ComenteazăM-am considerat întotdeauna un bărbat cu capul pe umeri. N-am fost un crai până acum, să nu mă înțelegeți greșit. Am avut o căsnicie normală, dacă normal înseamnă să faci copii, să aduci salariul acasă, să te uiți la un meci cu vărul, să ieși la un grătar…
în curând împlinesc treizeci și doi de ani de căsătorie și cincizeci și doi ca vârstă. Da, m-am căsătorit devreme, la douăzeci de ani. Plecam în armată – pe vremea mea se făcea armată, nu glumă -, și mi-a fost teamă că Larisa n-o să mă mai aștepte până mă liberez. Așa că m-am grăbit s-o iau de nevastă. Ne sărutaserăm pentru prima oară la hora satului, într-o duminică, departe de ochii lumii, într-o căpiță de fân. în săptămâna imediat următoare, că tot se umpluse satul de zvonuri că al lui cutărică se însoară, am și cerut-o de la părinții ei.
Toată lumea zicea că ne potrivim, că formăm o pereche frumoasă. Singurul care a încercat să-mi spună ceva diferit atunci a fost învățătorul satului, mai mare decât mine cu cinci ani:
— Gelule, dacă fata asta nu-ți dă fiori când ești în preajma ei, dacă nu te ia cu friguri și apoi cu călduri, atunci stai în banca ta!
— Domnule învățător, ce zici mata acolo? Fata e cuminte, socrii ne dau averică, ce mai, chiar vreau să mă însor cu ea!
— Măi Gelule, măi! Una e să-ți placă și alta e s-o iubești!
— Păi eu ce spun aicea? Că o iubesc! Ce, nu-i tot aia?
— Nu e tot aia! E clar, n-o să-ți arzi nicio-dată aripile apropiindu-te de soare, pentru simplul motiv că nu știi să zbori.
Vorbea și se uita în zare învățătorul. Nu-l înțelegeam și de-aia l-am lăsat în pace, cu visele și aripile lui. în sinea mea mi-am zis că nu e întreg la minte, de-aia am și făcut un semn a renunțare.
— Gelule, să n-ajungi la vorba mea, auzi? Dacă nu zbori, n-are rost să te însori cu ea, îți strici viața!
A fost o nuntă mare, căci părinții noștri merseseră pe la toate nunțile și aveam și multe neamuri. La scurt timp după nuntă, pântecul Larisei a prins rod. Mi-a dăruit patru feți frumoși, de care sunt foarte mândru, pentru că acum sunt mari și la casele lor. Mai am șase nepoți și sper să apuc ziua când o să am și strănepoți. Spun asta fiind-că tineretul din ziua de azi nu se prea înghesuie să-și facă un cămin…
De bine, de rău, noi ne-am făcut un rost, n-am dat motiv lumii să ne bârfească. Am avut și zile bune și mai puțin bune, așa cum e într-o familie. Uneori am mai ridicat tonul la Larisa, alteori și palma, că deh, femeia nebătută e precum calul nețesălat. Asta e o vorbă pe care o știu de la tata.
S-a întâmplat s-o bat doar de câteva ori, și asta numai după ce ne-am mutat la oraș. Adică după ce am strâns și noi puțintică avere. Eu am fost cel care a insistat să plecăm de la țară. Nu pentru a scăpa de munca câmpului, cum ne bârfeau unii, ci pentru copii. Să meargă și ei la o școală ca lumea, la facultăți, să-și facă un viitor. Că destul am tras ca boii la jug…
Imediat ce ne-am mutat în capitală, am intrat în afaceri. Mi-am deschis – împreună cu un prieten, care acum mi-e asociat -, un magazin de îmbrăcăminte pe la Big, apoi un altul de electrice (căci aduceam marfă de la turci) și, din profitul încasat, am reușit să ne cumpărăm un apartament luxos, de patru camere, în zona Alba Iulia.
Mi-am dat băieții la facultate – toți și-au ales ASE-ul, că se câștigă bine în domeniu -, mi-am cumpărat o mașină sport, ultimul răcnet, costume din cea mai fină stofă și tot ce mai aveam nevoie prin casă. Nu duceam lipsă de nimic, dar, cu toate acestea, mă simțeam singur și nefericit. Nu puteam ieși cu Larisa în oraș, la vreun restaurant, de rușine că, îmbrăcată cum numai ea știa să se îmbrace, mă va face de râs. țăranca tot țărancă! Nu se îmbrăca cu hainele de firmă luate de mine, de teamă să nu le rupă… Tot la capoate de diftină ieftină trăgea!
