sau de stridență, cu, probabil, dublul efect că aceia care apreciau tocmai asta îl vor aprecia și mai mult, iar aceia care obosiseră de la aceleași device-uri de reproducere textuală se vor enerva și mai mult.
Văd ca pe o problemă alegerea prezentării ultraestetizante a unor vremuri de barbarie și colonialism în Africa. Totuși, de ceva decenii s-a schimbat perspectiva, un punct de vedere fie el și literar asupra spațiului african nu mai poate fi livrat fără măcar o minimă meditație sau măcar denumire a problemelor colonialismului.
Nu mai merge postmodernismul ca țopăială apolitică și veselă a globalismului fără umbre. De multe ori, impresia lăsată e tot că un Vest civilizator planează pe deasupra unui Est generic barbar.
Yohannis, „cel scârbos ca o râmă”
Paginile în care intervine un narator „normal”, obiectiv, și cu un limbaj neorientalizat sunt paginile dedicate reginei Victoria și curții ei. De altfel, judecățile diplomației victoriene împotriva barbarilor lui Theodorus coincid cu condamnările vocilor arhanghelilor.
Dumnezeu s-a născut în Vest și era un liberal victorian, se pare. Asta pentru cine are chef să-i citească lui Cărtărescu reflexele ideologice (sau ce vede criticul) prin cortina romanțios-postmodernă.
Avem și un împărat marionetă pe care îl cheamă, vai!, Yohannis, „cel scârbos ca o râmă”. Mă și mir cum n-au apărut deja titlurile pentru clickuri: Cărtărescu se ia de Iohannis, îl face râmă și îl prezintă veșnic aburit de opium și hașiș, „becisnic” etc.
Însă există niște Yohannes în istoria Etiopiei de secol XIX, sunt descendenți din regele Solomon. Deci asemănarea cu personajul de la Cotroceni e doar coincidență amuzantă, nu poate fi intenționată din partea unui om serios de dreapta cum e Cărtărescu. Deși, se vede cu ochiul liber, mulți foști fani Băsescu nu prea sunt fani Iohannis.
„Te salut o patrie, o libertate, unde pot bate cât voi!”
Contrariantă e și o oarecare relaxare în repetiție, pe care o știam și din alte romane. Tehnică, tehnică, dar nu mai tăiem și noi? Iar unele repetiții devin iritante prin pretenția lor apăsată de exotism lubric, scena boierului amețit de „mirosul de șatră” al roabelor e recurentă.
Fetele rome de 12-13 ani erau violate de boierii valahi, mai cu perdea, ne explică naratorul, pentru că trecuse vremea sclaviei celei mai crunte – era epoca sclaviei „doar” cu abuzuri, fără prea multe omoruri.
În „Scrisorile” lui Ghica există un ton aparte atunci când amintește de romi. Un soi de milă de boier ceva mai luminat. Povestește la un moment dat că o boieroaică a ajuns înapoi în România și a exclamat „Te salut o patrie, o libertate, unde pot bate cât voi!” și a început să-și bată slujnica romă. Ghica însoțește astfel de episoade cu epitete prin care se delimitează: „biata țigancă”. Cam ăsta e și tonul naratorului cărtărescian: nu neapărat empatie, ci menționarea oarecum miloasă a apucăturilor barbare.
În povestea lui Ghica există și episoade antievreiești ale lui Teodorus, despre care scrie „Nu ştiu, din sfinţenie sau din ce, dar Theodoros nu putea să sufere pe ovrei”. În alte scrisori de-ale lui Ghica apar tot felul de poncife antisemite, tipice pentru vremurile de atunci și mai ales pentru elita boierească ce începea să se simtă amenințată de burghezia evreiască, episoade pe care Cărtărescu nu le reține, nu le bagă în poveste.
Naratorul-păianjen
Cărtărescu își continuă deci proiectul început cu „Nostalgia”, acela de a crea naratori-păianjen, povești care să prindă cititorii prin trucuri neașteptate sau reinterpretate după clasici. Uneori pare că povestea-sursă de la Negruzzi s-a întâlnit cu Google și Wikipedia, iar Cărtărescu a narativizat o suită de rezultate ale căutărilor. Arhiva și conspirația se nasc din coincidențele sau viteza informării livrate de noua tehnologie, cam asta și e postmodernismul. Numai că postmodernismul, ca set de reguli de producție și consum artistic, pare totuși consumat, mort odată cu teoria fukuyamistă a istoriei.
În fine, să închei cu ceva ce poate fi considerat de unii calomnie. Theodoros mi-a amintit în destul de multe locuri de scrierile lui Eugen Barbu, alea arahizante, manieriste, obsedate de inovarea limbajului unui alcov româno-fanariot („Principele” sau „Săptămâna nebunilor”). Spun că ar putea fi considerată calomnie simpla asemănare a lui Cărtărescu cu un scriitor atât de controversat precum Barbu, pentru că acesta din urmă era din tabăra adversă scriitorilor liberali și estizanți din anii 70, era monstrul din securistica „Săptămâna” etc.
Citiți Theodoros!
Într-o scrisoare a lui Theodoros către mama sa, Sofiana, apare un frumos episod despre consumul de poezie ca halucinogen. De fapt, spune el, a trecut de la afion (opium) la poezie.
Afionul literaturii române este această fascinație pentru perioada fanariotă (sau epoci de influență orientală în general), zonă de geneză a limbii române literare, de fuziune vinovată a orientalismului cu vestul, de plăceri vinovate ale mandarinilor valahi, de fantasme tip „O mie și una de nopți” nord-dunărene.
Știu, Eugen Barbu a fost acuzat de plagiat (pentru „Incognito”), însă nu asta mă interesează prin compararea celor doi. Începe să devină o chestiune cu adevărat fascinantă a literaturii române hipnoza exercitată de epoca haiduci, fanarioți etc. asupra unor mari scriitori. Hipnoză care se lasă mai ales cu inovație de limbaj sau uneori cu înnămolirea completă în manierism lingvistic. Despre asta, poate altă dată.
Citiți Theodoros, o spun cu mai multă convingere decât v-aș fi spus să citiți „Solenoid” sau „Orbitor” (volumele 2 sau 3).