„Este colosal. Este nemărginit. Este istorie. Și nu e întotdeauna atât de roz”. Interviu cu Alina Șerban, despre prima piesă a unei regizoare rome pusă pe scena TNB

Un adult copil urcă pe scena Sălii Mici a Teatrului Național din București. Poartă o bluză cu Mickey Mouse, cum aveau și puștanii proaspetei democrații din anii ‘90. Își ridică pumnul în aer și se declară fericit că a avut noroc să se nască la timp pentru „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, și nu în vremurile robiei ori în anii negri ai Poraimos, așa cum numesc romii „Holocaustul Uitat” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Aceasta e prima scenă care-i surprinde pe spectatorii piesei „Cel mai bun copil din lume”, înainte ca regizoarea și actrița romă Alina Șerban să-i cuprindă strâns în brațele unei povești autobiografice despre identitate, discriminare, durere și reușită. „Cel mai bun copil din lume” este un one man show despre viața unui copil rom într-o societate care-i repetă obsesiv că nu e suficient, dar și prima piesă montată de o regizoare romă care intră în repertoriul Teatrului Național din București.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

„Este colosal. Este nemărginit. Este istorie. Și nu e întotdeauna atât de roz. E cu nopți nedormite, cu emoții, cu multe dubii, cu mult stres, cu multă frică și cu foarte mulți pași însoțiți de multe NU-uri. Poveștile neromilor sunt tot timpul spuse, asta e normalitatea. Ori când te uiți la povești despre romi, mai ales spuse dintr-o perspectivă romă, dai de zero”, spune Alina Șerban. Vocea ei răzbate de pe canapeaua din propria sufragerie. Peste umeri îi curg buclele negre moștenite de la mama sa, iar dintr-un colț al ecranului privește afișul „Bilet de iertare”, scurtmetrajul regizoarei despre „iertarea” de robie a unui tânăr rom în secolul 19, care se va vedea cu ocazia evenimentelor organizate de Ziua Dezrobirii Romilor (20 februarie) la Elvire Popesco.

Până atunci vorbim despre „Cel mai bun copil din lume”, piesa autobiografică scrisă și montată de Alina Șerban. Căci, dincolo de discriminare, rasism și suferința trecerii prin abuzurile autorităților, regizoarea spune cu multă candoare și sinceritate o poveste universală despre acceptare de sine. „Ca povestitor, îmi doresc să ating cât mai mulți oameni”, spune Alina Șerban, dând glas crezului ei într-un interviu acordat Libertatea.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Alina Șerban: „Eu îmi iau munca în serios și mai puțin pe mine dacă e. Căci e onorant, înfricoșător, îmbucurător și minunat”

Libertatea: Am plecat de la piesa ta cu sentimentul că tu transmiți un mesaj despre discriminare și lupta de a răzbate în ciuda tuturor cu o anumită blândețe față de public. De ce?

Alina Șerban: Nu îmi este frică de public. Eu mă exprim și spun niște lucruri inconfortabile, dar poate le zic pe un ton care are candoare. Dar ceea ce zic eu este intrinsec inconfortabil. Nu mă interesează să fac în spectacolele mele de teatru un manifest precum în clipul „Proud Roma” produs de Institutul European pentru Cultură și Arte al Romilor. Oamenii nu ascultă dacă le țipi ori dai cu pumnul în masă. Eu cred că ambele funcționează, dar depinde de proiect și de ce poveste spui.

„Cel mai bun copil din lume” spune o poveste care, deși este una specific romă, este și una în care se poate regăsi oricine. Mie nu mi-a fost niciodată teamă de public în sensul ăsta. Marea mea frică și adevărul este că nu există precedent, că nu am pe cineva în față să spun „uite, ca ea!”. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Când ești prima într-un spațiu și pui acolo un drapel, simți că nu e doar pentru tine, că-i aduci în sală pe toți și ai responsabilitatea asta a reprezentării. Iar această responsabilitate vine la pachet cu teama de a nu face mai mult rău decât este deja. 