De-aia zic că, uneori, am ridicat și palma asupra Larisei, când o vedeam înțolită cu fustoiul ei galben, lung până în pământ, asortat cu bluza cea mai demodată.
— Mai cizelează-te și tu, că nu mai trăiești la țară! Mă văd prietenii cu tine și mi-e rușine, că nevestele lor sunt dichisite, nu ca tine, șleampătă!
— Mă îmbrac cu ce vreau eu, Gelule! Crezi că haina face pe om?!
Avea dreptate, săraca, nu haina face pe om, dar eu eram orgolios: cum adică, să râdă amicii, că nu am o femeie ca lumea lângă mine? Dar, repet, doar de câteva ori i-am tras o palmă. în rest, nu se poate plânge de mine. Nu m-am uitat după femei, n-am avut aventuri, cum mulți dintre colegii mei se lăudau că au. Nu m-am gândit s-o înșel vreodată, deși ocazii s-ar mai fi ivit.
Deci am dus o existență obișnuită. și poate că aș fi închis ochii la fel de liniștit, dacă nu mă lovea damblaua dragostei. S-a întâmplat s-o cunosc pe Ema într-o după-amiază de vară, în apropierea unui bar. Ce banal a fost! Mă îndreptam grăbit spre piață, când am dat peste ea. Toate lucrurile din geantă i s-au risipit pe jos. Rușinat ca un școlar, m-am aplecat repede să i le adun.
— Mă scuzați, vă rog să mă scuzați!
— Nu face nimic, a zis ea, zâmbind. Doar că mi s-au spart ochelarii…
îi ținea de rame și se uita la ei.
— Mă scuzați, am repetat eu ca un nătâng. 0 să vi-i repar, trebuie să vi-i repar…
— Ei, nu, lăsați! a protestat ea.
— Nu, nu, eu sunt vinovat, trebuie să-mi plătesc greșeala, nu?
I-am luat ochelarii mai mult cu forța și i-am cerut numărul de telefon, ca s-o caut când vor fi gata. Nu știu cărui fapt se datora zelul meu. Mă simțeam vinovat, evident, doar îi spărsesem ochelarii, dar nu acesta era motivul pentru care țineam morțiș să îi înapoiez intacți. Doream să o revăd. De aceea, peste numai trei zile, am sunat-o.
— A, domnul cu ochelarii… Mai știți barul din colțul străzii unde s-a întâmplat incidentul? Da? La ora șase e bine?
La ora șase fix eram în bar. M-am uitat în jur. Era foarte select, știam eu de ce mă îmbrăcasem la costum și cravată! M-am așezat la una din mese în așteptarea ei, tremurând de emoție ca un școlar. într-un târziu, a apărut și ea din spatele meu.
— Bună ziua! a zis ea. Cum să vă mulțumesc? Nu cred că m-aș fi descurcat cu banii… V-a costat o avere, nu-i așa?
Nu se cădea să-i spun cât dădusem pe reparații, așa că am schimbat vorba:
— Nu doriți să beți ceva?
— 0, mulțumesc, nu acum, că mă grăbesc, dar altă dată, cu plăcere.
și-a luat rămas bun și a plecat. Nici acum nu știu de ce mi-a rămas gândul la ea. Poate că mi-a plăcut părul ei lung, blond, revărsat pe umeri, sau faptul că era subțirică precum un manechin. Sau ochii, albaștri, un albastru așa, ca marea. Cine mai știe? Sau că m-a privit așa, de parcă aș fi interesat-o…
Sigur e că m-am trezit gândindu-mă la ea. Eu, care nu-mi pierdusem vremea cu astfel de prostii, să mă gândesc la femei! îmi aduceam aminte orice gest al ei, orice vorbă, orice privire.
M-am perpelit toată noaptea, căci am visat-o. Am visat că făceam dragoste cu ea. Eu nu mă vedeam, adică nu-mi vedeam corpul, dar ei îi zăream foarte bine trupul, i-l atingeam. M-am trezit nădușit.
