ComenteazăSunt cu nervii la pământ și nu știu încotro s-o mai apuc, așa că m-am decis să-mi spun oful în revista „Întâmplări adevărate”, care le-a fost și le este tuturor o prietenă bună: poți spune tot ce trăiești, tot ce simți fără ca cineva să te judece fățiș. Așadar, să vă spun și eu ce mă doare…
Am dus o viață normală până acum trei ani, când s-a întâmplat ceva ce avea să-mi schimbe cu totul relațiile de familie. Dacă aș fi știut atunci ce avea să urmeze, cu siguranță n-aș mai fi sărit în sus de bucurie când nevasta mea m-a anunțat că și-a găsit un serviciu. I-aș fi spus atunci să-și vadă de treabă. Dar se împlinea un an de când fusese disponibilizată și nu reușise să se mai angajeze deloc, din cauza vârstei, căci avea peste trei-zeci și cinci de ani. Făcuse chiar o cădere nervoasă din cauza asta. Se întorcea înlăcrimată de la interviuri și se tânguia:
— Nu mai sunt bună de nimic! Nu mai am niciun rost pe lumea asta! Doamne, ce mă fac? Cum pot merge înainte așa?
Își trântea geanta pe jos, pe urmă se refugia în dormitor și încuia ușa. O auzeam cum plânge în hohote, dar nu mă lăsa să intru. Stăteam la ușă și o imploram să-mi deschidă:
— Valentina, hai, te rog, deschide-mi, dă-l naibii de interviu, nu e ultimul loc de muncă de pe lume! Cine știe ce nenorociți or fi ăia și ce pretenții aveau de la tine, de cereau să arăți ca un manechin, când, de fapt, ei trebuiau să ceară doar să fii un bun profesionist! Iar tu chiar ești un bun profesionist, așa că ei au avut de pierdut că nu te-au acceptat!
Asta merge o dată, de două ori, dar când se tot repetă, parcă nu-ți mai vine să încurajezi pe cineva din tot sufletul! Mai ales că timpul trecea, dar nu în favoarea Valentinei. Avea de-acum treizeci și șase de ani și, într-adevăr, cele mai multe dintre firme cereau candidați mai tineri. Dacă asta ar fi fost unica noastră problemă, să zicem că m-aș fi obișnuit, cu timpul, să-mi tot consolez nevasta.
Dar Valentina a început să se schimbe. Cum stătea toată ziua acasă și nu-și găsea nicio preocupare mai acătării, a devenit neglijentă, delăsătoare. Cu ea însăși și cu tot ceea ce o înconjura.
— Ei, ce-mi trebuie pensat, făcea ea când o dojeneam că nu se mai în-grijește. Tot nu mă vede nimeni, tot nu mă angajează nimeni…
Sufeream când o vedeam cum zace într-un fotoliu sau se învârte fără rost prin casă, nepieptănată, îmbrăcată într-un halat slinos, cu câțiva nasturi lipsă.
— Valentina, ne-au invitat nașii pe la ei. E ziua nașei, ai uitat?
— și ce să fac eu acolo? Despre ce să vorbesc cu ei? Or să ne povestească ce bine le merge la firma aia la care lucrează și despre cum le-a crescut leafa, iar eu să le zâmbesc tot timpul și să le spun că tot nu mi-am găsit de lucru? Ca, pe urmă, ei să mă compătimească! Nu, mersi, nu merg la nași!
— Dar nu-i obligatoriu să vorbești despre serviciu! Sunt atâtea subiecte de discuție, ce Dumnezeu! Te rog, Valentina…
N-o scoteam la capăt cu ea. O ținea una și bună, că nu are chef să fie umilită în public, că se simte marginalizată că n-are niciun rost pe lumea asta. În timp, nervii mei au cam cedat și recunosc că o cam luasem pe alte căi. Adică nu mai aveam niciun chef să mă duc glonț acasă, când ieșeam de la serviciu. Ce să văd? Aceeași scenă: Valentina, în fotoliu, în halatul ei vechi, cu părul vâlvoi, nespălat, cu telecomanda în mână în fața televizorului, abia silabisind două vorbe, în chip de conversație… Așa că mă opream la cârciumă, unde începuse să-mi placă, fiindcă uitam de ceea ce mă aștepta acasă.
Dădeam pe gât pahar după pahar, dar și banii se duceau repede, doar că asta nu mă mai interesa. Veneam uneori acasă așa de abțiguit, că n-o mai vedeam nici pe Valentina, nici că nu era de mâncare. Nu mă interesa că Mircea, băiatul nostru de aproape paisprezece ani, se înhăitase cu niște derbedei din cartier și era cât pe ce să fie prins furând niște cauciucuri. Familia mea se destrăma ușor și sigur.
