Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu ni-l înfățișează pe Caragiale altfel decât îl știm din cărțile de Română: „Băutor «de societate»” și un cinic absolut în relația cu femeile”

Citându-l, descoperi un Caragiale sustras din schema clișeizată de interpretare a sa, “un amestec uimitor de exuberanță, hărnicie, inteligență și talent, care se manifestau și în viața personală”.

Un Caragiale hiperactiv, orgolios, băutor “de societate” și un cinic absolut în relația cu femeile, lucru care i-a dus și multe conflicte, inclusiv cu prietenul Mihai Eminescu.

Într-un interviu pentru cititorii Libertatea, scriitorul și criticul literar Bogdan-Alexandru Stănescu explică portretul dramaturgului român mai aproape de ceea ce a fost el în realitate, “un grecotei”, așa cum el singur se definea, pe care elita vremurilor sale l-a nedreptățit atunci când a candidat la premiile Academiei Române.

-Ai scris o biografie romanțată despre Caragiale la persoana întâi, ca și cum ar fi fost scrisă de Caragiale însuși. Cât timp ai citit despre ce au scris alții despre el și scrierile lui până ai ajuns în momentul în care ai spus: Da, pot să-l joc/scriu pe Caragiale?
-Nici când am terminat de scris nu eram convins că-l pot juca pe Caragiale. Am recitit integral partea literară a operei lui, apoi am trecut la partea de non-ficțiune și am încheiat cu textele care mi-au fost cele mai utile, de fapt, în procesul scrierii: corespondența. Am avut un termen destul de scurt din partea editurii, câteva luni, așa că a trebuit să integrez foarte repede tot ce citeam, apoi să trec la fel de rapid la scrierea propriu-zisă.

Recomandări

Generalul Nicolae Militaru, artizanul diversiunilor cu „teroriști” care au dus la moartea multor soldați la Revoluție. De ce i-a oferit Ion Iliescu conducerea Armatei

Nu pot spune exact cât mi-a luat “documentarea”, pentru că la un moment dat m-am panicat și am început să scriu când încă nu terminasem de citit. Am mers, din acel punct încolo, în paralel cu documentarea și cu scrierea. Am avut și o perioadă destul de intensă în care am exersat “caragializarea”.  

Bogdan -Alexandru Stănescu:

-Apropo de “caragializare”, ți-a fost greu să te exprimi în arhaismele vremurilor lui? Nu este un exercițiu ușor, e ca și cum ai învăța un dialect distinct al limbii române.
– N-a fost vorba doar despre arhaisme, ci și despre adoptarea limbajului epistolar al lui Caragiale: un amestec de ironie, autoironie și îmbinare a regionalismelor într-un puzzle pe care-l pricepeau doar prietenii. În plus, lui Caragiale îi plăcea să se autopastișeze: folosea în scrisori limbajul propriilor personaje. N-a fost ușor, a trebuit să “caragializez” oral și în scris până când am simțit că mă apropii de original. Am scris, am șters și am rescris până când am simțit că limbajul acela îmi iese natural, fără vreo sforțare care s-ar fi simțit în textul final. 

”Hiperacitv, orgolios, inteligent, talentat, ”băutor” de societate”

-Cât de ficțional este Caragiale ieșit din pana ta? Este biografia ta o carte ficțională?
– Da, categoric: cartea asta este ficțiune. Este o creație literară, așadar umple golurile lăsate de istoria literară cu elemente care țin mai mult de zona a “ce s-ar fi putut întâmpla” decât de “ce s-a întâmplat”. Acum, crearea oricărui personaj presupune un fel de posesiune demonică: chiar dacă acel personaj are o umbră istorică, el se înrudește mai mult cu Golemul din Praga.

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

De ce a procedat Caragiale așa cum a făcut-o în anumite situații? A fost Caragiale acel arivist pe care-l bârfeau unii contemporani? Cât din biografia lui ține de “bârfologia” literară și cât își are rădăcinile în realitate? În funcție de calea pe care o alegi, te îndepărtezi sau te apropii de ficțiune. Dar ficțiunea este acolo!

