Eforie, sala de cinema care sfidează timpul. Locul din București unde se pot vedea filme de colecție

de Vlad Chirea
Pe strada Eforie, o stradă îngustă şi în pantă pe care se mai află Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, clădire aflată acum în renovare, este situată Cinemateca „Eforie”.

Cinematograful este la parterul unui bloc de locuinţe, iar existența lui e semnalizată cu un semn de neon pe laterala clădirii, dar care nu se mai aprinde de mult. La intrarea îngustă sunt expuse programul şi afișele în alb şi negru ale filmelor clasice.

Sala-muzeu

Deschisă în anii 40, sub denumirea Cinema Gaumont Palace, sala de 380 de locuri găzduieşte, începând cu 1 iulie 1982, proiecţii din repertoriul de filme clasice al Arhivei Naţionale de Film, sub denumirea Cinemateca Română. Din 1993, sala a primit şi numele lui Jean Georgescu, celebru regizor, scenarist şi actor român, care a lucrat în lumea cinematografiei din 1924 până în 1976

După intrarea îngustă, se ajunge într-o sală de aşteptare înaltă, cu două scări lungi, abrupte şi lipite de fiecare perete, cu balustradă de lemn, ale căror trepte au fost vopsite în culori stridente, pe care sunt scrise numele unor filme celebre. În drumul spre intrarea în sala de la parter sunt expuse vechi aparate de proiecţie a filmelor, iar pe pereţi se găsesc tablouri cu Marlene Dietrich, Boris Karloff, Emir Kusturica, Erich von Stroheim (cu autograf), Jean Negulesco sau Roberto Rossellini, printre alţii.

Recomandări

Raport al Congresului SUA: De ce armata rusă a înregistrat pierderi semnificative și n-a fost capabilă să câștige războiul din Ucraina ANALIZĂ

Domnul Mircea, o sosie a lui Adrian Păunescu, ar fi putut fi actor dar a ales să rămână vânzător

Imediat după intrare, în stânga, se găseşte casa de bilete, unde ne întâmpină domnul Mircea, detaşat temporar de la Cinema „Union – Paul Calinescu”, pentru ca personalul e uneori insuficient. El a lucrat la Studiourile de la Buftea si seamănă atât de bine cu Adrian Păunescu, încât Florin Călinescu i-a cerut, la un moment dat, să îl joace pe poet într-una dintre emisiunile sale. A refuzat, iar acum  stă după un paravan de lemn şi sticlă, cu o colivie de papagali vorbitori într-un colt și vorbește cu drag despre filmele lui preferate. Ne dă asigurări că clădirea e sigură, nu are bulină roşie, dar se plânge că nu vrea nimeni să se ocupe de cinematograf.

 Tot pe stânga, după casa de bilete, este un fost bar, dezafectat acum şi întunecat, cu un acvariu luminat pe peretele din spate. Vizavi au fost așezate două fotolii şi o măsută. Accesul în sală se face pe jos, sub nivelul străzii, în sala propriu-zisă, sau după ce urci scările, la balcon. Sala e curată, iar scaunele albastre par noi, semn că au fost schimbate de curând. Balconul înaintează mult deasupra sălii, ecranul e mult mai mic decât peretele, de o parte şi de alta atârnă cortine şi pe scena de sub el se găseşte, într-un colţ, un pian.

Recomandări

Despre proiectul unui stat „suveranist” român: „Nici SUA lui Trump nu își permit suveranismul propus de AUR”. Interviu cu profesorul Cornel Ban de la Copenhagen Business School

Magia filmelor clasice

 Uşor-uşor, în bătrâna sală a cinematecii s-au strâns câteva zeci de spectatori, cupluri de toate varstele, grupuri de fete sau turişti străini cu rucsacul în spate. Sunt mai mulţi tineri decât cei în vârstă, mulți sunt clienți fideli care ştiu ce se proiectează şi intră direct la casa de bilete.
 Proiecţia începe, întunericul se lasă brusc, iar fasciculul de lumină începe să îşi disperseze magia, fără anunţuri publicitare.

În această seară se proiectează „Le notti bianche” („Nopţi Albe”), un film alb-negru din 1957, coproducţie Italia – Franţa, regizat de Luchino Visconti, cu Marcello Mastroianni, Jean Marais şi Maria Schell, după o nuvelă de Feodor Dostoievski, departe de creaţiile vrum-bum-bang-zdrang cu supereroi şi efecte speciale de ultimă generaţie, departe de proiecţiile 3D şi 4DX sau de sistemele de sunet Dolby Atmos. Însă nimeni nu răspunde la telefon, nimeni nu se ridică să plece, nimeni nu mănâncă floricele, nici nu se bea suc.

Sala rămâne magică vreme de 97 de minute. încadraturile şi mişcarea camerei la Visconti sunt senzaţionale şi pline de înţelesuri, pentru o operă veche de peste 60 de ani. La plecare, spectatorii îi salută pe domnul Mircea şi pe colegul său, Mihai, proiecţionistul. Cei doi le zâmbesc. Bătrânele filme au mai trait o zi.

Recomandări

Scrisoarea trimisă de un miner din Praid care a anticipat dezastrul: „Suntem bărbați, dar ne e frică. Am gânduri negre, mi-e teamă că vor deveni realitate”