ComenteazăAjuns la vârsta de patruzeci și cinci de ani, mă gândeam că succesul meu în afaceri – care era evident, în circumstanța că toate cele patru magazine pe care le dețineam în București mergeau bine – nu compensa depresia psihică survenită ca urmare a divorțului dureros prin care trecusem. Soția mea, Nastasia, după douăzeci de ani de căsnicie, mă părăsise și îmi luase și fiica în vârstă de șaisprezece ani. Mă simțeam acuma singur, ce bizar, într-un oraș cu peste două milioane de locuitori, un oraș ce mi se părea din ce în ce mai stresant. și într-o zi, mi-am spus: „E timpul să mă retrag undeva la țară și să las magazinele în grija administratorilor. Casa din București o pot da cu chirie, pe termen lung.”. Why not?
O astfel de idee crucială, gândul unei schimbări majore de natură să-ți ofere o altă viață te mână câteodată spre cele mai năstrușnice decizii.
După căutări laborioase, m-am hotărât asupra unui sat din județul Gorj unde civilizația (în sensul ei cel rău) nu s-a pogorât încă. Mi-am găsit o casă modestă, dar am utilat-o cu toată modernitatea mileniului trei. De afară, casa tot sărăcăcioasă părea, deci aparatura și mobilierul meu dinăuntru nu stricau peisajul rustic aproape primi-tiv. Un sat între două dealuri cu coaste împădurite. întâmplător, casa aceea fusese de vânzare și n-am stat prea mult pe gânduri. și deodată, am început să mă consider gorjean, în pofida faptului că figuram cu domiciliul în București.
îmi propusesem cel puțin trei ani de relaxare și de huzur, cu lungi plimbări în mijlocul naturii, cu lecturi nenumărate în liniștea casei mele, cu vin vechi băut în cantități rezonabile și cu mâncare țărănească neștiințifică.
Așadar țărănii, fântânile, casele, pajiștea, pădurea, pârâul, viețuitoarele domestice și sălbatice, toate astea alcătuiau natura. și apoi ești departe, ești altundeva, și asta te schimbă. Schimbarea, noutatea, iată ce te face să mistuiești slănina de porc afumată și să devii un fan al verzei călite, mai ales când ai sufletul lui Mircea Panait. în natură, devii simplu. Mă gândeam: „Devin simplu.”. Numai cărțile din casă mai păstrau ceva din sofisticarea de odinioară. Desigur, aveam parteneri de afaceri la București, dar nu le simțeam lipsa; ei nu trebuiau decât să-mi verse bani în conturi. Nu simțeam decât lipsa fiicei mele și poate… un pic… și pe cea a Nastasiei. Chiar dacă aș fi reușit cumva să schimb custodia fetei, ea, ca domnișoară cosmopolită, n-ar fi venit să trăiască aici, într-un biet sat. Așa că trebuia să-mi văd de slănină, de cărțile mele și de vinul cu buchet paradisiac. învățasem să și gătesc. Aveam din ce trăi – slavă Domnului! – și nici fiicei mele nu-i lipsea nimic, întrucât eu mă îngrijisem de toate. Nu-i lipsea nimic cu excepția tatălui.
„Uite, Vasile, am pus stinghia pe care stau găinile, e mare, or să încapă pe ea toate șapte!”, îi spusesem unui vecin.
îi mai spusesem și că mă îndop cu ciorbă acrișoară și cu varză călită, deci cam iată ce se întâmplă când te întorci în natură. Preconizam să mă apuc și de pescuit dacă găseam o apă cu pești.
Treceam și pe la biserică, duminica, la slujbă. Dacă nu m-aș fi dus la biserică, n-ar fi dat norocul peste mine, n-aș fi întâlnit fericirea, n-ar fi răsărit soarele în viața mea. Cred că vorbim despre clipele astrale. Era vară. La biserică, mai precis în curtea bisericii, după slujba religioasă, am cunoscut-o pe Viorica Nan, o văduvă frumoasă, visătoare, cu părul platinat, în vârstă de treizeci și opt de ani. Soțul ei murise pe undeva prin Spania, într-un accident de muncă. Nu avuseseră copii.
Din vorbă în vorbă, prelungindu-ne discuția și pe drumul către casă, ne-am împrietenit, așa… incipient. Am făcut schimb de numere de telefon. Peste două zile, fără să manifeste vreo judecată sau vreo temere, Viorica mi-a acceptat invitația la o cafea.
Trebuie să vă spun că a fost impresionată de felul în care îmi utilasem locuința. și-a dat seama că nu eram un fiștecine. și nici rău nu arătam, în ciuda vârstei.
În scurt timp, au început și drumețiile noastre pe coclauri. Ne-am povestit unul despre altul, însă fără să insistăm asupra fostelor căsnicii. Viorica lucra la fabrica de lapte de la marginea satului, singurul obiectiv industrial de prin locurile acelea. De ziua ei, i-am cumpărat un câine, un pui de ciobănesc, iar acest câine -după câteva luni – avea să se mute în curtea mea, pentru că și Viorica s-a mutat în locuința mea.
Ne înțelegeam de minune și aveam chiar afinități comune în materie de filme, de gustul vinului și de varză călită. Dragostea a fost un fenomen previzibil, care nu s-a lăsat așteptat. și într-o zi de ianuarie, când tocmai împlinisem patruzeci și șase de ani, m-am căsătorit cu ea. Nu-i niciodată prea târziu pentru a-ți reface viața, cu o regretabilă excepție: singurul moment când e prea târziu e atunci când mori.
La nuntă ne-au onorat aproape toți vecinii, printre care și părinții ei, oameni de treabă care se bucurau vizibil de făgașul pe care pornise fiica lor. Nu știu dacă o să mă mai întorc vreodată în București sau dacă vom decide să ne stabilim într-un oraș oarecare (pentru avantajele urbanismului, pe care ea le invocă din când în când). Eu sunt fericit aici, n-aș mai pleca niciodată.
Fiica mea, Luminița, m-a vizitat de câteva ori și s-a arătat ostilă față de noua mea soție, dar… poate că e normal. Dragi prieteni, aceasta a fost povestea mea, care continuă netulburată și luminoasă. Concluzia: mai există și noroc pe lumea asta.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.