De ce și când se bate toaca la biserică

Când a apărut toaca

Toaca este un element arhaic în cultul bisericesc, care provine din perioada precreştină și care și-ar avea originile cel mai probabil în Egiptul Antic. Apoi, după ce creştinismul a devenit o religie recunoscută în anii primului secol d.Hr. și s-a răspândit datorită condițiilor oferite de Imperiul Roman, mult mai târziu, prin secolul al IV-lea, slujbele bisericeşti erau anunţate cu ajutorul trâmbiţelor sau al clopoţeilor. Mai mult decât atât, la mănăstiri, un monah era desemnat să bată la uşa fiecărui călugăr sau măicuțe cu un ciocănel confecționat din lemn pentru a-i trezi sau pentru a-i chema la rugăciune.

Cele mai vechi scrieri care fac referire la toaca pe care o știm cu toții astăzi datează din secolul al VI-lea. Potrivit acestor mențiuni, toaca a apărut cu mult înaintea clopotelor, care aveau să fie introduse pentru a înlocui bătăile în uşă. Toaca a fost preluată apoi de lumea creştină şi a fost stilizată. Folosirea toacei s-a răspândit în întreaga Biserică Ortodoxă, mai întâi în Grecia, la Muntele Athos, iar mai apoi în Bulgaria, Ţările Române, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi pe întregul teritoriu al fostului Imperiu Bizantin, scrie site-ul OrthodoxWiki.org. Practica utilizării toacei nu s-a extins, însă, şi în Biserica din Apus, dar s-a păstrat în Bisericile Greco-Catolice, care urmează ritul bizantin.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

Ce este toaca

Toaca este un obiect nelipsit din bisericile și mănăstirile ortodoxe, care se folosește în liturgica ortodoxă. Potrivit sursei citate anterior, aceasta este un instrument muzical de percuție, care face parte din clasa idiofonelor (n.n. – instrument muzical care produce sunete prin vibrații ale însuși corpului său datorită rezistenței și elasticității materialului din care este fabricat).

De altfel, toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de Biserica Ortodoxă. Spre deosebire de clopote, care se regăsesc în toate bisericile românești, toaca există doar în anumite lăcașuri de cult, în special în bisericile vechi și în mănăstiri.

Indiferent de materialul din care este realizată toaca (lemn sau fier), sunetul pe care aceasta îl scoate anunță că este timpul pentru rugăciune și meditație și marchează, totodată, sfârșitul slujbei. Percuția se face în mod ritmic, iar în funcție de locul în care este lovită această placă din lemn sau din metal se pot obține sunete cu diferite înălțimi. În acest fel se poate crea o linie melodică pe cât de simplă, pe atât de frumoasă, care pur și simplu te vrăjește.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

Prin baterea toacei Biserica conducătoare vestește creștinilor că este vremea Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieștii Liturghii și a altor sfinte slujbe și îi îndeamnă să se adune cu toții în sânul Sfintei Biserici.

Din ce este confecționată toaca

În perioada precreștină, toaca era făcută din lemn, mai exact din lemn de fag sau tei, care sunt mai rezistente și oferă o rezonanță plăcută. De altfel, multe biserici și mănăstiri românești au dus mai departe această tradiție.

Totodată, toaca poate fi realizată şi din alte esenţe de lemn, precum cireș, paltin, etc., în funcție de rezonanța dorită. Aceasta este formată, de obicei, dintr-o scândură de lemn în care se bate cu unul sau cu două ciocănele. În schimb, ciocănelele cu care se bate toaca se fac din lemn de esenţă mai tare, așa cum este cazul lemnului de stejar, carpen, salcâm sau corn.

De asemenea, toaca mai poate fi fabricată și din fier, dar și din alte metale, cum ar fi bronz, aluminiu și altele. Toaca metalică este realizată dintr-o placă groasă încovoiată, însă trebuie spus că acest tip de toacă este mai rar, fiind întâlnit doar în anumite lăcașuri de cult.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

Fie că este din lemn, fie că este din fier, toaca poate fi împodobită cu diferite motive sculptate, gravate, turnate sau pot fi simple.

Când se bate toaca

De obicei, toaca se bate la începutul slujbelor bisericeşti, pentru a-i chema pe credincioși, la sfârșitul slujbelor sau în anumite momente importante ale slujbelor. Acestea se bat singure sau împreună cu clopotele, care fie le precedă, fie se bat alternativ, fie simultan, în funcție de situație.

În liturghia ortodoxă toaca îndeplinește atât rol de delimitare temporală, adică trecerea de la timpul profan la cel liturgic, cât și spațială, care reprezintă delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca. Toaca se bate pe la orele 15:00-16:00, mai exact când se apropie slujba de seară – Vecernia.