Salvarea – azi aș numi-o nenorocire, deși știu că intenția a fost bună – a venit din partea nașei noastre, o femeie cu suflet de aur. Ea mai venea pe la noi ori de câte ori avea ocazia și încerca să-i mai ridice Valentinei moralul. În rest, ne cam izolaserăm de lume, dar și lumea de noi. Într-o zi, am găsit-o acasă când m-am întors, pe la șapte seara.
— Bucură-te, finule, că ai de ce! m-a întâmpinat ea, veselă. De mâine, ai doi salariați în familie!
Eram cam amețit și nu pricepeam ce vrea să spună.
— I-am aranjat nevestei tale să lucreze ca agent de asigurări. Cu puțină școală, o să devină as în asigurări. Ai cumva idee câți bani se câștigă din așa ceva?
Valentina zâmbea, din fotoliul ei. Renunțase la capotul cel răpciugos. Ideea că intra de-acum în rândul lumii îi dăduse aripi. Se spălase pe față, asta era clar, și-și prinsese părul într-o coadă.
— Nu te uita așa la mine, că mă duc să mă tund! mi-a zis, scuturându-și coama. Trebuie să arăt bine, ca să conving clienții. Gata, s-a terminat cu bocitul, sunt alt om! Simt cum mă umplu de energie.
Fără să știu de ce, eram cam sceptic. Deși nașa tot o ținea una și bună că a aranjat ea totul, că în branșa asta nu se ține cont de vârstă, nu-mi venea să cred, până nu vedeam. De prea multe ori mă pârlisem! Așa că nu mi-am manifestat entuziasmul decât a doua zi, când Valentina m-a sunat la serviciu, să-mi spună că a fost acceptată. M-am bucurat, Doamne cât m-am bucurat! Aveam șansa să redevenim o familie normală, să întreținem din nou relații firești în casa aceea, să fim din nou oameni. Nu mai aveam motive de ceartă acum, când urma să aducă și ea bani în casă.
și, într-adevăr, Valentina s-a descurcat foarte bine. Fiind o persoană agreabilă, deșteaptă, reușea să convingă multe persoane să-și facă asigurări pentru mașină, casă, accidente, viață. Venea seara acasă teribil de entuziasmată.
— Ovidiule, azi am încheiat patru asigurări, în condițiile în care colegele mele abia reușesc să facă patru asigurări într-o săptămână! Sunt cea mai tare, nu?
Eu o încurajam, convins fiind că de mulțumirea ei profesională depinde și liniștea noastră. Valentina a început să câștige așa de bine, încât, anul trecut, ne-am făcut vacanța în Turcia. În sfârșit, intram pe un făgaș bun, îmi spuneam, răsuflând ușurat, după toate greutățile prin care trecuserăm în ultima vreme. Dar au început alte probleme, care au afectat relațiile noastre cu ceilalți. Valentina a devenit foarte lacomă și a început să vadă în fiecare cunoștință de-a noastră un posibil client. Lucrul acesta n-ar fi fost rău dacă ar fi fost vorba de oameni cu care nu aveam nimic de-a face. Dar ea a ajuns să-i vâneze până și pe colegii mei de serviciu, și pe prieteni, și pe rude. Prima dată când a făcut așa ceva, am crezut că glumește. Eram la un botez, iar ea stătea de vorbă cu soția unui coleg de-al meu.
— știi, lucrez în asigurări, a început Valentina. De fapt, ți-a spus, probabil, Ovidiu. Dar nu știi ce important e să fii asigurat. Nu-ți dai seama de asta decât la un necaz, Doamne ferește! Abia atunci înțelegi că, de fapt, suma aia ridicolă pe care ai vrut s-o folosești mai eficient decât pentru asigurarea locuinței ți-ar fi fost de mare ajutor. De ce să nu te gândești din vreme la asta?
— Da, ai dreptate, a răspuns politicoasă soția colegului meu.
Se vedea însă că nu-i place subiectul, că ar fi preferat să discute despre altceva și că o asculta pe Valentina din pură complezență.
— Uite, aș putea să-ți fac o ofertă extrem de avantajoasă, continua Valentina, netulburată de privirile disperate pe care femeia i le arunca soțului său, nici de oftatul ei discret. Fiindcă ne știm bine, pot să-ți aranjez niște reduceri importante, o super-ofertă. Ce zici? Mâine la ora zece e bine? Vin eu la tine, la serviciu!
O privea insistent, fără să-i lase vreo portiță de scăpare.
— Ce-a fost asta? am întrebat-o eu furios, în timpul dansului. Ce faci aici? Racolezi clienți? Te trezești la serviciu? De ce îi agasezi pe oamenii ăștia? Lasă-i în pace! N-ai pe cine să păcălești cu poveștile tale?
— N-ai pe cine să păcălești cu poveștile tale? m-a imitat ea, maimuțărindu-se. Dar ce i-am făcut? Am obligat-o, cumva? Doar i-am deschis ochii, că mâine, poimâine îi ia casa foc și rămâne în fundul gol!
