Comentează— Fir-ar să fie, Laura! Nu mi-ai călcat pantalonii! De ce îmi strici tu planurile? O să întârzii sigur la întâlnire din cauza ta! am rostit, cu năduf, cu voce tare.
Nu mă puteam hotărî cu ce să mă schimb și o bodogăneam pe soția mea, că nu era acasă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă las așteptat, cu atât mai puțin la o primă întâlnire. Iar acum era vorba despre o primă întâlnire…
O cunoscusem pe Mihaela cu zece zile în urmă și, de atunci, visasem numai la ea. Chiar și când făceam amor cu Laura, tot la Mihaela îmi era gândul. Bărbații cunosc sentimentul pe care-l aveam eu. Poate că Mihaela nu avea să se ridice la înălțimea visurilor mele, dar ce conta? Fusese a mea? Fusese! Încă o cucerire, încă o victorie a masculinității mele!
— Dar oare Laura pe unde umblă? m-am întrebat, cu voce tare. Te pomenești că, la fel ca și mine, aleargă spre o întâlnire de taină! Nu, nu e posibil…
Laura era soția mea și aveam pretenția că știam absolut totul despre ea. Era o tipă sensibilă, sinceră, nu avea cum să mă mintă în față. Atunci, eu cum puteam s-o mint? Ei bine, eu nu o mințeam decât prin omisiune, cum se spune, pentru că Laura nu mă verificase niciodată, avea încredere în mine. Bunăoară, acum știa că merg la cenaclu, unde amicii mei aveau să citească din „operele” lor. Nu avusese niciodată curiozitatea să vină cu mine. Da, treceam pe la cenaclu, dar nu atât de des pe cât știa nevastă-mea…
„Cenaclul” din seara aceea avea să se consume sub formă de piesă de teatru, urmată de restaurant și, pe urmă, desertul, servit în garsoniera unui amic. Bun băiat, Dan! Nu mă refuzase niciodată, chiar dacă nu prea era de acord cu sportul practicat de mine.
M-am uitat spre ceas, în timp ce alergam spre teatru. Dacă Mihaela nu mă aștepta? Dacă mă crezuse un neserios și mă lăsase baltă? Dar acceptase imediat ce-i propusesem întâlnirea, cu toate că fusesem sincer cu ea, ca de altfel cu toate iubitele mele ocazionale. Ii spusesem de la început, așa, ca să nu-și facă vise, că sunt cât se poate de însurat și că mai am și doi copii. Mihaela zâmbise:
— Nici nu mă așteptam să fii singur! E chiar mai bine așa… Ne simțim bine atât cât se poate. Pe urmă, ne luăm rămas-bun și rămânem doar cu amintirile. Dacă se poate, numai cu cele plăcute!
Da, Mihaela nu avea cum să nu-mi placă, mai ales că gândea foarte frumos. De ce oare nu gândesc toate femeile ca ea?
În sfârșit, am ajuns lângă teatru. Lumea intrase deja, nu mai era nimeni. Doar o femeie se plimba prin fața intrării. Nu-i vedeam fața. „O fi Mihaela?” Am mărit și mai mult pasul. Când am ajuns în dreptul tipei, s-a întors înspre mine și surpriză! Nu era Mihaela, ci… nevastă-mea!
Am făcut ochii mari și am încercat să spun ceva. Dădeam din gură ca un pește pe uscat, dar nu ieșea niciun sunet. „Oare de unde naiba aflase că vin la teatru? Te pomenești că Mihaela se cunoștea cu Laura și au vrut să-mi joace o festă!” O mulțime de gânduri, de întrebări se învălmășeau în capul meu. Nu găseam niciun răspuns convenabil. Dacă știa, cum de jucase tot teatrul ăsta timp de zece zile? Ce se întâmplase? Când mi-am mai revenit, am zis:
— Laura, ce noroc pe mine! Intrăm? am întrebat în timp ce mă pregăteam s-o iau de braț.
— Ce faci, ticălos afemeiat ce ești? Îți lași baltă amanta pentru mine, pârlita de nevastă? Când m-ai invitat pe mine la teatru, tâmpitule? Te-ai ramolit atât de tare încât ne confunzi?
Laura nu ridicase glasul, nici măcar când mă făcuse tâmpit. Vorbise cu voce egală, când oricare alta, în locul ei, mi-ar fi tras palme sau m-ar fi înjurat. Eram încurcat pentru că nu știam cum să reacționez. Era prea calmă, mult prea liniștită ca să nu-mi fac gânduri rele… Aș fi preferat s-o văd izbucnind, să țipe, să facă ceva. Dar nu, ea era calmă, de parcă nu se întâmplase nimic.
— Ce-i cu tine? ți-a pierit graiul? Unde ți-e cenaclul, Sorine? Aici? Dar unde ți-e mândra? Te-a lăsat cu ochii în soare? Hai, pa! a mai spus Laura și s-a întors cu spatele la mine.
