ComenteazăUnicul meu țel în viață este să-mi văd copilul crescând sănătos și fericit. Mă dedic în totalitate lui, mai ales după ce, în urmă cu vreo doi ani, era să-l pierd din cauza răutății unei femei. îmi cresc singură fiul, pe Edi, fiindcă soțul meu a murit mult prea curând. Abia am avut timp să ne bucurăm, după căsătorie, de dragostea noastră și de copil. După ce el s-a stins, o femeie smintită, că altfel nu-i pot spune, m-a acuzat că i-am furat bărbatul, spunându-mi că ea trebuia să se mărite cu el. Până să-mi dau eu seama cât e de lipsită de jude-cată și de suflet, s-a răzbunat pe fiul meu, într-un mod cumplit.
Am aflat că aveam o rivală abia după ce m-am căsătorit și ne-am mutat în apartamentul soțului meu, Valeriu. Nu pot să spun că el era vinovat pentru că una din vecinele lui de palier, Ramona, îmi purta sâmbetele, din cauză că, pasămite, îi furasem iubitul. Ei doi erau vecini de mult timp. Poate, cine știe, fusese ceva între ei la un moment dat. Poate că ea încercase să se vâre în sufletul lui, dar știu că Valeriu mă iubea și că pe mine mă ceruse de nevastă.
La început, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Ramona căuta motive să intre în casa noastră și nu-și arăta resentimentele față de mine, ci doar îmi făcea unele aluzii, cum că fusesem o norocoasă că am pus mâna pe un bărbat pe care multe femei îl râvneau. Pe urmă, și-a găsit un iubit și a uitat o vreme de noi, până ce a rămas gravidă, iar iubitul a părăsit-o. Omul plecase cică să muncească undeva prin străinătate, în construcții, că venise primăvara și avea contract, dar Ramona n-a mai primit niciun semn și niciun ajutor material de la el, ca să-și crească copilul. Atunci și-a adus aminte de mine și, cred, și-a amintit că mă urăște și că eu sunt cauza nefericirii ei.
Vecina noastră nu contenea să mi se plângă. Bătea la ușa noastră ori de câte ori avea ea chef și găsea motive să intre în casa noastră chiar și când eu lipseam. Valeriu se purta cu răceală, fiindcă intuise mai repede decât mine că Ramona e o femeie periculoasă, în timp ce eu credeam că scap mai degrabă de ea dacă o iau cu binișorul și îmi manifest compasiunea față de situația în
care se afla. După o vreme, i-am spus frumos să nu mai bată la ușa noastră, că am s-o caut eu când sunt acasă și am o clipă liberă, să stăm de vorbă ca între vecine.
Nu am de ce să mă blamez: mi-am făcut timp să merg cu ea la medic, atunci când a avut unele neplăceri din cauza sarcinii, am încurajat-o de câte ori se înspăimânta la gândul că va crește singură un copil, am fost alături de ea când a născut. Pe urmă, deși nu mi-a convenit, fiindcă nu mi-a cerut părerea, și-a botezat fiica după numele soțului meu, numind-o Valeria!
La scurt timp, am rămas și eu însărcinată și, chiar dacă numai pentru o perioadă dureros de scurtă, am avut o familie fericită. Am născut un băiat, pe Edi. Soțul meu era atât de bucuros și fericit, cum nu-l mai văzusem niciodată. Viața noastră se schimbase mult. Aveam mari ambiții, ca să ne putem crește bine copilul, ba chiar să mai avem și alți copii. Valeriu muncea, dar se înscrisese și la facultate. Voia de mai mult timp să urmeze Psihologia, dar, după ce ne căsătoriserăm, tot amânase. Acum era și mai motivat să facă ceva pentru viitorul nostru, pentru fiul nostru.
Când Valeriu era la cursuri, eu îmi petreceam uneori timpul cu Ramona, deoarece copiii noștri se împrieteniseră. Desigur, Ramona nu încetase cu înțepăturile ei, invidioasă fiind că soțul meu trudea atât pentru mine și pentru copil, în timp ce toate tentativele ei de a-și reface viața eșuau. Acum însă n-o mai băgam în seamă și o luam așa cum era. în fond, era cea mai apropiată dintre vecinele mele și de alte prietene nu prea aveam timp. în plus, deseori îmi lăsam copilul în grija Ramonei, atunci când eu eram nevoită să plec undeva.