– Cât de important e pentru tine că piesa a ajuns pe scena teatrului național al unei țări care nu doar că i-a ținut în robie timp de veacuri pe romi, dar are și o problemă în a discuta despre propria sa istorie cu sclavia?
– Este colosal. Este nemărginit. Nu pot descrie în cuvinte. Când ajung la ideea asta de a face istorie, nu e totul roz. E cu nopți nedormite, cu emoții, cu multe dubii, cu mult stres, cu multă frică și cu foarte mulți pași însoțiți de multe NU-uri.

Poate să pară ceva foarte mic, o piesă de teatru ca oricare altele. Însă, ceea ce e de spus atât pentru mine, cât și pentru neromi, e faptul că eu nu sunt egală altor artiști, nu am fost și nici nu voi fi. În orice competiție mă pui, fie că e un spectacol ori un concurs de finanțare, artiștii vin să-și exprime poveștile. Însă poveștile neromilor sunt tot timpul spuse, asta e normalitatea.

– Dar tu vii cu o poveste spusă din calitatea de femeie romă despre o experiența romă.
– Da. Mai ales o perspectivă feminină, care să nu ne exotizeze, că asta ar fi fost cea mai ușoară cale să vând, să fiu cool. De asta spun că poate părea ca orice altă piesă. Însă, dacă faci doar un pas în spate, observi că e ceva istoric. 

În zeci de ani de când există această instituție, care ar trebui să fie a tuturor poveștilor, noi, romii, nu am avut ocazia să ne vedem reprezentanți până acum. Iar noi nu avem ocazia de a ne vedea reprezentanți de când ne știm. Asta e diferența foarte mare dintre mine și alți regizori și dramaturgi.

– Că vorbeam de istoria Teatrului Național. Știi că acesta s-a înființat în 1852, cu 4 ani înainte de dezrobirea romilor?

– No fucking way. Imaginează-ți că, acum 166 de ani, am pornit la drum ca și cetățeni, dar cu mari diferențe. Și ajungem în 2022, când încă nu ne cunoaștem între noi, când ne este frică unii de alții. Noi, romii, vă cunoaștem mai mult pe voi decât voi pe noi. Iar asta se întâmplă tocmai din cauza unei lipse de povești scrise cu umanitate dintr-o perspectivă romă. Acest mic pas e unul extraordinar pentru societatea românească.

„Deși suntem minoritatea cea mai numeroasă, nu există un teatru al romilor”

– Între cele două piese scrise și regizate de tine e o diferență de 5 ani. Ai fi vrut ca „Marea Rușine”, o piesă despre istoria robiei, să-și fi avut premiera pe scena TNB? Crezi că faptul că asta s-a întâmplat cu „Cel mai bun copil din lume” arată vreun progres sau o schimbare la nivel instituțional ori al societății?
– Nu știu ce să spun. Dar este cert că am bătut la multe uși cu „Marea Rușine”. Mie mi-a luat foarte mult să găsesc sprijin pentru această piesă. Îmi doream de atunci să am o colaborare cu TNB. Mai ales pentru puterea mesajului, dar nu cred că s-a realizat atunci din alte motive. Mi-a luat 7 ani să găsesc sprijin pentru „Marea Rușine”. Și a fost o mare bucurie că după ani de eforturi, jigniri și multe greutăți, intrase în repertoriul Teatrului Excelsior. Asta după ce mi s-a spus că e imposibil să aduc cinci actori care nu erau angajați ai teatrului de stat, deci era un proiect total independent în repertoriul Excelsior. 

Și am reușit imposibilul pentru un timp dat. Un an și ceva, am putut ca lunar să avem un loc unde să spunem povestea asta. A fost minunat și foarte greu de obținut.

