Din văduvi, eu și cuscrul meu am devenit iubiți

Sunt Maria Crișan, pensionară, din București și am să vă spun în cele ce urmează o poveste emoționantă de dragoste la vârsta a treia. E vorba de povestea dintre mine și Costel, nimeni altul decât tatăl soției fiului meu; sau cuscrul, cum se zice în popor. Un om bun, sufletist și blând, pe care, din păcate, nu l-am perceput așa de la început, ci dimpotrivă, îl văzusem ca pe un individ rău, egoist și vindicativ. A trebuit ca două mari nenorociri să lovească familiile noastre, pentru a putea descoperi adevăratul său caracter.

Până să ajung cu povestea mea la aceste nenorociri, găsesc însă nimerit a vă relata modul în care l-am cunoscut pe Costel și cum au evoluat lucrurile între mine și el. Pentru asta, voi introduce în text două noi personaje, și anume pe fiul meu, Valentin, și pe fiica lui Costel, Irina, cei care, în fapt, stau la baza celor istorisite aici, căci, nu-i așa?, dacă cei doi tineri nu s-ar fi întâlnit, atunci nici noi, părinții lor, nu ne-am fi cunoscut. Deci, să încep cu începutul.

Așa cum v-am zis, actualmente sunt pensionară. înainte să ies la pensie, am fost profesoară, aproape 40 de ani desfășurându-mi activitatea într-o școală din cartierul în care locuiesc. Acolo, la puțin timp de la angajare, aveam să-l cunosc pe Dumitru, și el profesor, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Spre șansa mea, el a răspuns ocheadelor pe care i le aruncam pe sub genele fluturânde, lansându-se într-o serie agresivă de avansuri cărora le-am cedat cu naturalețe. Urmarea? M-am căsătorit cu Dumitru, am pornit împreună pe drumul vieții și am conceput împreună un băiat, pe nume Valentin.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Din păcate, anumite probleme medicale ne-au împiedicat a mai procrea, așa încât și eu, și Dumitru ne-am revărsat întreaga afecțiune asupra lui Valentin, oferindu-i tot ce am avut mai bun și conducându-l cu mare grijă pe drumul vieții. Băiatul nostru nu ne-a înșelat așteptările, devenind un profesor de valoare și dovedindu-se un vrednic continuator al tradițiilor de familie. Peste acestea, el ne-a mai produs o mare bucurie prin căsătoria cu Irina, o fata simplă și bună, de la țară, pe care o cunoscuse într-o tabără de creație.

Am plăcut-o pe Irina din prima clipă în care am cunoscut-o și am văzut în ea partida ideală pentru fiul meu. Era o ființă slăbuță și delicată, dar muncitoare și sufletistă, cu principii de viață solide și cu un aspect fizic plăcut. Era deșteaptă, glumeață, era perfectă. Un singur aspect mi-a displăcut în ceea ce o privește, și anume părinții ei, Costel și Mioara. Aceștia, deși am făcut tot posibilul pentru a ni-i apropia, au păstrat mereu distanța față de familia noastră, de parcă ar fi vrut, prin asta, să ne arate că nu suntem de nasul lor. Aceasta în mod oarecum paradoxal, pentru că ei erau de la țară, nu noi.

Ca să fiu cinstită, trebuie să vă spun că, deși se trăgeau și locuiau în mediu rural, Costel și Mioara aveau standarde ridicate de viață, o situație materială înfloritoare și o inteligență mult peste media sătenilor. înainte de a se pensiona, el fusese medic veterinar, iar ea fusese directoarea poștei din comuna – limitrofă capitalei – în care locuiau, slujbe prin care agonisiseră o avere care să-i scape de grija zilei de mâine și obținuseră respectul unor consăteni, dar și invidia altora.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Această invidie cu care au fost înconjurați cei doi am suspectat eu întotdeauna că a stat la baza răcelii și înstrăinării de lume, în general, și de familia noastră, în special. Spun asta pentru că, efectiv, altă explicație asupra comportamentului cuscrilor mele nu am. Oricâte eforturi am făcut de a ni-i apropia, nu am reușit. Au continuat să vadă în noi niște străini, dacă nu cumva chiar niște dușmani, faptele lor vorbind de la sine.