De ajutorul ei am avut însă cu adevărat nevoie atunci când am aflat cumplita veste: soțul meu suferea de leucemie! Toată fericirea familiei noastre se năruise într-o clipă, iar speranțele noastre că boala lui nu va evolua se spulberau rând pe rând. La început, Valeriu avusese doar ușoare amețeli și stări de oboseală. Atunci credeam că era doar extenuat din cauza muncii și a învățatului și că ar trebui să o lase mai moale. Din păcate, starea aceea de surmenaj se prelungea și, după mai multe analize medicale, am aflat vestea care ne-a înnegurat viitorul.
Valeriu încerca să se țină tare, să spere, dar eu eram năucită de durere. Speram să găsim cel mai bun tratament, nădăjduiam că, la cei 29 de ani, câți avea Valeriu, va rezista bolii și o va învinge, dar nu a fost așa. Era deja târziu și Valeriu dusese boala pe picioare fără să știe, fiind un om robust. Când am aflat de ce suferea, sistemul osos era deja afectat, iar când s-au instalat primele dureri, Valeriu abia mai putea să se deplaseze. știam că făcea eforturi ca să nu se vadă cât suferă, știam că fiecare pas îi provoca dureri, dar el nu se plângea.
M-am consultat cu toate rudele mele și ale lui și am adunat bani ca să mergem la București sau chiar în străinătate, pentru o operație de transplant de măduvă, intervenție în urma căreia mulți tineri au scăpat de leucemie. Valeriu însă nu a vrut să audă de asta. Se interesase singur, se informase și întrebase mai mulți specialiști, arătându-le rezultatele analizelor și explicându-le simptomele pe care le avea. în final, a hotărât că vrea să trăiască doar atât cât îi este dat, fără să se chinuie cu tratamente medicale dificile sau cu intervenții chirurgicale fără rezultate sigure.
Nu l-a putut convinge nimeni, nici eu, nici socrii mei, nici fratele lui, să încerce să facă ceva pentru a supraviețui. Ne spunea că, dacă vrem să-l ajutăm, să nu încercăm să-i prelungim chinul. Mi-a fost foarte greu să-l văd cum se resemnează, dar i-am respectat dorința. A vrut să meargă în continuare la muncă, să nu se izoleze, dar și ca să mai uite de necaz. Cu mine și cu Edi a rămas la fel de afectuos, ba chiar mai mult: încerca mereu să readucă veselia în casa noastră, ne împrumuta din tăria și forța sa, ca să putem depăși mai ușor momentul când ne va părăsi…
Fără medicație, boala s-a agravat repede și, după mai puțin de doi ani de când aflaserăm, l-am internat în spital. știam toți că erau ultimele lui luni sau poate chiar săptămâni de viață. Sufeream alături de el și mereu regretam că nu am putut face mai multe pentru el. Nu lipseam de la spital decât ca să-l aduc sau să-l duc pe Edi acasă, după ce își vedea tatăl. Nu știa bietul băiețel că soarta îi va despărți curând. Avea doar trei anișori atunci și îl îngrijea vecina mea, Ramona, cât eu stăteam lângă Valeriu.
Când soțul meu s-a stins, mă simțeam paralizată de durere și suferință, nu îmi puteam imagina viața și viitorul fără el. Inima îmi era cernită și, printre suspine, mă străduiam să-i explic lui Edi de ce nu-și va mai putea vedea niciodată tatăl. Eram sleită de puteri și, exact când aveam mai multă nevoie de ajutorul unei prietene, Ramona a început cu acuzele ei. își ținuse gura până atunci, dar acum răbufnise. M-a acuzat că am fost insensibilă și inconștientă, că ar fi trebuit să mă dau peste cap ca să-l țin pe Valeriu cât mai mult în viață, că din cauza mea a murit și că mi-am lăsat copilul fără tată! Am încremenit când am auzit-o, iar ea o ținea una și bună că, dacă ea ar fi fost soția lui Valeriu, el ar fi fost încă în viață!