Fiecare dintre cele trei tipuri de toacă se bate într-un anumit fel. Astfel, toaca mică din lemn se bate în timp ce se înconjoară biserica, în sens invers acelor de ceasornic. Mai întâi se bate înaintea bisericii, iar apoi, în ordine, pe latura sudică, pe cea de răsărit, pe cea de nord şi, la final, din nou în faţa bisericii. Cel care bate toaca se oprește pe fiecare latură şi face câte trei închinăciuni. Toaca mare se bate de obicei împreună cu clopotele, în timp ce „tochiţa” de fier se bate pentru a semnala momente mai importante ale slujbei. Totodată, la mănăstiri, „tochiţa” se mai bate şi pentru a chema obştea la masă.

Potrivit Tipicului Bisericesc (n.n. – cartea care conține instrucțiunile și rubricile care în Biserica Ortodoxă stabilesc ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an), există diferențe între modul în care se bate toaca în zilele de rând şi felul în care se bate toaca în zilele de sărbătoare. Mai precis sâmbăta seara, duminica dimineaţa, la Praznicele împărătești (n.n. – cele mai importante sărbători ale anului bisericesc) şi la alte sărbători. Există, însă, variaţii în folosirea toacei de la o parohie la alta.

Ce semnificație simbolică are toaca

În tradiția creștin ortodoxă, toaca are o semnificație foarte puternică, iar povestea acestui instrument muzical începe încă din cele mai vechi timpuri, pe vremea când creștinii au vrut să-și exprime dragostea pentru Dumnezeu, precum și suferința prin care a trecut Iisus Hristos.

Sunetul de toacă este asemuit în creștinism cu cel pe care l-au scos loviturile de ciocan cu care au fost bătute cuiele în mâinile și picioarele Mântuitorului atunci când a fost răstignit pe cruce, după condamnarea Sa la moarte de către pretorul roman Pilat din Pont. În același timp, nu doar sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ba chiar și simbolistica lemnului este legată de acest moment, amintind de lemnul Sfintei Cruci. Mai mult decât atât, se mai spune că persoana care bate toaca se gândeşte la suferințele Domnului Iisus Hristos pe Crucea de pe Golgotă.

De asemenea, toaca este mult mai veche decât clopotul și exprimă cel mai bine chinurile pe care Iisus Hristos a fost nevoit să le îndure.

Există, în același timp, și o legendă despre toacă în care este explicată apariția și folosirea acesteia. Astfel, în perioada în care Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-a poruncit să facă și o toacă din același lemn ca barca, de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime. Toaca trebuia bătută dimineața, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i informa pe oameni în legătură cu iminența potopului și pentru a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească. Se spune că toaca a fost făcută din scândura care i-a rămas lui Noe după ce a terminat arca, iar cu aceasta a chemat animalele.

De câte feluri este toaca

În afară de cele două tipuri de toacă în funcție de materialul din care aceasta este confecționată (lemn sau fier), există trei categorii de toacă, după dimensiuni și rolul liturgic al fiecăreia dintre acestea, după cum urmează:

Toaca mare de lemn

Aceasta este realizată din lemn de esență tare, adică fag, paltin sau cireș, iar cele două ciocănele cu care se bate sunt fabricate dintr-o esență de lemn și mai tare (stejar, carpen, corn sau salcâm). Ca dimensiuni, este cea mai mare și poate avea o lungime de până la 4 metri, o lățime de până la 0,5 metri și o grosime de până la 25 cm. Acest tip de toacă este fixă, fiind atârnată la cele două capete cu frânghie sau cu lanțuri. De obicei este fixată în clopotniță, dar poate fi văzută și la streașina bisericii sau undeva lângă lăcașul de cult. A fost folosită din cele mai vechi timpuri.

Toaca mică din lemn

Toaca mică sau toaca mobilă este confecționată din lemn de aceeași esență ca toaca mare, având un singur ciocan. Așa cum sugerează și numele, această toacă este mai mică, putând măsura cel mult 3 metri în lungime, 0,3 metri în lățime, în timp ce grosimea poate varia. Acest tip de toacă prezintă o scobitură la mijloc pentru a putea fi ținută în mână și purtată acolo unde este nevoie. Toaca mobilă este folosită mai des de călugări și de măicuțe, marcând începutul și finalul slujbei.

Toaca de fier

Cunoscută și sub numele de „tochiță”, această toacă a fost denumită astfel deoarece are dimensiuni mult mai mici comparativ cu celelalte două tipuri. Evident, este fabricată din fier sau din alte metale precum bronz sau aluminiu, iar forma acesteia variază de la o simplă placă încovoiată, la una care poate fi adesea decorată cu diverse inscripții. Tochița este fixă, putând fi așezată în clopotniță sau la intrarea în biserică și chiar lângă trapeză și îndeplinește și rolul de a anunța pregătirea pentru masă a călugărilor.

Vezi şi cum se ține corect postul negru!

Urmărește-ne pe Google News