— Laura, ce faci? Unde te duci? am apucat-o de mână, încercând s-o rețin. (Încă nu-mi revenisem pe deplin din șocul întâlnirii.)
— Unde să mă duc? Acasă, la copii! Am privit-o cum se îndepărtează.
Oare ce vrusese să spună cu asta? Trebuia să mă duc după ea? Sau să intru cu ea la teatru? Nu, asta sigur nu ar fi acceptat. Dar eu de ce mai stăteam ca prostu în drum? Mihaela nu apăruse și chiar dacă ar fi apărut… Se dusese naibii aventura mea! Cum să mai fac ceva cu femeia aia, când Laura știa?
Eram nehotărât. Să mă duc acasă? Să mă opresc într-o cârciumă să mă îmbăt? Ce să fac? Din visări, m-a scos Mihaela.
— Iartă-mă, scumpi, am întârziat nițel…
— A început piesa, așa că nu mai are sens să intrăm! am spus cu brutalitate.
— Ce-i, dragă? ți s-au înecat corăbiile? Hai să trecem peste etapa asta! Mai bine mergem undeva, să ne simțim bine.
— Mihaela, în momentul ăsta îmi vine să mă îmbăt!
— și cine te oprește? Bem amândoi, care e problema? Bem, ne consolăm unul pe altul…
— Nu știu de ce am mai multă nevoie… De consolarea ta sau de…?
— Ce vrei să spui? Eu am fost mai mult decât dispusă. Dacă dai înapoi, spune acum, nu mă duce cu preșul!
— Adevărul e că sunt dat peste cap. Am avut o revelație și…
— Te-ai pocăit dintr-odată! Numai eu am parte de tipi ciudați. La naiba, în ritmul ăsta o să ajung călugăriță! Vreau și eu o aventură și toată lumea fuge de mine!
— Iartă-mă, dar… Dacă ne întâlneam cu puțin timp în urmă… Acum însă…
— Da spune odată ce s-a întâmplat!
— M-am întâlnit cu nevastă-mea!
— și? Ce mare noutate că te-ai întâlnit cu ea? Ar fi prima oară?
— M-a prins cu minciuna și, în loc să-mi facă scandal, a fost o adevărată doamnă!
— Aha, dacă te-ar fi luat cu țipete sau păruieli ți s-ar fi părut ceva normal! Așa, te-au năpădit remușcările, nu? Fraieri mai sunteți voi, bărbații! Vă lăsați îmbrobodiți tare ușor…
— Poate că sunt fraier, dar mă gân-deam la toate nopțile în care am lipsit de acasă. In care mă știa dus în delegație, la cenaclu sau mai știu eu pe unde. Oare știa că o mințeam?
— Chiar dacă nu știa, simțea asta!
— Cât de mult mă iubește dacă mi-a iertat toate tâmpeniile astea?
— Puiule, știi ce? Cred că am vorbit destul. Dacă ai chef să plângi pe umărul cuiva, găsește pe alta! Eu sunt sătulă de confesiuni. Azi vroiam să mă distrez, dar se pare că nu se poate. Dacă-ți trece starea asta, mă poți căuta. Dacă nu… Uită-mi numele și numărul de telefon!
M-am trezit din nou singur. Ce puteam face? Să mă duc acasă, îmi era jenă de Laura, de privirea ei. Oare mă putea ierta? Nu știu de ce, dar până în clipele alea, nu simțisem niciodată remușcări. Până atunci, nu mi se păruse că greșesc cu ceva față de Laura. Acum, brusc, mă copleșise toată vina de pe lume. „Doamne, de ce i-am greșit eu îngerului ăstuia? Mă pot revanșa?” Nu puteam gândi limpede, așa că m-am oprit la un local din apropierea casei. Vinul m-a mai ajutat puțin. Am plecat de acolo atunci când m-au mai părăsit gândurile negre și puteam da ochii cu Laura.
Am băgat cheia în yală și am dat s-o răsucesc. Nimic. Ușa nu se deschidea. Am mai încercat o dată. La fel. A trebuit să sun. După câteva minute, a deschis Laura.
— Ce face dragul meu soț? E obosit sau mi se pare mie? Cum de ai ajuns așa repede? Mă așteptam să întârzii…
— Nu sunt obosit, dar cred că sunt cam beat.
— Felicitări! De mult timp nu te-am văzut așa. Pari bine dispus.
— Nu sunt vesel deloc și aveam nevoie de întăritor. Laura, nu crezi că ar trebui să vorbim?
— Nu cred. Aș prefera să te culci și, când te vei trezi, o să vedem ce va fi.
— Nuu, atunci n-o să mai am curaj să dau ochii cu tine. Mai bine acum…
— Sorine, vorbește mai încet. Nu vreau să te audă copiii! Dacă avem ceva de discutat, discutăm, dar fără ei.
— Da, dar acum!
— Nu insista și nu ridica vocea la mine. Eu aș fi mai în măsură s-o fac.
— Fă-o. Te rog, țipă!
Laura a început să râdă. Mă uitam ca prostit la ea.
