Dovadă supremă a iubirii: mi-a iertat infidelitatea…

Lucrez ca manichiuristă într-un salon de înfrumusețare. Sunt o fată normală din toate punctele de vedere, și insist pe acest lucru pentru a demonstra, prin povestea mea, că lucruri minunate i se pot întâmpla oricui, nu trebuie să fii o persoană specială. Am 1,60 m, 55 kg, un chip comun și un corp proporționat, fără nimic care să sară în ochi. și nici din punct de vedere intelectual nu ies cu nimic în evidență: nu sunt o intelectuală rasată, dar nici o proastă nu sunt…

Mă aflu într-un local de soi însoțită de iubitul meu, Vladimir. Ne aflăm în pragul despărțirii. A aflat de modul josnic și perfid în care l-am înșelat și s-a hotărât să renunțe la mine, deși suntem iubiți de cinci ani. Practic, nici nu știu de ce a mai trebuit să venim aici. îmi comunicase prin e-mail, în urmă cu o lună, pe când se afla în misiune, și mi-o repetase cu o zi înainte, la telefon, că știe tot și că nu se aștepta la ceva așa urât din partea mea. și chiar așa era: îl înșelasem. N-am putut rezista tentației, am fost slabă.

Am venit, totuși, la întâlnire, mi s-a părut firesc să fac măcar atâta lucru pentru el.

— Ești bine? mă întreabă la un moment dat, pe la mijlocul mesei.

— Cât se poate, dată fiind situația în care mă aflu, îi răspund fără să am puterea de a-l privi în ochi. Tu?

Recomandări

Donald Trump a vorbit cu Vladimir Putin şi i-a spus liderului de la Kremlin să nu provoace o escaladare în Ucraina

— și eu, la fel: cât se poate.

Continuăm restul mesei în aceeași tăcere stânjenitoare de la început. Mă simt stingheră, îmi vine să fug mâncând pământul. Dar nu mă pot comporta așa cu Vladimir. în primul rând, pentru că el s-a purtat mereu frumos cu mine. în al doilea rând, fiindcă îi sunt datoare pentru sprijinul necondiționat acordat atunci când am fost la ananghie. și, peste toate, fiindcă încă îl iubesc.

— Mergem? mă întreabă după ce achită nota.

— Mergem, îi răspund, pregătindu-mă sufletește pentru ceea presimt că urmează.

Ne îndreptăm spre mașina lui, parcată la câțiva zeci de metri distanță. Merg încet, pentru a prelungi momentele petrecute în compania sa. știu că sunt ultimele și vreau să dureze mai mult. îi simt respirația caldă în ceafă. Mă întorc brusc și îl privesc în ochi, așa cum nu avusesem curajul în restaurant. Cearcăne adânci îi brăzdează chipul aspru, de om obișnuit cu truda. Pare obosit. Foarte obosit. Niciodată nu l-am văzut atât de obosit pe Vladimir. Nici măcar când se întorcea din vreo misiune lungă și grea.

îmi dau seama că eu sunt motivul și, o dată în plus, mă urăsc pentru ceea ce am făcut. Nu merita așa ceva. Chiar nu merita. și când te gândești, pentru ce? Pentru o plăcere de moment.

Recomandări

Marile lanțuri de magazine ar putea primi amenzi drastice, dacă aplică adaosuri diferite la produse din aceeași categorie sau scot de la raft produse fără justificare

— Aici e bine? mă întreabă, indicându-mi din cap o bancă din parc.

— Da, e bine, îmi e totuna pe care bancă stăm.

— Atunci, să ne așezăm!

Am ajuns aici tot pe tăcute. Niciunul dintre noi nu a scos o vorbă cât timp a durat drumul. A parcat în fața parcului, a coborât și mi-a deschis elegant portiera, după care s-a îndreptat către una din aleile mai retrase. L-am urmat în liniște și supunere, cum își urmează un câine stăpânul. L-aș fi urmat așa toată viața, dacă mi-ar fi dat șansa. Ne-am apropiat de banca respectivă și am luat loc. și-a aprins o țigară și a început să tragă rar, meticulos, din ea, privind aiurea. Eu nu fumez. N-am fumat niciodată. Nici nu beau, nici nu mă droghez. Am, însă, un alt viciu: îmi înșel iubitul. De asta am ajuns să tremur așa acum.

— Crezi că aș putea să îmi recapăt vreodată încrederea în tine? mă întreabă după ce termină țigara, cuprinzându-mi palma în a sa.

— Da, sigur că da, însă asta cere timp, îi răspund cât pot de sincer

— Nu am prea mult timp. Peste o lună plec iar.

Vladimir este cadru militar. Unul special, care activează într-o unitate de elită a armatei române, unitate care a avut misiuni în Afganistan, Irak și Balcanii de Vest. Stă mai mult plecat în misiuni peste hotare, în teatre de operațiuni cu grad mare de risc, iar câștigurile sale sunt pe măsură. A strâns o sumă frumoasă de pe urma deplasărilor, cu care intenționa să cumpere casa noastră, a mea și a lui, după ce ne-am fi căsătorit.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

— Diana, vreau să știi că n-o să fiu prin preajmă în următoarele două, trei luni, a continuat el.

