Doar am simulat fericirea conjugală…

Trec, poate, prin cea mai neagră perioadă a vieții mele. Am 57 de ani, locuiesc împreună cu fiica mea şi, împreună cu fostul meu soț, întrețin trei case şi am un job de bază şi mai multe colaborări. Prinsă în atâtea datorii, mă simt oarecum rătăcită în propria mea existență. Nu ştiu dacă e vorba doar de oboseală sau de faptul că acum realizez că am făcut câteva alegeri greşite în viață şi e prea târziu să mai schimb ceva. M-am gândit că ar fi bine să-mi aştern povestea pe hârtie, poate aşa mă dezmeticesc şi aflu încotro să o apuc. Şi chiar dacă n-am să reuşesc, măcar poate cineva care o citeşte va trage concluziile corecte vizavi de sacrificiile pe care noi, femeile, le facem de dragul copiilor, închipuindu-ne că, într-o zi, va veni şi răsplata pentru amarul pe care de bunăvoie îl înghițim. Sunt una dintre puținele femei care, deşi au divorțat de tatăl copilului lor, a rămas în aceeaşi casă cu el, pentru ca Măria Sa, copilul, să nu sufere.

Dar să încep cu începutul

Când l-am cunoscut pe Cătălin, am fost încântată de manierele sale, de felul în care vedea lumea, de cunoştințele sale vaste. Eram tânără şi credeam că dra – gostea se poate hrăni doar cu vorbe, doar cu visuri comune şi scopuri de atins. Am avut doi ani relativ liniştiți. Eu eram profesoară de limba engleză la o şcoală generală de la peri ferie, el era inginer pe un mare şantier de con struc ții; trebuie să recunosc că ne mer gea bine. Curând, am rămas însăr – cinată şi ne-am simțit o familie împlinită. Dar… Am simțit de la început că ceva nu era în re gulă cu sarcina mea, însă medicii îmi spu neau că nu am de ce să-mi fac pro bleme, că o să nasc natural un copil sănătos. Din păcate, la vremea sorocului, medicii m-au lăsat să mă chi nuiesc trei zile şi trei nopți în travaliu şi, până la urmă, l-au scos pe băiețel cu forcepsul. Din cauza chinurilor din cauza unei duble circulare de cordon, bebeluşul meu n-a plâns când l-au scos din burtă… A primit scor APGAR 1, a fost resuscitat şi ni l-au dat acasă fără să ne spună că s-a născut cu probleme. Noi am observat imediat că era ceva în neregulă. Copilul plângea foarte mult şi avea o culoare nesănătoasă, se îneca şi părea că se sufocă foarte des, nu mă urmărea cu privirea şi avea spas me involuntare.

Recomandări

Gabriel Resources a primit încă o sentință defavorabilă în România. Ce se întâmplă cu acțiunile sub sechestru ale companiei canadiene

Nu vă puteți ima gina ce înseamnă pentru o proaspătă mămică să-şi vadă copilul într-o ase me nea stare… L-am pierdut pe Ştefan la doar unsprezece luni de la naştere. Spun acum „doar unspre zece luni“, însă pentru mine a fost o eternitate, a fost iadul meu personal, din care am ieşit doar pentru că Dumnezeu m-a iubit. Aşa mi-a spus mama după înm or – mântare:

„Tare mult te-a iubit Dumnezeu, de ți l-a luat din mâini, să nu mai sufere, să nu mai suferi…“

Am crezut atunci că am să înnebu – nesc de durere, dar Dumnezeu mi-a dat puterea să trec peste această în – cer care cumplită pentru orice părin te. A fost primul cutremur major în relația mea cu Cătălin, iar atunci doar o minune ne-a salvat de la divorț.