Cuvintele ei mă răvășeau și mai mult, mai ales că ne vedeam zilnic. Deși mă considera încă rivala ei, Ramona avea nevoie de mine și eu de ea, ca să ne creștem copiii. Eu lucram dimineața, fiind casieră la o firmă de distribuție, iar ea ceruse să lucreze numai după-amiaza, ca supraveghetoare în super-market. Astfel, ea stătea cu copiii noștri dimineața, iar eu, după-amiaza. Edi și Valeria erau ca frații și se obișnuiseră să fie mereu împreună. Fiul meu ținea atât de mult la micuța lui prietenă, încât, de teamă că nu-l voi mai lăsa în casa lor, nu-mi spunea cât de mult îl asuprea Ramona, cât de rea era cu el și cum îl înfometa…
Lunile treceau, iar eu mi-am făcut din nou planuri ambițioase. Aveam nevoie, se înțelege, de o pâine mai albă ca să o scot la capăt. Patronul mi-a spus că mă va angaja pe un post de contabil, dacă mă voi înscrie la o facultate de profil, iar apoi mă va avansa economistă. Fără studii, nu mă putea încadra cu un salariu mai bun.
Am intrat la științe Economice, în Brașov. Cum era aproape, șeful mă lăsa să merg la cursuri cel puțin o dată pe săptămână, să-mi cunosc profesorii, iar în sesiunile de examene mă puneam serios pe treabă. Absențele de la slujbă erau motivate, aveam concedii de studii și fusesem avansată.
Mama mi-a fost alături, îngrijindu-l pe Edi când lipseam de acasă. Altădată stătea soacră-mea cu el, dar cel mai mult credeam că mă sprijină Ramona. Din păcate, nu era deloc așa. îl lăsam deseori pe Edi cu vecina mea, fiindcă mergea și el acum la grădiniță împreună cu prietena lui, fiica ei. Vecina mă asigura că totul e în regulă, că pot să-mi văd de școală fără probleme, dar ticăloasa se purta ca o zgripțuroaică cu fiul meu.
Nu pot să-mi iert faptul că nu mi-am dat seama mai devreme. N-am dat atenție la timp unui lucru grav. Mă întorsesem din Brașov, după sesiunea de vară, și Edi era slăbit, palid și mai puțin vioi ca de obicei.
— Dragul mamei, ce-i cu tine, te doare ceva? Ai mâncat bine cât am lipsit eu? Nu ai fost cumva bolnav?
— Nu, n-am fost bolnav, dar te-am așteptat, mi-a fost dor de tine. Cu tine îmi place mai mult să stau, la noi acasă…
— Copilule, spune-mi adevărul: ai fost cuminte, ai mâncat tot ce v-a pus pe masă tanti Ramona ție și Valeriei? Ai dormit după-amiaza sau ai stat pe afară la joacă?
— Am fost cuminte, mămico…
N-am fost prea mulțumită de răspunsul lui și m-am dus la Ramona, să-mi spună ea ce se întâmplă, că bani îi lăsam destui ca să-i poată cumpăra copilului tot ce-și dorea.
— Ce-ți trece ție prin cap, Sando? Că n-am grijă de copilul tău la fel de mult ca și de al meu? știi că țin la el. Liniștește-te, că, de când a început vacanța, copiii noștri aleargă toată ziua pe-afară. Abia îi aduc în casă, la masă, apoi iarăși fug la joacă. Oricât ar mânca, nu se vede, la cât sunt de vioi!
Am crezut-o și n-am mai dat importanță acestui amănunt, pentru că se apropia concediul meu de odihnă. Am plecat cu fiul meu lângă Slănic Prahova, unde am eu niște rude. Acolo, Edi s-a internat în câteva zile.
