ComenteazăCu 10 ani în urmă, eram o tânără care se pregătea de căsătorie. Urma ca, împreună cu viitorul meu soț, să plec într-o călătorie după nuntă. și îmi era atât de frică să mă urc în avion, încât făceam atacuri de panică numai când mă gândeam că va trebui să rezist acolo sus, în aer.
Am primit un e-mail de la șefa mea, cu două săptămâni înainte de nuntă, în care eram invitată la o conferință pe teme legate de depresie și atacuri de panică. Fără să stau pe gânduri, m-am înscris. Am ajuns mai devreme cu un sfert de oră. Trainerul era un domn de vreo 40 de ani. Părea bine pregătit, avea simțul umorului și expunea lucrurile atât de clar. Ba chiar ne-a învățat și cum să reacționăm în cazul unui atac de panică. Informațiile erau extrem de utile și chiar am aplicat acele metode pe parcursul călătoriei. și au funcționat!
Trainerul era un bărbat atrăgător. Semăna cu un fost prieten de-al meu, un bărbat pe care l-am iubit foarte mult, dar care m-a părăsit fără nicio explicație. M-am întrebat cum de am ajuns tocmai la acea conferință, ținută de acel bărbat. Cu siguranță, nimic nu e întâmplător.
Am luat o carte de vizită la finalul conferinței și am plecat. La nuntă, am mers împreună cu soțul și nuntașii să facem poze într-un parc din cartier. în mijlocul parcului am ajuns față în față cu trainerul. Era însoțit de o doamnă plinuță, trecută de 40 de ani. 0 ținea de mână. Mi-l imaginasem lângă un alt tip de femeie. M-a privit lung, așa cum am făcut și eu. Apoi, l-am salutat.
Mi-a răspuns la salut și a plecat. Am fost foarte intrigată. Nu vedea că eram mireasă? Era singurul om care „îndrăznise” să nu-mi ureze „Casă de piatră!” sau să mă felicite.
Nu m-am mai gândit la întâmplarea cu pricina. Am avut o nuntă minunată. Săptămâna de miere a fost, de asemenea, foarte reușită.
După doi ani, mi-am pierdut soțul. Iată-mă într-o situație grea, din care nu vedeam ieșirea. Rămăsesem singură, cu un copil de crescut, cu multe datorii și cu un gol în suflet. Mă simțeam tot mai rău, copilul mă solicita foarte mult, nu mâncam și am început iar să fac atacuri de panică. M-a încolțit tristețea și timpul meu s-a oprit în loc. într-o zi, m-am dus la supermarket. Am început brusc să mă simt foarte rău și îmi era foarte frică. Am luat un taxi și m-am dus acasă. Atunci m-am hotărât să apelez la ajutorul unui psiholog. Mi-am amintit de trainerul a cărui carte de vizită o aveam. L-am sunat. Nu mă așteptam să își amintească de mine după aproape 3 ani, dar el își amintea și amănunte din viața mea.
Cumva a reușit să mă remonteze. Iar faptul că își amintea atât de multe detalii pot spune că m-a salvat.
În cadrul acelei conferințe, cu trei ani în urmă, mă prezentasem ca fiind scriitoare. Alin își amintea perfect descrierea mea. M-a încurajat să scriu din nou. I-am spus că nu mă simțeam în stare în acel moment. încet și cu susținere, am reușit să scriu. Am creat un site, apoi am început să public articole în diverse reviste. Am câștigat și două premii.
După câtva timp, Alin m-a invitat la o altă conferință. Am acceptat bucuroasă. Era o ocazie de a socializa și mă simțeam bine în preajma lui. M-a făcut să mă simt specială interesându-se tot timpul de starea mea. în pauză, m-a urmat pe hol, mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.
Acasă îmi era greu. încercam să câștig niște bani în plus. Copilul avea crize de plâns și nu știam cum să-l potolesc. Abia reușeam să mă controlez pe mine. Am început să mă gândesc tot mai des la Alin. știam că ne aflam pe poziții diferite.
Ne întâlneam doar la cabinet. Eu mă aflam acolo în interes personal, pentru a-mi rezolva conflictele existențiale, el se afla în interes profesional și încerca să mă ajute. știam pe dinafară codul deontologic al profesiei de psiholog și nu credeam că va încălca vreodată regulile, că se va implica într-o relație personală cu o clientă. în același timp, mă simțeam vinovată față de soțul meu pentru aceste sentimente. Chiar dacă el nu mai era, îmi promisesem că am să-i păstrez amintirea și că nu am să mai iubesc alt bărbat.