Din cauza şocului pe care l-a suferit la moartea lui Ştefan, Cătălin a re nunțat la munca de pe şantier. Un an de zile nu a ieşit din casă. S-a închis în bibliotecă, printre cărți. Ca să putem supraviețui, eu am început să dau me di tații. N-aş fi suportat să-l pierd şi pe el. M-am îngropat în muncă, reuşind astfel să nu mai simt permanent durerea surdă care îmi seca sufletul. La un an de la înmormântare, Cătă lin m-a anunțat că şi-a găsit un con tract în Libia. Am ştiut atunci că, de fapt, simțise nevoia să se rupă de mine şi de casa în care băiețelul nostru lo cu ise atât de puțin timp. A fost o pauză bine-venită, deşi, la prima vedere, singurătatea nu are cum să vin dece inima unei mame căreia i-a murit copilul. Am vrut atunci să mă adun, să mă regăsesc pe mine, Ade lina, cea care fusesem înainte de a de veni mama lui Ştefan, soția lui Cătălin.  Când mi-a făcut chemare să vin în Libia, am stat să mă gândesc dacă mă pot duce. Însemna să renunț la catedra care abia îmi fusese încre dințată după multe concursuri, însemna să plec dintr-o societate închisă, cea comunistă, în care mă puteam totuşi mişca liber pe stradă, într-una funda – men talistă, în care femeia e văzută ca un obiect şi poate fi arestată pentru simplul fapt că nu are un văl pe cap. Dar îl iubeam şi aveam nevoie de el ca să mă vindec complet, simțeam nevoia să umplu cumva golul imens pe care Ştefan mi-l lăsase în suflet. Am acceptat să plec în Libia doar pentru că speram în secret că, departe de spitalele româneşti, voi avea curajul de a aduce pe lume un al doilea copil, pe care mi-l doream cu disperare. Mi-am făcut bagajele. Am ajuns în Libia, unde mi-am regăsit soțul aşa cum îl ştiam: cald, afectuos, interesat de munca lui. N-a fost greu să ne reîndrăgostim unul de altul. Contractul lui Cătălin era pe durată de trei ani. La un an după ce familia noastră s-a reîntregit, am devenit din nou părinți. Am născut într-un spital ultramodern pentru vremea aceea. Am adus pe lume o fetiță, pe care am botezat-o Ioana. Eram convinsă că doar rugăciunile mele şi ale mamei mele m-au ajutat să am un bebeluş minunat, o fetiță sănătoasă şi frumoasă. Când contractul lui Cătălin s-a apropiat de final, toți cei cu care ne împrieteniserăm ne-au sfătuit să nu ne întoarcem în România comunistă.

Recomandări

Două ținte de mici dimensiuni, identificate în spațiul aerian de la Marea Neagră. Suspiciuni de război electronic împotriva României

Mi-a fost teamă

Ar fi trebuit să insist însă, de dragul Ioanei, să mergem oriunde altundeva, în Franța, poate, sau – de ce nu? – chiar în America. Cine ar fi ştiut că nu ne-am îmbarcat în avionul spre casă? Eram îm preună, eram tineri, Ioana era sănătoasă, aveam putere de muncă. Ne-am gândit însă la cei pe care îi lăsaserăm acasă. Cătălin s-a gândit la mama lui şi mi-a spus că nu o poate trăda, n-o poate lăsa în urmă ca pe o cârpă folo – sită. Era mama lui şi îi datora respect, avea datoria să o îngrijească la bătrânețe. Ne-am întors aşadar în România. Din fericire, în scurt timp, comuniştii au fost îndepărtați de la putere şi am trăit atunci un nou şoc: şocul capi – talismului sălbatic, în care profesorii nu mai valorau nimic, iar inginerii care nu se orientau rapid spre o afa – cere proprie deveneau muritori de foame pe şantierele părăsite din România.

Cătălin n-a avut curajul de a porni pe cont propriu. În scurt timp, am rede venit principalul furnizor al familiei. Mă apropiam deja de treizeci de ani şi mi se părea important ca fetiței mele să nu-i lipsească nimic. Pe ajutorul bunicilor nu ne prea puteam baza, aşa că soțul meu a ales să rămână acasă pentru a se ocupa de copil. După încă un an, timp în care i-am ținut în spinare pe toți, tatăl lui am crezut atunci că soacra mea se va stinge şi ea încet-încet. Evident, am suferit şi eu, dar am spe – rat că soțul meu se va mobiliza şi va ieşi din carapace, asumându-şi responsabilitățile de soț, de tată, de fiu. Eram deja trei femei care, teoretic, depin deam de el. Din nefericire pentru mine, îngri – jirea soacrei mele şi apoi a mamei mele – şi ea rămasă văduvă la scurt timp după necazul ăsta – au căzut tot în seama mea. Cătălin îşi găsea sporadic de lucru, dar eu, în schimb, am reuşit să îmi fac relații pe la edituri şi o vreme am câştigat destul de bine traducând romane polițiste. Apoi am reuşit să mă angajez translator la o firmă serioasă şi am continuat să traduc şi cărți, în timpul liber. Într-un an, eram epuizată de muncă şi cu toate proble mele pe cap. Eram atât de obosită, încât l-am implorat pe Cătălin, pur şi simplu, să-mi mai ia din poverile de pe umeri. A refuzat. Atunci am luat hotărârea să mă separ de el. Am divorțat.

Recomandări

Prea bătrân pentru a-ți găsi un prieten în hipermarket

De dragul Ioanei, care pe atunci era mică, avea doar şapte ani, am acceptat să rămână în casă. Deveniserăm doar doi străini care întrețineau aparențele de dragul copilului, care-şi zâmbeau şi-şi vorbeau frumos, chiar dacă, în realitate, şi-ar fi scos ochii cu mare plăcere. Am crezut atunci că, dacă renunț la ideea de a-mi reface viața alături de un alt bărbat, care poate nu va fi un tată la fel de bun ca şi Cătălin (trebuie să recunosc că i-a fost foarte dedicat Ioanei, a iubit-o şi a îngrijit-o cum eu însămi nu aş fi avut răbdare s-o fac), peste ani, Ioana, care va fi crescut cu ambii părinți, va fi o tânără echilibrată, capabilă să vadă viața aşa cum este, stabilă psihic, inde pen dentă. Mi-am zis că merită amără ciunea şi sarcasmele cu care Cătălin mă aştepta când mă întor ceam din delegații.

