Zidarul Simon moare într-un orășel din Armenia. A avut o viață lungă, în care s-a bucurat de respect, dar a fost cunoscut și pentru numeroasele aventuri amoroase. La înmormântare se adună toate femeile pe care le-a iubit: Susanna, prima dragoste, fata cu o copilărie tenebroasă, Eliza, modestă și tandră, trădată de propriul soț, Sofia, frivolă și plină de viață, dar marcată de suferința numeroaselor sarcini pierdute, și Silvia, internată cândva abuziv într-un spital de psihiatrie, fără dreptul de a-și mai vedea copilul. Pentru toate, iubirea lui Simon le-a schimbat complet viața. Să nu o uităm nici pe Melania, soția care a învățat cu timpul să se resemneze cu aventurile lui, punând însă la cale din când în când câte-un scandal cu țipete și farfurii sparte, pentru a-și păstra demnitatea, dar nici pe Sașia Vardanuș, personajul aproape magic, care însoțește ca un fel de cor antic povestea fiecăreia dintre aceste femei.
Acesta este, pe scurt, subiectul celui de-al doilea roman tradus în limba română al scriitoarei Narine Abgarian, „Simon”. Publicat de Editura Humanitas, volumul va fi disponibil în librării începând cu 24 aprilie.
Primul roman tradus în română al scriitoarei ruse de origine armeană, „Din cer au căzut trei mere” (Humanitas, 2021), a fost bestseller în Rusia și în 2016 a primit Premiul Literar Iasnaia Poliana.
Alcătuit din povești de viață răscolitoare, romanul Narinei Abgarian este înțelept într-un sens aproape biblic.
Filologa Anna Delianidi descrie volumul „Simon”:
Desemnată printre cei mai buni autori contemporani europeni
Narine Abgarian s-a născut în 1971, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean (1915-1916). A emigrat la Moscova în 1993, după ce absolvit Universitatea Lingvistică de Stat din Erevan. Odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia, s-a mutat înapoi în Armenia, iar în prezent își împarte timpul între Armenia și Germania.
A debutat în lumea literară printr-un blog în care scria aventurile micuței Maniunia. Textele sale au avut un mare succes la public, așa că în 2010 a publicat prima sa carte pentru copii, cu titlul omonim al personajului principal. În 2011, pentru acest volum, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Seria de povești pentru copii a fost completată de alte două volume, iar trilogia a stat la baza unui serial TV de zece episoade.
Culegerea de povestiri „Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri” (2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia.
Narine Abgarian a cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului „Din cer au căzut trei mere” (2015; Humanitas Fiction, 2021).
În 2020, a publicat „Simon” (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri „Tăcerea culorii”.
Fragment în exclusivitate
Libertatea vă oferă în continuare un fragment în exclusivitate și în avanpremieră din romanul Narinei Abgarian, „Simon”:
„Silvia s-a măritat târziu după standardele acelor vremuri – la 23 de ani. Ignorând insistențele decanului, care îi prevedea un viitor strălucit în știință, nu s-a înscris la doctorat și a fost repartizată în orașul Idjevan. Romik era cu aproape zece ani mai mare ca ea. Absolvent al Facultății de Istorie și activist zelos, la 32 de ani reușise să urce în carieră și să ajungă secretar al Comitetului pentru Educație. La această ascensiune fulgerătoare au contribuit și relațiile, și influența tatălui său, prim-secretar al Comitetului Executiv al Raionului. Tinerii s-au cunoscut în școală, unde venise în inspecție o comisie de la Comitetul Raional. La vremea aceea, Silvia, dintr-un pui slăbănog, aproape fragil, cum fusese pe aproape tot parcursul facultății, se transformase într-o fată înfloritoare, cu forme destul de generoase, dar care nu-i stricau câtuși de puțin silueta suplă. Nu era prea înaltă, dar părea considerabil mai înaltă datorită constituției subțiri și ușoare și felului semeț în care-și ținea capul. Neobișnuită cu metamorfozele prin care trecuse corpul ei în numai un an și jumătate, stătea ușor gârbovită, încercând să-și micșoreze vizual pieptul mare, și purta jachete lungi, care îi acopereau șoldurile îngreunate. De fapt, strădaniile îi erau inutile – nici hainele voluminoase pe care le purta deasupra nu reușeau să-i acopere rotunjimile apetisante. Singurul lucru pe care-l ascundea cu succes de privirile insistente era talia uimitor de subțirică, pe care un bărbat o putea cuprinde cu palmele.
