ComenteazăDe la Iaşi, până la Timişoara şi de la Bucureşti până la Cluj sau Baia Mare, altarele închinate Patricianului fumegau întru propăşirea burţilor românilor, multă vreme adoratori ai acestui purtător de maţ.
De pe la începutul secolului al XIX-lea şi până prin anii 80 ai secolului al XX-lea, Patricianul a avut mereu un colţişor rezervat în inimile, dar mai ales în pântecele românilor de pretutindeni.
Epoca
patricianului
Numele său, patrician, e pierdut în negura
timpului. I l-a dat probabil vreun meşter bucătar. Era atât de celebru, încât
îl găsim în DEX sau în dicţionare de prin Statele Unite.
Definiţia
Patricianului este însă nedrept de scurtă în comparaţie cu faima sa întinsă pe
aproape 2 secole :”cârnat preparat din carne tocată de vită şi fript la
grătar”. O definiţie fadă şi inexpresivă, a acestei minuni gastronomice care
zeci de ani la rând i-a făcut pe mâncăii mioritici să saliveze de poftă, chiar
dacă, potrivit principiului “câte bordeie, atâtea obiceie”, Patricianul era făcut ba “din ceafă de
porc la care se adaugă puţină ceafă de vită”, ba numai “din carne de vită”, ba
din amestec de ceafă de berbec, usturoi, sare, piper şi cimbru”.
Oricum ar fi fost, cohorte de români l-au slăvit, l-au apreciat şi şi-au potolit foamea cu acest Făt-Gustos al bucatelor autohtone. Până prin a doua jumatate a secolului 19, Patricianul era vedeta incontestabilă şi fără rival a locantelor. Şi tocmai în plină glorie a Patricianului s-a născut Micul!
Tatăl micului e
un pamfletar!
Părintele Micului s-a nimerit să fie şi el un mare admirator al Patricianului. Se numea NT Orăşanu (1833-1890), era oltean din Craiova, poet, publicist şi memorialist.
Pamfletar de calibru, Orăşanu făcea frecvent puşcărie pentru articolele sale ireverenţioase faţă de orânduire. A înfundat puşcăria şi pe vremea lui Cuza şi pe timpul lui Carol I, însă de fiecare dată “concediul” a fost scurt. George Călinescu îl descrie ca pe un tip vitriolant în scris, care n-avea nici tată, nici mamă când era vorba de critică; dădea în mod egal cu barda în toată lumea, criticându-l pe Hercule în bună măsură ca şi pe Regele Carol sau pe Dumnezeu. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, iată câteva mostre ale acestui pesonaj temut în epocă, fondator al unui morman de reviste precum Nichipercea, Ochiul Dracului, Sarsailă, Ghimpele, Arţagul Dracului, şamd.:
- despre Carol I, Orăşanu spunea aşa :“domnitorul este o persoană care e în capul unui stat şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mâncat”;
- despre Hercule :”Ăsta a înhăţat o pisică pe care a prins-o la oala cu smântână şi din pielea ei şi-a îmblănit gulerul paltonului”;
- Tatăl nostru în viziunea lui Orăşanu :”tatăl nostru care ieşti în iaduri, afurisească-se numele tău…..”.
Acesta este
personajul despre care se spune că este Tatăl Micului.
Patricianul fără maț
Stâlp al tavernelor bucureştene, Orăşanu, probabil
înfometat după încheierea unui alt stagiu la răcoare, s-a nimerit într-o bună
zi în cârciuma “La trei frunze de viţă” de pe strada Covaci din Bucureşti,
cârciumă vestită în timpul acela, pe care o ţinea Iordache Ionescu.
Anuarul Presei Române din 1912 ne oferă singura imagine păstrată până în ziua de astăzi a celebrei crâşme a lui Ionescu. Ei, aici s-a proptit Nicolae Orăşanu cu stomacul ros de foame şi cu gâtlejul ars de sete. A luat o ţuică (o idee, cum o botezase), o oca de vin cu borviz (o baterie), 2-3 perechi de patricieni, a mai scris câte ceva, a mai făcut un pic de politică alături de ceilalţi muşterii, a mai cerut o oca de vin şi tot aşa până s-a înserat binişor.
Atins din nou de gheara foamei, Orăşanu i-a cerut cârciumarului
încă o porţie de patricieni. Jenat, nea Iordache, cum îi spuneau clienţii, i-a
zis pe un ton plin de pocăinţă “…domnu Orăşanu, vă rog să scuzaţi, danu mai
am maţe pentru patricieni. Le-am terminat”. Inspirat de vinul ce la ora aceea
probabil îi părea ambrozie, Orăşanu i-a aruncat scurt crâşmarului “…nea
Iordache, ia şi frământă dumneata carnea aceea în mâini şi pune-o pe grătar,
aşa fărde maţ”. Deşi a fost tare uimit să audă asemenea lucru năstruşnic,
Iordache s-a conformat, iar muşteriii, în frunte cu maestrul Orăşanu, s-au
înfruptat din carnea aceea tocată şi friptă, facută mici rulouri, de s-au lins
pe degete, fără să-şi dea seama că asistaseră la un moment istoric : naşterea
Micului.
Conviețuire și despărțire
Timp de mai bine de 100 de ani, Patricianul şi Micul au
tresăltat împreună pe grătarele patriei, potolind foamea românilor şi rămânând
la fel de fragezi ca în clipa în care s-au cunoscut. Micii, sunt de fapt o
icoană prin părţile astea de lume. Mai lungi, mai scurţi, mai subţirateci sau
mai grăsuleni, din oaie, porc sau vită, ei sunt prezenţi la turci, greci,
bulgari şi în întreg spaţiul iugoslav.
Patricianul, bietul de el, a dispărut prin anii 80.
Poate că pentru el concurenţa cu Micul a fost prea puternică; poate că apariţia
altor cârnăciori de rang inferior l-a făcut sa plece scârbit, pe el, un împărat
al cârnaţilor; poate cârciumarii nu l-au mai vrut ori muşterii nu l-au mai
cerut; cert e că după dispariţia
Patricianului, Micul a rămas regele bucatelor.
Slăvit şi cântat de generaţii de poeţi, Micul a rămas
stăpânul absolut al bucătăriei româneşti, drept dovadă că prietenia dintre el
şi mâncăcioşi e în continuare de nezdruncinat. Îi însoţeşte peste tot, la mare,
la munte, la pădure, se întâlneşte cu ei la cârciumă sau pe unde mai umblă
românii. Se suie degrabă pe grătar unde se lasă perpelit la foc mic, se
tăvăleşte prin muştar şi se aşterne încă sfârâind în farfuria străjuită cel mai
adesea de o halbă plină cu bere rece. Acolo-i şade lui bine, în fruntea
bucatelor. Patricianul a murit ! Trăiască Micul !