— Ce naiba e asta? mi-am zis eu. Doar nu sunt copil.
A doua zi, m-am tot învârtit pe lângă tele-fon. Am ridicat receptorul de câteva ori, dar de fiecare dată mi s-a părut că aud pașii Larisei și l-am pus repede la loc, în furcă. Spre seară n-am mai rezistat și am sunat-o.
— Alo? Domnișoara Ema? am întrebat eu, deși îmi răspunsese o voce de bărbat. Sunt Gelu… Tremuram de emoție.
— Vezi, dragă, că te caută cineva, am auzit eu vocea bărbătească la capătul celălalt al firului.
— Da? am auzit eu în sfârșit glasul ei. S-a întâmplat ceva, domnule Gelu?
— A, nu, nimic, voiam doar să vă invit la o cafea. știți, nu prea-mi place să rămân dator… am încercat eu să glumesc.
— OK, mâine la șase, în același loc, a ciripit ea.
Eram în culmea fericirii. Iată, o femeie frumoasă acceptase invitația mea. și fără să facă mofturi, fără să mă amâne. însemna că și ea mă plăcea?
Iar m-am perpelit toată noaptea. A doua zi mi-am petrecut-o scotocind printre lucruri, ca să găsesc ceva potrivit pentru acel bar. M-am uitat în oglindă. Eram trecut de mult de prima tinerețe, aveam și ceva chelie, din fericire nu aveam burtă… Dar în ansamblu m-am gândit că o femeie de treizeci și cinci de ani mă poate găsi încă atrăgător. De ce nu?! Mă țineam bine, nu fusesem un bărbat urât, din contră, așa că puteam avea șanse. Mă fâțâiam în fața oglinzii ca un puști la prima întâlnire, când m-a surprins Larisa.
— Ce faci aici? m-a întrebat ea aspru, încruntându-se. Unde te duci?
— Păi nu ți-am zis că s-a întors un coleg de-al meu din Franța și ne-a invitat, pe mine și pe încă alți trei, la un restaurant, să ne mai amintim de una, de alta?
— Nu, nu mi-ai zis. și ce, nevestele stau acasă? a mai bombănit ea, trecând mai departe, fără să aștepte răspuns.
Am avut mari emoții la acea primă întâlnire. Mă simțeam ca un școlar scos la tablă. Ema mi-a observat stânjeneala – îmi tremurau mâinile și transpirasem -, dar s-a făcut că nu vede. Am stat atunci de vorbă vreo trei ore, timp în care mi-a povestit toată viața ei. Când a terminat, aveam lacrimi în ochi.
— Doamne, cât ai suferit! Cum ai putut să suporți bruta aceea lângă tine atâta timp?! Nu-i de mirare că nu mai ai încredere în bărbați!
— Da, de-asta nici nu mai caut fumusețea trupului, ci pe cea a sufletului! Ce folos că e frumos dacă n-are caracter! Mi-aș dori să cunosc un om pe care să mă pot bizui.
îi dădeam dreptate, după cât trăsese cu fostul bărbat, care o maltrata, se purta cu ea așa cum te porți cu o sclavă.
— Sunt sigură că tu n-ai fi în stare să-mi faci rău, așa-i? m-a întrebat ea brusc, după un moment de tăcere.
— Eu? Eu te-aș ține numai în puf…
Mă luase prin surprindere o asemenea întrebare și credeam că glumește, dar i-am răspuns la modul cel mai serios.
— Dacă aș fi eu alesul tău, nu te-aș atinge decât cu o floare, știi vorba asta. Dar eu sunt cam bătrâior, ce să găsești tu la mine? Sunt atâția bărbați pe lumea asta care ar da orice ca să fie lângă tine…
— Da? Dar ți-am zis că nu mai am încredere în bărbați! Uite, nu știu de ce, în tine am încredere… Nu pari genul de om care să-și bată joc de o femeie, deși cred că ai avut destule aventuri la viața ta. Presimt că, alături de tine, am să mă vindec…
Am plecat din acel bar în culmea fericirii. 0 femeie frumoasă, tânără, se dădea pe mâna mea, mi se oferea pe tavă. Ce noroc! Nu mint dacă spun că ziua aceea a fost cea mai frumoasă din viața mea. Atunci mi-am adus eu aminte de cuvintele învăță-torului din sat, cu zborul, cu aripile. Abia atunci l-am înțeles. Căci simțeam că plutesc, că zbor. Eram îndrăgostit. și nu numai că eram îndrăgostit, dar o femeie frumoasă tocmai îmi împărtășise același lucru:
— Să nu crezi despre mine cine știe ce, îmi spusese ea. Doar știi că dragostea nu are vârstă, nu are legi. Așa a fost să fie, să mă îndrăgostesc brusc de tine. Am senzația că ne cunoaștem de când lumea…
Mă sărutase ușor pe obraz și mă privise drăgăstos din ușa blocului.