– Nu puteai folosi actorii teatrului pentru că era nevoie de actori romi?
– Exact. Nu știu să-ți spun câți actori romi sunt angajați în teatrele de stat. Dar cred că sunt mult mai mulți actori, regizori și alți artiști care nu vorbesc neapărat despre identitatea lor romă. Din păcate, deși suntem minoritatea cea mai numeroasă, nu există un teatru al romilor, deși alte minorități au această instituție. 

Eu pot să-ți spun că victoria asta cu „Cel mai bun copil din lume” se datorează unor simpli oameni de la TNB care au gândit un concurs numit „Noua generație”. Dacă ei nu ar fi gândit acest concurs și nu ar fi luptat pentru programul ăsta, artiști independenți ca mine nu ar fi intrat la TNB. 

– Ai spus că te-ai lovit de multe jigniri când încercai să găsești o scenă pentru „Marea Rușine”. Ce înseamnă exact asta?
– Cred că înseamnă generalul și obișnuitul pufnit în râs ca răspuns la intenția mea de a monta o piesă despre sclavia romilor. Poate dacă eu ca absolventă a Royal Academy (Londra) m-aș fi dus la aceste teatre propunând pentru a milioana oară „Trei surori” ori „Menajeria de sticlă”, cred că etnia mea nu i-ar fi împiedicat să mă accepte. 

Însă eu veneam atât ca regizoare romă, cât și ca regizoare femeie și le spuneam că vreau să fac un produs pe o temă foarte tabu, care nu se află în manualele noastre de istorie, în discuțiile din contemporan și în mentalul colectiv. În plus, vreau să o fac și cu actori romi. Foarte mulți oameni mi-au râs în nas. Dar am continuat cu încăpățânare. 

-Revenind la piesa ta și la ideea asta de a fi pus la pământ. Aduci pe scenă multe momente în care ești victimă a discriminării. Ca răspuns, fie internalizezi, fie rămâi blocată. Ce alte lucruri ai vrea ca spectatorii tăi să știe despre discriminare și cum reacționezi când este lovit zi de zi, oră de oră?
– Voiam ca spectatorii să vadă cum e pentru o persoană romă să treacă printr-o asemenea experiență, astfel încât să vină mai aproape pentru a se putea pune în locul meu, în locul unei persoane rome. Că tocmai asta e problema, dacă nu există povești despre romi, și tot ce auzi e despre cât de răi sunt. Ajungem să îi dezumanizăm rapid, nu putem simți solidaritate pentru ei când auzim de evacuări, de multiplele și permanentele derapaje ale statului împotriva unor suflete, unor cetățeni români. 

Eu, la pojghița asta care s-a pus între romi și neromi, încep să dau ușor-ușor cu ciocănelul. Orice fel de respingere, fie că e motivată de etnie ori altceva, ajungi să o internalizezi și devine ură de sine. Toată lumea a fost respinsă. Dar când respingerea are de-a face cu ceva ce persoana nu poate schimba, e interesant să-i pui pe spectatorii neromi în poziția aia.

Alina Șerban, actriță:

În același timp, pentru romi sper să fie un mecanism de a observa cum funcționează stima de sine scăzută și cum ne putem detașa de acesta înainte de a ne lăsa doborâți. 

De curând vorbeam cu o prietenă de-a nepoțelelor mele. Ea e singura elevă romă la un liceu faimos. Îmi spunea că se simte foarte rău, că i se aduce aminte în permanență că nu e de acolo și nu are ce căuta acolo. Eu îi înțeleg foarte bine frustrarea și durerea, nu pot decât să-i amintesc că e valoroasă, că ea merită și poate să obțină tot ce își propune. Eu cred că în aceste dureri se poate găsi universalul. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

„Lupta asta interioară nu s-a terminat și nu cred că se va termina niciodată”

– În piesă vorbești mult despre lupta internă cu propria identitate. În ce moment te-ai eliberat de ea?
– Lupta asta interioară nu s-a terminat și nu cred că se va termina niciodată, pentru că identitatea e ceva fluid. Nu o obții într-o zi. Sunt diferite trepte ale acceptării, sunt zile mai bune, zile mai rele. Eu îmi asum identitatea mea etnică în mod public tocmai pentru că știu că e important și pentru alții, reprezentarea este extrem de importantă. 