— Ce glumă am spus? am întrebat-o, iritat. Spune, să râd și eu!
— Te mulțumește dacă mă vezi că țip sau că sparg farfurii? Cu ce m-ar încălzi pe mine? A, e vorba de furia acumulată în atâția ani în care m-ai înșelat? Am plecat privirile.
— Tu m-ai provocat și tot tu taci? Furia a murit de mult!
— Adică nu-ți mai pasă de mine? Nu mă mai iubești?
— Contează răspunsul meu? Nu cred. Tu mi-ai demonstrat, în toți anii ăștia, că sentimentele tale s-au dus. M-am con-solat cu ideea asta. Nu-mi cere să-ți răspund de ce, pentru că nu pot. Sorine, recunosc, tu ești un băiat tare bun, dar ai un defect capital. știi care…
— Sentimentele mele nu s-au schimbat, să știi, dar a intervenit obișnuința… știam că tu ești femeia mea, omul pe care mă pot sprijini, prietenul meu cel mai bun. și atunci, s-a întâmplat. Dragostea mea a suferit modificări. Adică, te-am iubit în continuare, dar altfel. Ajunsesem să te iubesc ca pe o permanență în viața mea. Ori, asta se bătea cap în cap cu nevoia mea de a fi mângâiat, alintat. în preajma ta, nu mă mai simțeam bărbat și atunci… am încercat să-mi arăt că încă sunt. De aceea am călcat pe alături. Nu am iubit pe nimeni altcineva. Poate că îmi pierdusem încrederea în mine.
— și numai așa puteai să ți-o recâștigi? Cu mine de ce nu ai vorbit? Eu eram o cetate gata cucerită? Eu nu aveam nevoie de tandrețea ta?
Laura avea dreptate. Oare ce fusese în mintea mea când renunțasem să-mi văd nevasta ca pe o femeie? De ce ajunsesem s-o asociez numai cu copiii, cu bucătăria și menajul? Am privit-o mai atent. Laura era încă o femeie frumoasă. De ce o înșelasem cu femei care, a doua zi, nu-mi spuneau nimic?
— Sorine, am încercat să-ți ofer liniște, un cămin fericit. Poate că nu am reușit în totalitate…
— Ai făcut multe. Eu sunt vinovat și…
— încerci să afli de ce?
— Da. De ce te-am înșelat când tu reprezentai totul pentru mine. îmi erai soție, îmi erai prieten…
— Poate că prea multă prietenie strică. Poate că trebuia să-ți fiu mai mult soție… Te-am iertat de mult, Sorine, și probabil te voi ierta și de acum încolo. în fond, nu ai decât o hibă, una singură.
— De ce mă ierți? Nu merit…
— Poate că nu meriți, dar eu te iubesc. și asta mă face să trec de fiecare dată peste durerea de a ști că tu ai fost cu o altă femeie…
— De când știi?
— Dintotdeauna. Sorin, tu nu ai știut să mă minți. Te cunosc prea bine ca să îmi dau seama când spui adevărul și când te fofilezi…
Atunci am îndrăznit s-o întreb ce mă frământa de ore bune.
— Laura, dacă știai ce fac, de ce ai venit la teatru?
A tăcut o clipă, apoi a spus:
— Nu știu, probabil am vrut să văd cu ochii mei ceea ce, în sinea mea, știam de mult timp. Cred că vroiam să știu. și asta, cu atât mai mult cu cât, atunci când am vrut să-ți spăl cămășile, am găsit într-un buzunar biletele la teatru.
— și nu mi-ai spus nimic?!
— La început, am crezut că vrei să-mi faci o surpriză. Vorbiserăm de piesa de teatru, știai că-mi doream să o văd și…
— Doamne, ce tâmpit sunt! Am uitat discuția aia… A fost o coincidență că am luat bilete la piesa asta.
— Acum știu și eu. Dar îți imaginezi ce fericită am fost când mi-am imaginat că vrei să mă scoți în oraș! Nici nu mai țineam minte când am ieșit ultima oară! De aia, atunci când am văzut că timpul trece și tu nu spui nimic… M-a durut fantastic de mult. și am vrut să văd și eu cum arată una din femeile cu care tu…
Nu mai putea continua. De-abia se abținea să plângă.
— Iartă-mă, Laura! Nu m-am gândit nici măcar o clipă că tu suferi atât de mult. Am fost un nemernic.
— Nu, nu ai fost nemernic. Așa ești tu dintotdeauna. știam cu cine mă mărit și eram pregătită pentru asta. ți-am spus și mai înainte: ești băiat bun, cu un singur defect. îți plac prea mult femeile, atât de mult, încât nu observi că lângă tine stă o femeie!
Seara aceea a fost de referință pentru mariajul meu. Chiar dacă Laura nu m-a iertat cu totul, nu pierd nicio ocazie ca să-i arăt că o iubesc. Pentru că așa este. Nu pot să pierd un suflet atât de mare pentru o prostie. și am făcut o mulțime de prostii.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!