Bogdan- Alexandru Stănescu:

-Caragiale, așa cum l-ai creionat tu, a fost un tip muncitor, responsabil, pragmatic, uneori depresiv. Ai insistat mult însă pe latura lui aventurieră, Caragiale cel afemeiat. Prohabul i-a adus multe probleme în viață, inclusiv conflicte cu prieteni buni.
– Odată ce-i parcurgi cu atenție biografia, înțelegi că ai de-a face cu un amestec uimitor de exuberanță, hărnicie, inteligență și talent, care se manifestau și în viața personală. Un tip hiperactiv, orgolios, băutor “de societate” și un cinic absolut în relația cu femeile. Nu se putea abține de la vreo vorbă de duh, chiar dacă știa că-l rănește pe cel de alături, nu se putea abține nici de la vreo aventură amoroasă, chiar dacă asta însemna despărțirea de un prieten, cum a fost în celebrul scandal cu Eminescu, sau pierderea unor angajați (cum s-a întâmplat în scurta perioadă când a fost Directorul Teatrului Național din București).

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

În cazul cărții mele, prohabul a fost mai curând un simbol al dezordinii (nu doar amoroase), care venea să echilibreze cumva tendința lui de a atinge perfecțiunea formală în scris.

Bogdan-Alexandru Stănescu:

-Și, totuși, pe parcursul întregii tale cărți apare personajul Didina.
-Da, pentru că avem de-a face cu un tip paradoxal, plin de contradicții: pe de-o parte aventurier, pe de alta realmente îndrăgostit de soția Didina, un tată foarte bun și un tip care adora să se retragă în liniștea căminului și să dea adevărate spectacole în timpul meselor de familie. Un șarmant casnic, dacă se poate spune așa ceva. Între el și Didina a fost un coup de foudre și se știe că dragostea lor a fost una trainică, în ciuda multor adversități. Au fost ani tulburi, când se mutau din chirie-n chirie, când Didina își vindea hainele ca să poată trăi sau făcea troc cu negustoresele, anii când le-au murit primii doi copii. Nu foarte multe cupluri ar fi rezistat…

”Reproșul că nu ar fi român verde l-a însoțit de-a lungul întregii cariere literare”

-Relația sa cu fiul său, Mateiu Caragiale, a fost una dificilă. Pe de o parte, a fost toată viața preocupat de el, pe de alta, nu i-a acceptat deloc modul de a fi, mai ales snobismul. Mateiu, la rândul său, cum se raporta la tatăl său?
– Orice relație tată-fiu e dificilă. Cea dintre mamă și fiu e străbătută de un atașament fizic (fără nici o legătură cu sfera patologiei), pe când legătura paternă e una a legii, a cuvântului. Un erou trebuie să-și învingă sau să-și depășească tatăl pentru a putea accede la aventurile inițiatice din exterior. În cazul celor doi, Mateiu avea puternice aspirații care țineau mai curând de domeniul fantasmelor, deci Caragiale-tatăl a reprezentat mereu pentru el cenzura realității. În același timp, orice fiu care vede cum sub ochii săi tatăl își clădește o nouă familie se simte exclus, nedreptățit, de unde și ura pe care Mateiu o simțea față de tată. Mă rog, explicația e parțială…

Un tată care ține să-și aducă fiul cu picioarele pe pământ, distrugând astfel construcția fantastică în care acesta trăiește, dar care își iubește în mod evident noua familie nu poate deveni, în cazul unui fiu năpădit de maladia narcisismului, decât ținta celor mai autentice energii negative.

Bogdan-Alexandru Stănescu:

-De ce l-ai numit atât de des grecotei? Ce transmite această etichetă?
-L-am numit așa pentru că așa își spunea chiar el în scrisori. În același timp, reproșul acesta, că nu ar fi un român verde, l-a însoțit de-a lungul întregii cariere literare. Asta, și eternul reproș că lezează imaginea poporului care l-a găzduit. E motivul pentru care i-au fost preferați alți autori atunci când a candidat la premiile Academiei Române. A fost mult mai comod pentru reprezentanții acestui frumos popor, plin de calități, să vadă satira lui Caragiale drept măsura resentimentelor unui “alogen”. Nu e nimic mai dureros pentru un ipocrit decât să-și vadă pretențiile luate în derâdere.