— Promite-mi că nu mai faci niciodată așa ceva!
Nu puteam s-o înțeleg. Afacerile erau afaceri, dar nu în timpul liber. și în niciun caz la un botez, pe seama colegilor și a prietenilor mei.
— Mă pui să-ți promit, ca o mucoasă de grădiniță? Mai lipsește să-mi tragi una la fund! Ia mai lasă-mă-n pace cu aerele tale! mi-a strigat și m-a lăsat singur, pe ringul de dans.
Nu mi-a mai vorbit toată seara, iar mie mi-a crăpat obrazul de rușine, când am întâlnit câteva priviri compătimitoare, din partea colegilor.
Să zicem că aș fi șters incidentul cu buretele, dar povestea asta se repeta ori de câte ori ne întâlneam cu niște cunoștințe. Valentina năvălea asupra lor ca un vultur. Cei mai mulți o ascultau politicos, dar vizibil iritați, fiindcă nu-i interesa. Doar din politețe o lăsau să-și facă numărul. Valentina nu-i slăbea deloc, absolut deloc. Uneori, câștiga, alteori, nu. În zadar încercam adesea să dreg busuiocul, dând-o pe glumă. Mă apropiam de „victimă” și, bătând-o amical pe umăr, îi spuneam, cu un zâmbet:
— Ce să fac? E o deformație profesională la nevastă-mea… I-au intrat asigurările în sânge!
„Victima” îmi arunca un zâmbet chinuit, sperând să o scot din ghearele soției mele, care, în clipa următoare, se năpustea cu forțe însutite asupra ei.
— Ovidiu, făcea ea la mine, te rog să nu ne întrerupi! Mai bine adu-ne și nouă ceva de băut, că ni s-a făcut sete!
Încerca să mă umilească astfel, ca să-mi piară pofta de a o mai opri, de a o mai deranja. Seara, acasă, aveam scandal.
— Să știi că nu mai ies nicăieri în lume cu tine, mă faci de rușine! Toți cunoscuții noștri o iau la fugă, când te văd! Ce naiba, nu găsești destui clienți în tot orașul ăsta? Dacă vrei, ne mutăm la București, ca să ai de unde alege! Parcă ești hămesită, nu te mai saturi de bani!
— Acum mă acuzi că sunt hămesită, dar te-ai bucura nespus, dacă ai ști că am început să strâng bani de mașină!
Ei bine, nu mă mai bucuram. Ba chiar începusem să mă satur de situația asta, tot mai penibilă. Valentina nu vedea latura ridicolă; își vedea în continuare de treabă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Iar coșmarul nu s-a încheiat. Așa stau lucrurile, de aproape un an. Am ajuns să nu mai onorez nicio invitație, ca să nu mă mai simt prost lângă soția mea, pusă pe vânătoare de clienți. Ce-i drept, și invitațiile s-au cam rărit, nu prea ne mai cheamă nimeni, nici acasă, nici măcar la iarbă verde.
— Ai văzut? îi zic eu când îi văd pe vecinii de sub noi plecând la picnic. Până anul ăsta, nu era duminică să nu ieșim împreună! Acum pleacă pe furiș, nu cumva să-i vedem… S-au săturat de tine, de insistențele tale!
Valentina vine la geam și se uită cum cei doi își pun grăbiți sacoșele în portbagajul mașinii, după care se întoarce pufnind:
— Niște scârțani, dă-i încolo! S-au cramponat de câțiva euro! Orice om cu scaun la cap și-ar fi făcut o asigurare, la asemenea ofertă!
Așa face mereu. Vede numai asigurări și comisioane. Dacă a avut ea tupeul să încerce să o convingă până și pe nașă-sa să-și facă asigurare! Toc-mai pe ea, care i-a făcut rost de ser-viciul ăsta! E clar că a luat-o razna rău de tot. Aștept, în curând, și ziua în care soția mea o să încerce să mă convingă chiar pe mine să mă asigur. Nu contează pentru ce, să fie acolo ceva! Doar totul e posibil cu Valentina! În ceea ce mă privește, ce să spun?!, îmi pare rău că nu se asigură căsniciile, cu anumite condiții, evident, că poate astfel aș putea-o schimba pe soția mea…
Vedeți, acesta e oful meu. Că am ajuns să-mi stric toate relațiile, să-mi îndepărtez toți prietenii, toate rudele. Toți fug de noi ca dracul de tămâie. Numai fiindcă femeia asta a mea nu are simțul măsurii. Ba nu face chiar nimic, ba face din cale afară de prea mult. Oricum, tot prost iese.
Nu știu ce să mă mai fac cu ea, cum s-o readuc cu picioarele pe pământ. Cu vorba, nu izbutesc. E de ajuns să deschid gura, că se rățoiește la mine și, credeți-mă, în noua ei meserie a căpătat un debit verbal mare cât un fluviu!
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.