– Semeni cu o clepsidră! a suspinat uluit Romik când a văzut-o prima dată nu în costumația de serviciu, ci într-o rochie de lână, încinsă cu o curea îngustă de piele.
– Ei, zici și tu așa! s-a înroșit Silvia, ascunzându-și la spate palmele transpirate de emoție.
S-a îndrăgostit de el la prima vedere.
Natura îl înzestrase pe Romik cu acea frumusețe masculină capricioasă care le tulbura pe femeile raționale: privire intenționat detașată a ochilor cenușii, ațintită undeva, spre puntea nasului celui cu care vorbea, sprâncene arcuite întrebător, chip prelung, rebel, gură de prădător. Nu prea înalt, bine zidit, tăcut și cu mișcări precise, lăsa impresia unui om hotărât, ceea ce, de fapt, nu era. Siguranța nu-i venea din încrederea în forțele proprii, ci din spatele zdravăn: tatăl atotputernic, mama care-i căuta în coarne, bunicii și bunicile care-l iubeau ca pe ochii din cap și pe care el îi numea ironic «vechituri». Romik, la fel ca Silvia, era copil unic în familie. Dar, spre deosebire de aleasa lui, crescuse egoist și iresponsabil. Obișnuit să iasă mereu cum vrea el, lua orice refuz ca pe o jignire personală, era ranchiunos și nu ierta niciodată vreo ofensă.
Silvia observa defectele iubitului ei, dar presupunea că va reuși să le îndrepte. Credea sincer că dragostea și răbdarea pot schimba orice. Romik era primul bărbat de care se îndrăgostise cu adevărat, pe de-a-ntregul conștient și deschis. Era politicos și darnic, știa s-o curteze frumos, era citit, galant, răbdător și deloc insistent. Ca și ea, prețuia un film bun și îi înțelegea sensul. Îi mulțumea înduioșător pentru orice manifestare de tandrețe. Numea omleta cu roșii făcută în grabă de Silvia nici mai mult, nici mai puțin divină, iar puloverul pe care i l-a tricotat pentru ziua lui de naștere l-a purtat neabătut aproape o lună, ignorând rugămințile repetate ale mamei sale: deja i s-au lustruit manșetele, Romik-djan, dă-mi-l să-l spăl!
Ofelia, pe care îndrăgostiții au găsit cu cale s-o viziteze în vacanța de Anul Nou, nu împărtășea entuziasmul prietenei sale, dar nu s-a apucat să-i spună nimic, punând impresia pe seama propriei sale firi, mai cârcotașe.
– Se mai întâmplă uneori ca un om cumsecade să-ți stârnească în mod inexplicabil repulsie, i s-a plâns bărbatului ei după plecarea oaspeților.
Acesta a obiectat:
– De ce inexplicabil? E cât se poate de explicabil. Mie omul ăsta nu mi se pare deloc cumsecade. Și e cam încrezut. E ca o pată de benzină într-o băltoacă: frumos și fără sens. Cred că o să aibă multe de îndurat cu el.
Speriată de cuvintele soțului ei, Ofelia i-a trimis Silviei o scrisoare în care o avertiza să nu ia decizii pripite. «Draga mea, știi cât de mult te iubesc. Îmi ești apropiată, și n-o să te mint. Vreau să nu faci nimic nechibzuit, de aceea te rog: nu te grăbi cu căsătoria, cântărește toate argumentele pro și contra. Mie nu mi se pare că Romik e bărbatul de care ai tu nevoie. E – cum să mă exprim mai delicat? – prea concentrat pe propria superbitate. Mă tem că dacă o să te măriți cu el, o să te transformi în servitoarea lui. Tare-aș vrea să mă înșel, dar nu presimt nimic bun».
Pe Silvia scrisoarea prietenei sale a rănit-o. Nu i-a răspuns, și a făcut cea mai mare prostie – i-a relatat conținutul ei lui Romik. Cu aceasta, prietenia lor s-a încheiat. Ofelia a încercat de câteva ori s-o reînnoiască, i-a trimis prietenei sale scrisori de scuze și a comandat convorbiri telefonice interurbane, dar Silvia era de neclintit: îi promisese iubitului ei, care o amenințase cu despărțirea, că va rupe prietenia cu Ofelia. Și s-a ținut de cuvânt”.