Dar nu vreau să fiu iprocrită. De asta vorbesc deschis și onest despre procesul meu. 

Și încă sunt în acest proces. Eu și acum învăț să mă accept, să mă uit la demonii mei, să le strâng mâna și să-i rog să pășească cu mine.

Declicul e în permanență, nu am rezolvat cu acceptarea de sine. Gata, is checked. Dar au fost și niște momente eliberatoare. Ceva s-a schimbat în mine prin 2008-2009. Știu că eram în primul an de facultate și am mers la International Romani Art Festival în Timișoara. A fost foarte îmbucurător să merg acolo și să pot vedea oameni romi din toată lumea. Atunci eram în perioada mea de rock și a fost foarte mișto să-i cunosc pe cei de la Kultur Shock. Cântau gypsy punk, iar tipul ăla purta la mijloc o salbă și îmi spunea: „Kid, are you Roma? Kid, you will become a president one day”. 

Întâlnirea aia, oricât de scurtă, contează pentru un suflet tânăr, care aude absolut din toate părțile că nu e bună, că e urâtă, că nu e dorită. Mie festivalul ăla mi-a făcut mult bine în perioada aia, acolo am început una dintre primele versiuni ale acestui one man show, care se numea pe atunci „Slumbdog Roma / Amintiri șucare”.

– Asta e frumos la piesa ta, din perspectiva unui spectator nerom, că se poate identifica cu luptele interioare duse pentru acceptarea de sine?
– Asta mi-am și dorit. Nu aș lucra la nimic, nu aș implica atâtea suflete și nu aș vărsa atâta energie dacă nu aș simți că mesajul face bine și că putem să lăsăm în urmă ceva. 

„Mereu mi-am dorit ca piesele pe care le montez ori în care joc să fie universale”

– O versiune anterioară a acestei piese ai jucat-o și la Londra. Nu ți-ar aduce mai mult pe plan profesional jucarea unor piese precum „Marea Rușine” și „Cel mai bun copil din lume” pe scene internaționale, nu în România?
– Eu îmi doresc ambele, nu-mi propun doar un singur lucru. Ce e drept, eu totdeauna mi-am dorit ca piesele pe care le montez ori în care joc să fie universale. Am jucat o versiune anterioară de la „Cel mai bun copil din lume”, care se numea pe atunci „Declar. Propria răspundere”, într-un centru comunitar din Marea Britanie. 

Erau mulți copii de culoare care veneau acolo să-și facă temele, să mănânce. Mi-am dat seama că urma să am spectacolul acolo și nu puteam decât să mă gândesc că o să se plictisească, că eu am și accent, că o să fie așa aiurea. Dar am continuat. Ei erau foarte tăcuți și mă gândeam că am dat-o în bară. Dar, la sfârșit, a fost extrem de emoționant să-i văd cu lacrimi în ochi, să mă îmbrățiseze și să simt că mesajul meu este universal. Eu, ca povestitor, îmi doresc să ating cât mai mulți oameni, nu contează sincer unde. Dar, ca performer, îmi este mult mai greu să joc în țara mea versus Marea Britanie ori Germania.

Tocmai pentru că aici am crescut, aici e această voce din copilărie care mi-a spus „dar tu cine te crezi? dar stai în ultima bancă”. Am avut mai multe emoții în Sala Mică a TNB decât la Royal Albert Hall. Că aici ești fetița romă care a auzit că este inferioară altora, aici vocea rea din mintea mea se aude mai tare.