Presiunea din interiorul meu a devenit atât de mare, încât m-am hotărât să abandonez ședințele. Alin îmi lipsea foarte mult. Trei ani mai târziu, când m-am pus bine pe picioare și am depășit pierderea soțului, m-am înscris la niște cursuri de parenting. Îmi doream să mă apropii mai mult de copil și să-l înțeleg. 0 colegă îmi recomandase acele cursuri.
Am ajuns prima și m-am așezat pe unul dintre locurile din față. După câteva minute, a venit un bărbat și s-a postat în fața mea. Albise, era schimbat. L-aș fi recunoscut oricum dintr-o mie de bărbați. Da, era el, Alin! Mi-a zâmbit și a întins larg mâinile. M-am năpustit în brațele lui și am început să plâng.
— Mi-a fost dor de tine! i-am spus.
— Gata, sunt aici! 0 să fie bine!
M-a strâns la pieptul lui și m-a ținut așa până m-am liniștit. Sala a început să se umple. Cursul s-a desfășurat normal. Alin venise, ca și mine, pentru a învăța să fie un părinte mai bun. La final, m-a invitat la o cafea.
I-am spus că eram atrasă de el și că renunțasem la ședințele de consiliere ca să nu-l mai văd și să-l uit. Mi-a mărturisit că și el se simțise atras de mine încă de când mă văzuse prima dată, dar faptul că îi fusesem clientă nu-i permitea să se apropie de mine. Mi-a mai spus că sentimentele mele puteau să nu fie reale și că, probabil, transferam asupra lui dragostea pe care i-o purtasem soțului meu.
L-am contrazis. Ce simțeam pentru el nu avea nicio legătură cu ce simțisem pentru soțul meu. Eu îmi doream bărbatul care se afla în fața mea. Ne-am ținut de mână și am vorbit foarte mult. Mi-a spus că nu vrea să-mi facă rău și că întotdeauna relațiile personale între terapeuți și clienții lor sfârșesc prost. și că, dacă ar afla superiorii săi că era la o cafea cu o clientă, ar avea probleme.
— Dar de ce ar trebui să știe cineva că ți-am fost clientă?
— Draga mea, întotdeauna i-am condamnat pe cei care au încălcat normele codului deontologic. Acest cod prevede…
— știu ce prevede. L-am învățat cuvânt cu cuvânt atunci când am fugit de tine. E rândul tău să fugi acum. Ce mai aștepți? Pleacă!
Nu a spus nimic. Tot eu m-am ridicat și am plecat. Nu m-am mai dus nici la cursurile de parenting. Două săptămâni mai târziu, cineva a sunat la ușă. Tocmai mă întorsesem de la serviciu. Am deschis fără să mai întreb cine e.
În ușă, stătea Alin cu un buchet de flori în mână.
— Alin? Ce e cu tine aici?
— Am venit să te văd.
M-a cuprins în brațe și m-a sărutat.
— Cum era cu relația dintre client și terapeut? Dacă ar vedea superiorii tăi unde ești, ai putea avea probleme!
— Draga mea, am vorbit în dimineața asta cu supervizorul meu. știe că sunt aici. Ba chiar mă susține.
— Aha, l-ai mituit sau ce? l-am ironizat eu.
— Nu. I-am povestit totul. Felul în care ne-am cunoscut, faptul că mi-ai fost clientă timp de trei luni. I-am spus că mă tem de faptul că relația terapeutică a fost foarte strânsă și că amândoi credem că avem anumite sentimente.
— și care a fost răspunsul lui?
— Mi-a spus că relația terapeutică nu durează o viață! Că apreciază faptul că i-am povestit și că el, în locul meu, nu s-ar mai fi gândit la asta!
— și cum ai aflat unde locuiesc?
— Ai completat o fișă când ai venit la mine la cabinet…
— și aveai voie să te folosești de informațiile din ea în interes personal?
Fața lui Alin a devenit tristă.
— înțeleg… Dacă vrei, plec. Voi închide această ușă și nu o să ne mai vedem niciodată. Ne vom descurca separat, ca și până acum.
— Alin, stai! Am nevoie de tine.
Am închis ușa și ne-am aruncat în pat. Au trecut 5 ani de atunci. Eu și Alin formăm acum un cuplu reușit. El și-a pierdut soția cam în aceeași perioadă în care eu mi-am pierdut soțul. Iată cum funcționează legea atracției sau cât de adevărat este proverbul nostru românesc: „Cine se aseamănă se adună”.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!