– Se vede că ți-a priit călătoria, ai un ten mai luminos, parcă străluceşti, îmi spunea el, de față cu Ioana, asigurându-se astfel că nu puteam riposta pe cât de tăios mi-aş fi dorit.

Mi-am zis că singurătatea mea asumată va fi compensată de relația caldă şi apropiată pe care m-am străduit să o am cu fiica mea. Ea însă este mai apropiată de tatăl ei, pentru că, de fapt, cu el a petrecut mai mult timp decât cu mine. Eu eram plecată să câştig bani, el era acolo, să-i lege şire – turile… Când mi-a spus asta, am plâns pe ascuns. Nu aş fi crezut că propriii tăi copii sunt capabili de astfel de cruzimi… Astăzi, trăiesc clipele pe care niciodată nu le-aş fi putut anticipa.

Cătălin a îmbătrânit şi nu a îmbătrânit deloc frumos

Trebuie să mă lupt cu el încontinuu pentru orice lucru, chiar dacă e ceva nesemni fi cativ, iar acum, că Ioana e pe picioa rele ei, nu mă mai ascund.

— Tot vorbeşti urât cu tata! De ce țipi la el? mă întreabă Ioana, luându-i partea de fiecare dată.

— Tu nu vezi, Ioana, că el pur şi simplu zace şi nu face nimic, nimic? Tot eu trebuie să le fac pe toate, parcă aş fi singură pe lume… Degeaba am un bărbat în casă.

— Dar a fost alegerea ta! Dacă nu îți convine, de ce ai rămas cu el?

— Pentru tine, Ioana!

— Ei, pentru mine! Tu crezi că mi-a fost bine să cresc între replicile voastre acide? Nu te mai ascunde după mine! Ai ales aşa pentru că ți-a convenit să ştii că are cine să mă ia de la grădiniță, că are cine să mă ajute la teme. Acum nu mai e bun? Cum să răspunzi la aşa o întrebare?

Cum aş fi putut vreodată să îmi închipui că Ioana, copilul pentru care aş fi făcut orice şi, în continuare, mi-aş da viața, mă va judeca atât de greşit şi nu va înțelege de ce am ales să trăiesc aşa cum am trăit? În ce-l priveşte pe Cătălin, situația e neschimbată. În continuare lucrează doar pe ici, pe colo, în continuare eu am grijă şi de mama mea, şi de mama lui, care ne seacă de bani (trăieşte bine mersi, în continuare, din ceea ce primeşte de la fiul ei), în detrimentul bugetului casei, pe care tot eu îl susțin.

Îmi regret tinerețea pierdută şi mai ales regret faptul că nu m-am rupt de Cătălin atunci când mi-a fost clar că nu e decât o piatră de moară atârnată de gâtul meu, care mă trage la fund. Îmi regret idealismul. N-ar fi trebuit să îmi sacrific viața, pentru că, iată, copiii cresc şi noi rămânem goi pe dinăuntru, ei pleacă pe drumul lor şi nu privesc în urmă. Acum am 57 de ani şi mă simt foarte singură. Simt toată greutatea lumii apăsând pe umerii mei şi nu mă mai văd luând-o de la capăt. Aş vrea să găsesc undeva puterea de a mă rupe de cercul vicios în care mă învârt de atâta amar de vreme… Îmi privesc fiica şi îmi dau seama că speranțele mele în privința ei nu s-au materializat. Nu este nici pe departe ființa puternică pe care mi-am ima gi – nat-o. La fel ca mine, şi-a ales prost bărbatul pe care să-l iubească şi acum, la treizeci şi unu de ani, ce-i mai pot spune? Ce aş mai putea face eu, la apusul vieții mele, cu puțin timp înainte de a fi trasă pe linie moartă şi din punct de vedere profesional? Simt că am eşuat ca soție cu mulți ani în urmă, când am acceptat ca soțul meu să stea acasă. Am eşuat ca femeie când am acceptat ca bărbatul de care am divorțat să rămână în aceeaşi casă cu mine. Am eşuat ca mamă când mi-am închipuit că o stare materială bună e impor – tantă pentru un copil. Şi pe această linie am avut parte de eşec total! Cel mai tare mă dor cuvintele fiicei mele, care-i ia partea tatălui ei, chiar şi atunci când el nu mai ştie să îi fie aproape, să îi dea un sfat.

Dacă sunteți în situația de a decide cum e mai bine să crească un copil, țineți, vă rog, cont de sfatul unei femei învinse: pentru a fi fericiți, copiii au nevoie ca părinții lor să fie fericiți. Oricât ați mima stabilitatea şi pacea, nu veți reuşi să îi păcăliți. Ei simt exact ce se întâmplă şi, mai devreme sau mai târziu, totul se va întoarce împotriva voastră.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate

Urmărește-ne pe Google News