Primul semnal al ostilității Popeștilor, cum se numește familia cuscrilor, l-am primit chiar în ziua în care am mers în pețit la ei acasă. După ce am făcut schimb de amabilități, ne-am așezat la masă, unde au servit niște aperitive și, mai apoi, mici, fripturi și pui la grătar. Dar la aperitive nu au dat nici roșii, nici ceapă, nimic, așa încât m-am simțit nevoită să le cer de la obraz:

— Cuscră, dar o legumă, ceva, nu aveți, că parcă nu alunecă brânza și măslinele pe căldura asta fără o roșie sau o ceapă…

— îmi pare rău, mi-a răspuns Mioara, dar la noi nu se obișnuiește. Noi așa mâncăm, simplu! mi-a răspuns cuscra, pe un ton acru. Dacă nu alunecă, împingem cu băutură…

— Cuscră, dar un muștar sau un mujdei de usturoi nu aveți la grătarul ăsta, căci e cam fadă carnea, i-am spus când a venit cu micii, antricoatele și puiul fără garnitură.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

— Lasă, cuscră, că merge și așa, că nu ne-am născut cu mujdeiul în nas! Alții n-au o bucată de pâine, iar noi facem nazuri la bunătățuri, ce să spun?! mi-a servit-o din nou Mioara, cu o răutate nedisimulată.

N-am mai spus nimic, atunci, nici eu, nici Dumitru, care dintotdeauna a fost un om bun și pacifist. Dar ne-am promis că nu vom mai călca în casa Popeștilor câte zile om avea. Că nu avea să fie așa aveam să mă conving peste ceva timp, atunci când necazul s-a abătut asupra familiei nurorii mele. între noi fie vorba, pe mine nici nu m-a mirat prea tare ce i s-a întâmplat Mioarei, după câtă ură avea în ea și cât venin arunca în jur. O viperă era, nu altceva! Dar nu vreau să o las pe jigodioasa cuscră să mă abată de la firul poveștii, așă că reiau de unde rămăsesem, urmând să revin la ea când va fi cazul.

Carevasăzică, am convenit ca Valentin și Irina să se căsătorească. Normal, s-a ridicat problema zestrei. Atunci, cuscra, care era purtătoarea de cuvânt a familiei, reducându-și bărbatul la tăcere și vorbind în numele familiei, mi-a trântit-o direct în față:

— Cuscră, la noi obiceiurile sunt obiceiuri. Odată ce v-am dat fata -conveniserăm ca Irina să vină să stea cu noi și cu Valentin, urmând ca, după moartea noastră, să le rămână lor casa -, vă descurcați cu ea. Noi ne-am luat mâna de pe ea.

— Bine, dar tot obiceiurile spun ca fata să primească, la măritiș, o zestre din partea părinților, ceva acolo, am replicat eu, revoltată.

— Acestea sunt niște obiceiuri învechite, depășite, de care nu mai ține nimeni seama în ziua de azi, a închis discuția Mioara, totodată închizându-ne și nouă gura.

Deși nu ne-au picat bine vorbele cuscrei, nici eu, nici Dumitru nu am protestat și nu ne-am afectat prea tare, pentru că, pe de o parte, nu am vrut să dăm naștere la un scandal, iar pe de altă parte, fiindcă, slavă Domnului!, am avut mereu o situație materială mulțumitoare. în plus, copiii aveau servicii bune și câștigau bine, așa încât nu se punea problema lipsei mijloacelor de trai.

Neplăcută era doar animozitatea pe care o afișa familia Popescu față de noi, asta cu atât mai mult cu cât, din ce auzisem de la Valentin, față de ceilalți cuscri – Irina avea un frate, căsătorit – se purtau frumos, petrecând împreună și distrându-se la diverse ocazii și aniversări.

Fiindcă am adus vorba de acest frate al Irinei, pe nume Alin, cred că nu ar fi drept să trec peste el fără a vă pomeni ce hram poartă. Ei bine, Alin a fost dintotdeuna o putoare, un băiat de bani gata, obișnuit să îi pice totul din cer și ca părinții să facă totul pentru el. De altfel, părinții, adică Mioara și Costel, i-au dat la nuntă o sumă de bani impresionantă, dovedind că, deși nu era fată, în cazul lui obiceiul zestrei se păstrase totuși intact…

Aș putea continua cu exemplele pentru ostilitatea Popeștilor față de noi, dar nu îmi face plăcere să îmi amintesc asemenea lucruri urâte. Pe scurt, aș putea rezuma ideea așa: cuscrii ne-au urât întotdeauna, fără motiv, cea mai elocventă dovadă în acest sens fiind faptul că nu au catadicsit, măcar de ochii lumii, dacă nu de drag, să vină la înmormântarea lui Dumitru, care s-a prăpădit în urmă cu trei ani, răpus de un cancer osos cu evoluție galopantă. Din fericire, el a apucat să își vadă cei doi nepoței gemeni, pe care nora mea îi adusese pe lume cu câteva luni în urmă.