Acel an nu a fost prea ușor pentru mine, dar eram mulțumită că aveam șansa să-mi fac o carieră. A venit încă o sesiune de examene, cea de iarnă, când eram în anul doi de studii. Am plecat liniștită, Ramona asigurându-mă că vede ea de copil și că îl va duce la grădiniță, împreună cu Valeria. Copiii nu aveau vacanță în perioada aceea, dar, totuși, îmi blestem zilele că nu l-am dus pe Edi la una din bunicile lui, căci Ramona l-a chinuit până ce sărăcuțul de el a ajuns la spital!
Eram în Brașov, mai aveam încă două examene și urma să mă întorc acasă. 0 sunasem pe vecina mea și îmi spusese că Edi e bine, dar întotdeauna era zorită și nu mi-l dădea la telefon. Apoi, într-o zi, m-au sunat și mama, și soacra mea, spunându-mi să vin repede, că Edi e la spital, în stare gravă. Mai mult nu știau nici ele, dar m-am speriat îngrozitor și mă gândeam la ce e mai rău. în nici un ceas, eram deja la spital. Rugasem un coleg de facultate să mă ducă acolo cu mașina lui. Când mi-am văzut fiul, m-am cutremurat: era atât de slăbit și livid la față, încât mă temeam că îl voi pierde!
Edi făcuse aprindere la plămâni și Ramona îl ținuse acasă, aducându-l la spital abia când făcuse febră mare. Nici nu mai era conștient, sărăcuțul de el. Când medicul mi-a spus ce greu a fost să-i administreze medicamentele, din cauză că era vlăguit și slăbit, am înghețat.
— Să aveți grijă de el, copilul e aproape subnutrit! I-am pus perfuzii, să se întremeze, altfel nu putea lupta cu boala. La numai cinci ani, e periculos să nu se dezvolte normal. Sistemul său imunitar acum trebuie consolidat, altfel bolile nu-l vor ocoli.
Copilul meu fusese înfometat, chinuit, sub ochii mei aproape, iar eu nu mi-am dat seama! Nu puteam să-mi iert asta, văzând cum asistentele se străduiau să găsească o vinișoară pe brațele firave ale copilului, ca să-i mai administreze perfuzii, să-l hrănească artificial. încă nu puteam vorbi cu Edi, dar m-am repezit la Ramona și n-a lip-sit mult s-o omor și să scutesc lumea de un monstru. Am luat-o de păr și, dacă eu înnebunisem de furie și durere, ea și-a arătat nebunia ei autentică:
— și dacă murea copilul tău, ce, crezi că s-ar fi mirat cineva? ți-ai omorât și soțul, iar acum umbli teleleu, în loc să-ți vezi de copil! Ce obligații am eu față de tine și plodul tău, când tu ne-ai distrus viața mie și lui Valeriu? Pe el l-ai omorât, acum, haide, omoară-mă și pe mine!
Mi-am făcut cruce, rugându-mă să nu-mi pierd mințile și să n-o strâng de gât pe ne-bună, să nu ajung la pușcărie din cauza unei tâmpite. Oricum, aveam altceva de făcut. Locul meu era lângă Edi. Băiețelul meu stă-tuse două săptămâni în iarna aceea cu scorpia de vecină și putea să moară acum din cauza ei. Cretina nu-l îmbrăcase bine pe gerul de afară, îl înfometase și apoi îl lăsase să zacă în pat, fără doctor, așteptând patru zile până s-o anunțe pe soacră-mea.
Trebuia să scap de nebuna de vecină, așa că ne-am mutat din casa aceea, care oricum ne trezea prea multe amintiri dureroase. De cum s-a însănătoșit Edi, am căutat o altă locuință, l-am înscris la altă grădiniță și i-am găsit alți prieteni. I-a fost cam greu s-o uite pe Valeria, dar a trebuit să o facă. Acum trăim mult mai liniștiți, și doar amintirea lui Valeriu îmi îndurerează sufletul. N-am abandonat facultatea și îi iau cu mine și pe Edi, și pe mama, de câte ori plec la Brașov. Ei se plimbă, iar eu îmi văd de examene. N-am să-mi mai abandonez fiul niciodată, nici măcar pentru o zi, pentru că am rămas în suflet cu teama că l-aș fi putut pierde și pe el, pentru totdeauna.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!