— știi, nu te pot invita la mine, căci stau împreună cu fratele meu, și el mi-a zis să nu mă mai complic sentimental cu nimeni, să nu mă mai îndrăgostesc. Cred că ar face ca trenul dacă ar vedea că nu-i respect sfaturile. Mai ales că depind financiar de el, căci sunt și studentă, el îmi plătește toate taxele… Dar găsim noi o soluție să ne vedem.
După aceea, am început să ne întâlnim în fiecare zi. Ema era minunată, chiar dacă ieșitul cu ea în oraș, cadourile pe care i le făceam erau cam piperate și mă ardeau la buzunar, de fapt, la contul din bancă, fiindcă depusesem niște bani pentru zile negre.
Dar, alături de ea, mă transformasem în alt om. Puternic. La brațul ei simțeam că aș fi în stare să dărâm și munții.
într-una din seri, mi-a sărit de gât și mi-a propus să mergem la ea acasă – fratele ei era plecat din oraș cu treburi. Atât am așteptat. I-am telefonat Larisei că mai întârzii la firmă și, pentru prima oară, am făcut dragoste cu Ema. M-am simțit minunat în seara aceea, mai puțin ea, care, prinzându-și fața ovală în mâini, a început să plângă.
— Ce s-a întâmplat, dragostea mea? Nu te-ai simțit bine?
— Ba da… Numai că mi-aș dori să fac asta în apartamentul meu, și nu în cel a fratelui meu, care mă amenință mereu…
Mi-a spus apoi că intenționează să-și cumpere o garsonieră în oraș, dar că i-ar mai trebui vreo cinci mii de euro. Ca să capete oarecare independență față de fratele care nu i-ar fi dat voie să se întâlnească cu mine, m-am oferit să-i dau eu banii.
— Nu se poate! a zis ea. Cum să faci tu așa ceva pentru mine? Nu pot accepta!
— Ba trebuie să accepți, am insistat eu. Fiindcă te iubesc și nu vreau să mai depinzi de fratele tău. Așa ne putem vedea fără să ne temem că va afla și-ți va face scandal. Dacă ești independentă financiar, nu mai trebuie să-i dai socoteală pentru ce faci.
A stat puțin pe gânduri.
— Da, așa e, ai dreptate. Numai așa pot să-i dau cu tifla lui frate-meu.
A doua zi dimineață, am scos banii de la bancă și i-am dat. M-a pupat pe obraz apoi a plecat în grabă, amintindu-mi că ne întâlnim în aceeași zi la șase, tot la barul din colț. Numai că, seara, când am ajuns la locul cu pricina, nici urmă de Ema. Fugise cu banii, dar și cu bărbatul despre care a pretins că-i este frate. Probabil că era amantul ei, am aflat asta în aceeași seară, când am discutat cu un vecin de la ea din bloc.
— Fugi, domle, de-aci! Nu locuiește nicio Emă aici. Dacă te referi la duduia care stă la parter, apoi să știi că-i logodită cu unul care i-a fost pește, cât timp a făcut traseul în Italia.
De teamă să nu se afle toată povestea, n-am anunțat poliția. Nevasta ca nevasta, te iartă, dar ce-ar fi zis băieții mei? Stimată redacție, cred că nu se supără nimeni dacă, din motive confidențiale, am ales un nume fictiv. Vă dați seama, din cauza escapadei amoroase și a celor cinci mii de euro duși pe apa sâmbetei, trai bun în casă n-aș mai avea! Acum mi-a venit mintea la cap. I-am cumpărat Larisei un șorțuleț înflorat de bucătărie – ea nu mi-a cerut niciodată să-i cumpăr parfumuri scumpe și garsoniere – și suntem fericiți.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.