Am plâns mult atunci, la durerea despărțirii de omul drag, alături de care trăisem peste 30 de ani, adăugându-se și durerea de a nu fi găsit simpatie în rândul Popeștilor, cei care, prin alianță, făceau parte din familie. Nu le-am reproșat însă nimic, am strâns din dinți și am continuat să mă rog la bunul Dumnezeu să le lumineze mințile și să le arate cât de mult greșesc. și, într-un final, așa s-a și întâmplat. Pentru aceasta a fost nevoie ca o nouă nenorocire să izbească familia Irinei și a lui Valentin: Mioara a aflat că suferă de leucemie; cancerul îi atacase sângele.

Auzind grozăvia, primul gând a fost că Dumnezeu, știind cât rău făcuse femeia aceasta la viața ei (între timp, aflasem și de alte fapte deloc lăudabile de-ale cuscrei, dar nu cred că e cazul să le dezvălui aici), a pedepsit-o. Mai apoi însă, sufletul mi s-a înmuiat, așa că am lăsat deoparte gândurile negre și, cu toată bunătatea de care o adevărată creștină este hărăzită de Cel de Sus, m-am aplecat asupra Mioarei.

Zi de zi, cât a fost internată, am mers la spital și i-am dus mâncare caldă și compoturi, am stat de vorbă cu ea și i-am aranjat perna sub cap. Mai apoi, la externare, i-am oferit găzduire la mine acasă, la București, iar în final, când a ajuns pe ultima sută de metri, înainte de moarte, am vegheat la căpătâiul ei, ținând-o de mână și alinându-i chinurile. Nu în ultimul rând, în tot acest timp i-am arătat afecțiune soțului ei, Costel, un om care suferea enorm și care, pe zi ce trecea, îmi părea mai bun, mai atent și mai cald față de mine. Nu mă puteam abține de la a mă întreba ce anume îl oprise să se manifeste la fel și înainte, iar răspunsul, deși unul dureros, a venit de la sine și avea să fie confirmat de cuscru în lungile discuții de după moartea soției sale: Mioara fusese cea care îl învrăjbise împotriva mea.

înmormântarea cuscrei a fost efectuată după un tipic țărănesc, iar parastasul a fost unul bogat, la care, pe lângă rude și cunoscuți, au fost invitați toți sărmanii din regiune. Eu m-am ocupat de o parte din treburile de la bucătărie, mai exact de ciorba de perișoare și de sarmale, dar și de alte chestiuni specifice îngropăciunii, iar lucrul acesta l-a încântat peste măsură pe Costel, care, deși devastat de moartea consoartei sale, printre lacrimi a găsit puterea să-mi vorbească. și nu oricum, ci cu trăire. Mi-a zis așa:

— Cuscră, îți mulțumesc din suflet pentru tot ce faci pentru mine și, deși e cam târziu acum, îmi exprim tot regretul de a nu fi participat la înmormântarea răposatului Dumitru… A fost un om deosebit.

— Nu-i nimic, cuscre, acum am înțeles situația, i-am răspuns eu, împăciuitoare. Poate cândva treci pe la mormântul lui și-i aprinzi o lumânare. Dumitru chiar a fost un om minunat, să știi, la fel ca dumneata. Dacă relațiile dintre noi, părinții copiilor, nu ar fi fost atât de reci după nunta lor, poate că ne-am fi dat seama mai devreme de asta, dar așa… în fine, e târziu acum să mai regretăm. Ce-a fost a fost, vedem de-acum înainte…

Ei bine, discuția de mai sus avea să constituie catalizatorul unei reacții chimice explozive între mine și Costel, ce avea să ia naștere din durere și să se exacerbeze din plăcere. Spun asta fiindcă, într-adevăr, deși n-aș fi crezut așa ceva în ruptul capului, la circa un an după ce leucemia o trimisese pe Mioara pe lumea cealaltă, eu și cuscrul am devenit de nedespărțit, ulterior dragostea reciprocă ducând relația la nivelul de contopire exhaustiv…

Urmare a acestui lucru, și cum nepoții începuseră să crească și să își manifeste tot mai fățiș dorința de expansiune, eu m-am mutat la țară, în casa lui Costel, transferându-i fiului meu drepturile de succesiune asupra casei din capitală.

A trecut de atunci un an și, deși nu multe femei mai pot afirma așa ceva la vârsta mea, eu afirm cu mâna pe inimă că sunt fericită. Trăiesc o a doua tinerețe alături de cuscrul meu, iar Costel, la rândul lui, trăiește o a doua tinerețe cu mine. Așa cum v-am scris la început, chiar acum, când vă scriu, ne aflăm pe litoral, iar eu mă relaxez pe plajă, sub umbrelă, scriindu-vă această incredibilă poveste de dragoste, în timp ce Costel trebuie să apară cu pizza caldă și bere rece. Nu-i așa că este romantic?

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!
 

Urmărește-ne pe Google News