— Mi-aș dori să nu pleci, îi replic, privind la modul în care se joacă cu degetele noastre, împletindu-le în fel și chip. Indiferent că nu vom mai fi împreună, nu-mi face bine să te știu în primejdie. Stau mereu cu teama în suflet, Vladimir…

— Trebuie să înțelegi, Diana! Am avut parte de un program de instruire intens, specific misiunilor speciale pe care le executăm pe fronturile pe care mergem. Oamenii aceștia se bazează pe mine. Nici dacă aș vrea, nu am cum să renunț acum. Dar nu vreau! De ce aș vrea? Pentru cine? Pentru ce?

Ultimele vorbe le rostește pe un ton ridicat, scrâșnind din dinți. De fapt, sunt întrebări retorice. Pentru cine, adică pentru o femeie care promite că îl așteaptă, dar care se culcă cu altul, cât timp el este plecat? Nu se merită. II înțeleg, așa că nu ripostez. Nici n-aș avea de ce. Are dreptate. L-am umilit la modul cel mai urât cu putință. Măcar dacă l-aș fi iubit pe respectivul tip, dar a fost vorba de un necunoscut, întâlnit într-unul din barurile de noapte în care îmi făceam veacul în lipsa lui Vladimir. Un macho profesionist, care m-a amețit cu alcool și m-a vrăjit cu vorbele sale dulci, făcându-mă să-i cedez la pat.

Din nefericire, în bar se afla fratele lui Vladimir, pus chiar de acesta să mă supravegheze cât timp el era în misiune peste hotare. Atunci când am ieșit cu străinul din bar, s-a luat după noi și ne-a văzut intrând în hotel. Bineînțeles, l-a sunat imediat și l-a informat pe iubitul meu, iar acesta mi-a trimis chiar a doua zi un e-mail devastator, în care mă anunța că între noi doi totul s-a terminat. Am simțit că mor de ciudă atunci. Cât de proastă, dar totodată și cât de ghinionistă am putut fi! Altele își traduc bărbații în mod regulat, și scapă neprinse, iar eu calc o singură dată strâmb, și imediat sunt descoperită…

— Nu urci la o cafea? îl întreb pe Vladmir, în timp ce mă dau jos din mașină.

După ce se descărcase țipând la mine în parc, se calmase.

— Urc, mi-ar prinde bine o cafea, îmi zice el, închizând portiera în urma mea. îmi place că o faci neagră, amară…

— Da, așa e. și am să pun și puțin rom, poate te mai înveselești.

— Va fi perfectă.

Ajunși sus, îl invit să se facă comod și merg să mă spăl. Când revin, îl găsesc așezat pe marginea patului, cu capul în podea, ținându-și tâmplele în palme. Pun cafeaua la fiert și mă apropii de el. E încordat. Îl apăs încet pe spate și simt cum se destinde. După care îi frecționez încet zona cervicală, urcând spre ceafă și tâmple. îi scot bluza încet, cu mișcări lente, după care continui să îl masez direct pe pielea goală. Când îl simt complet detensionat, îl împing încet, până se întinde pe pat. Mă întind lângă el.

— Ești bine? îl întreb după ce facem dragoste în tăcere. Vladimir, aș vrea să…

— Cât se poate, dată fiind situația în care mă aflu, m-a întrerupt el, fără să mă privească în ochi. Tu?

— și eu, la fel. Mă bucur enorm că ai urcat pentru cafea.

Adormim îmbrățișați și ne trezim tot așa. Eu – înainte, el – la puțin timp după mine. îl privesc în timp ce doarme. îmi place ceea ce văd. E un bărbat cu un trup superb, alături de care orice femeie s-ar simți bine în societate. 0 dată în plus, regret răul imens pe care i l-am pricinuit. Nu merita să îl înșel. Aș fi putut deveni soția lui, la o adică. Așa… Așa, aștept să se trezească, să plec și să dispară pentru totdeauna din viața mea. Doamne, ce proastă am putut fi! Să irosesc fericirea de-o viață pentru plăcerea de o seară…

— Te rog să profiți de șansa asta! E prima și ultima oară când te iert, îmi spune Vladimir în zori, privindu-mă peste umăr, în timp ce se îndreaptă spre ușă.

— Stai liniștit, îți jur că nu voi mai greși niciodată! îi răspund, simțind cum lacrimi de fericire îmi curg pe obraji.

— Vin să te iau la prânz. Mergem să-ți alegi verigheta. E bine?

— E foarte bine, Vladimir…

îl conduc până la ușă și, într-un impuls de moment, îi sărut mâinile. Mă mângâie pe cap părintește și își retrage mâinile. Nu se aștepta la așa ceva. Nici eu nu m-aș fi văzut făcând vreodată asemenea gest. Dar chiar îl merita. Vladimir, iubitul meu, nu m-a părăsit, m-a iertat. Puțini oameni sunt în stare de gestul suprem în numele iubirii: iertarea!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News