– M-a dărâmat să văd cum vorbești cu sinceritate și candoare despre încercările unui copil rom de a părea cât mai puțin rom cu putință. De ce ai ales să introduci asta în poveste?
– Pentru că asta facem când vrem să fim acceptați. Atunci când vezi că ceea ce ești tu creează probleme ori provoacă respingere, încerci să cauți să fii acceptat și iubit. Da, eu îmi doream foarte mult să fiu blondă, să am pielea mai deschisă, să fiu ca și ceilați care păreau „normali”. Că normalitatea e desenată de cel care a ținut tot timpul microfonul, adică de majoritar. Și e normal ca tot ceea ce vrei e să fii și tu ca ei. 

Chiar și acum mă doare că prietena nepoțelelor mele mi-a spus că își dorește să fie mai albă ca să fie acceptată în liceu. Sunt sigură că povestea mea, ce mi s-a întâmplat mie în adolescență, încă se mai întâmplă din păcate. Aș fi vrut să fie doar o ficțiune.

– Te-ai temut că a vorbi despre criza identitară trăită de un copil și adolescent rom ar putea să știrbească din rolul de activist?
– Nu, din contră. Eu cred că atât timp cât îți asumi cine ești și ai legitimitatea poveștii tale, de ce nu. Avem nevoie de tot felul de mesaje. Nu m-am gândit niciodată că aș putea să fiu văzută mai puțin activistă dacă spun că mi-am ascuns identitatea de rom. Mi se pare că e nevoie de genul ăsta de deschidere. Ceea ce pot spune e că e dureros când ești văzută doar drept o femeie romă, când cineva te limitează la un singur aspect.

– Cât de des joci roluri în care nu ești definită etnic în România?
– Nu am. Sper să am, dar până acum nu am avut. Însă am avut în alte țări. Asta e bucuria. În România, am făcut teatru de păpuși, am fost într-o trupă de improvizație, dar nu am jucat neapărat în filme ori spectacole de teatru care să nu aibă legătură cu faptul că sunt romă. Dar e ok, continuăm. 

În același timp, foarte multă lume nu joacă. Mai e și chestia că nimeni nu are nevoie de tine în teatru și film, tu ai nevoie de ei. Așa că nu stai să-ți plângi de milă. Atât timp cât sunt povești de spus, continui să le spui.

– În piesă, tu vorbești de mai multe ori în romani, dar e o singură frază care apare scrisă în romani. „Devla, kom som me”. Vreau să știu ce înseamnă.
– Înseamnă „Doamne, cine sunt eu?”. Nu am dorit să o traduc pentru că vreau să am neromi în sală care să poată asculta atenți replici în romani și să fie ok cu asta, chiar dacă nu înțeleg. Să stăm și să fim locuiți de diversitatea de lângă noi. În țara asta, a fi diferit a însemnat atât de mult timp a nu fi normal. Și e necesar să stăm unii cu ceilalți și să pășim împreună în ceea ce înseamnă diversitate.

Mie mi-ar plăcea de exemplu să învăț ungurește. Aș vrea să știu asta. Aș vrea să mă bucur mult mai mult de diversitatea țării noastre și să nu fie necesar să mă ajute ei pe mine ori să-și facă cultura mai accesibilă doar pentru mine.

Alina Șerban, actriță:

De asta nu am vrut să traduc acea frază și mi se pare foarte în regulă. Mai ales dacă cineva își notează fraza și apoi caută ce înseamnă, de ce nu?

Reprezentații pe 19-20 februarie

După șase puneri în scenă la „Cel mai bun copil din lume”, piesa va reveni pe 19-20 februarie în Sala Mică de la Teatrul Național București. Ultima punere în scenă a acestei luni va fi pe 20 februarie, adică în Ziua Dezrobirii Romilor. 

De asemenea, în cadrul evenimentelor organizate la 166 de ani de la eliberarea romilor din sclavie, scurtmetrajul „Bilet de iertare” al Alinei Șerban se va vedea pe 21 februarie la cinematograful „Elvire Popesco” din București.

Fotografii: Cornel Brad

Urmărește-ne pe Google News