-Cum arată un Caragiale clișeizat, acel “nenea Iancu” pe care îl auzim frecvent și care nu este deloc el?
– Păi este Caragiale umoristul, acel Caragiale care nu are alt orizont decât cel al unei zeflemele gratuite: cine înțelege doar atât din Caragiale ratează cel puțin jumătate din semnificațiile operei. Trebuie coborât pe firul interpretării până în subteranele acestei satire, pentru a vedea că la originea ei stau gândirea critică, privirea lucidă, o nemulțumire profundă în fața vieții, dar și a unei națiuni aflate în plină construcție, dar care a luat-o de la bun început pe un drum greșit, cel al mimării afectelor supraindividuale. Trebuie înțeles și faptul că dramaturgul nu critica din exterior fenomenele ipocriziei burgheze, ci se includea în marea galerie a propriilor personaje.

-În carte ai făcut referire la ceea azi numim fake news, atunci când gazeta la care lucra, Națiunea Română, a anunțat în mod greșit căderea Plevnei. În contemporaneitate, care sunt fake news-urile care circulă despre el și care te irită rău?
– Acea anunțare a căderii Plevnei de către Națiunea Română a fost fake news accidental, povestesc în roman ce s-a întâmplat. În cazul lui Caragiale, posteritatea a dus cu ea amalgamarea operei cu omul, până când, prin clasicizare, ambele și-au pierdut trăsăturile inițiale. Așa cum s-a tot spus, dar mai mult în legătură cu Eminescu: dacă un autor nu e citit cu inocență, cu o nevinovăție neîntinată de șenilele școlii, ale comentariilor literare îndobitocitoare, el se pierde în ceața memoriei.

Amintiți-vă scena aceea din Cercul poeților dispăruți, când profesorul îi pune pe elevi să rupă din manual introducerea și să citească doar textele. Posteritatea curriculară a lui Caragiale e alcătuită din fake news…

Bogdan-Alexandru Stănescu:

Despre scandalul de plagiat în care a fost implicat, dezamăgiri și melancolie

-Cât de mult l-a afectat pe Caragiale scandalul de plagiat în care pe nedrept a fost implicat?
-L-a afectat enorm, chiar decisiv. Deși atunci s-a cam cernut grâul de neghină și a putut vedea cu limpezime cine îi e prieten cu adevărat și cine nu. Dar a rămas marcat pentru tot restul vieții, mai ales de achitarea lui Caion, pe baza tinereții și lipsei de experiență a acestuia. Caion a fost mâna cu ajutorul căreia poporul ăsta i-a tras o palmă finală lui Caragiale. Caion împreună cu moștenirea Momuloaiei au fost factorii decisivi care l-au făcut pe Caragiale să ia drumul exilului. În plus, în acel moment, al despărțirii de țară, era considerat un autor depășit, vetust, piesele nu i se mai jucau, iar editorii îl ocoleau. Acuzațiile de plagiat ale lui Caion, secondate de Macedonski, demonstrate ca false, dar rămase nepedepsite i-au arătat că trebuie să plece dintr-o țară unde e posibil orice – orice aberație va rămâne nepedepsită.

-Ultima parte a vieții lui a fost depresivă? Moștenirea care l-a ajutat să se mute într-o altă țară i-a adus și depresia?  De ce a fost Caragiale dezamăgit de clasa politică?
-Nu, nu cred că viața cuiva poate fi în mod liniar “depresivă”. Cine-i citește scrisorile observă că avea momente de mare exuberanță, că se refugia cu voluptate în muzică, că savura un vin sau o bere bună, că fuma cu aviditate, că citea cu nesaț știrile din țară și că era, în general, un om foarte, foarte activ. Avea, în același timp, episoade de cruntă cădere, de adâncire în melancolia cea mai neagră, pe care le trata printr-o lipsă totală de activitate. În cazul lui Caragiale, eu prefer să folosesc termenul “melancolie” în locul mult prea uzatei depresii.

A fost dezamăgit în primul rând de oameni și mai apoi de politicieni: dat fiind că era un om dotat cu un neobișnuit simț al ridicolului, cu o ureche fin acordată la sunetele ipocriziei, iar clasa politică este cea cu gradul cel mai ridicat de ridicol și de ipocrizie, ea i-a oferit inepuizabil material de lucru, dar și cumplite dezamăgiri.

Bogdan-Alexandru Stănescu:

Urmărește-ne pe Google News