FOTO | Corespondență Libertatea de la Bienala de Artă de la Veneția 2019: de la epava unui vas pe care au murit 1.000 de imigranți până la performance-ul de pe o plajă artificială, cu care Lituania a câștigat Leul de Aur

• „May You Live In Interesting Times” – Fie ca… ”să trăiești în vremuri interesante”, este tema Bienalei de Artă de la Veneția 2019.
• Iar ideea principală care i-a preocupat pe artiștii din toată lumea este felul în care omul schimbă lumea și, mai ales, planeta.
• Imposibil de ignorant este „Sun&Sea (Marina)”, performance-ul de la Pavilionul Lituaniei, unde au recreat o plajă pe care se manifestă personajele, anxietățile și abuzurile lumii contemporane.
• Expoziția din Pavilionul României se numește „Unfinished Conversations on the Weight of Absence”, e creată de trei artiști – Belu-Simion Făinaru, Dan Mihălțianu și Miklós Onucsán, și atinge tema diasporei, dar și a tentației tinerilor de a pleca din țară.
• Bienala de Artă de la Veneția se vizitează până pe 24 noiembrie 2019, iar biletele costă 35 de euro, incluzând intrarea pentru 3 zile consecutive.
• Ajunsă în 2019 la ediția numărul 58 și 124 de ani vechime, Bienala înseamnă expoziții care vorbesc despre teme la care ne gândim fiecare dintre noi: cine suntem, ca indivizi și ca societate, dezechilibre naturale și rolul nostru în crearea lor, violență și formele prin care să îi supraviețuim.

 

Mirela Petre (Veneția)
Imaginați-vă curtea școlii în prima zi de școală. O cacofonie de voci entuziasmate, strigăte de bucurie ale unora care se revăd după mult timp și forfotă de oameni care se grăbesc să ajungă undeva, ca niște furnici agitate când au găsit o firimitură și se pornesc să o urnească.

Tocmai am pășit în parcul însorit și aerisit al Giardinilor, un fel de sediu central al Bienalei de Artă de la Veneția.

În drum spre Pavilionul României, primul cu care încep mereu dintr-un fel de loialitate, îmi amintesc de întrebarea “Ce treabă am eu cu Bienala?” pe care-am auzit-o în diverse contexte, de la oameni diferiți. Ca de fiecare dată când încerc să le răspund, îmi amintesc că, la fel ca oamenii, și țările își spun propriile povești. Pentru sine, dar mai ales pentru ceilalți. Doar țările tot oameni sunt până la urmă. Una dintre ocaziile când oamenii au spațiul, timpul și atenția celorlalți pentru a-și spune povestea este Bienala de Artă de la Veneția.

Pulsul lumii

Evenimentul internațional care are loc o dată la doi ani în orașul italian e mai mult decât o expoziție colectivă de artă. E un prilej de luat pulsul lumii. E ocazia când poți observa ce ne preocupă pe toți, din Kiribati până-n Pakistan.

Dincolo de bucuriile care ne mișcă pe dinăuntru, altele pentru fiecare dintre noi, în relație cu o pictură sau o instalație artistică, și indiferent de descoperirile care ne mai lărgesc un pic orizonturile, asta e partea care-mi place cel mai mult la Bienală: e una dintre cele mai accesibile forme prin care pot să-mi dau seama unde stăm noi, ca oameni care împart o planetă. Și de asta cred că ar trebui să ne intereseze pe toți ce se discută prin artă aici.

”May You Live In Interesting Times”

Ediția din acest an a Bienalei de Artă, care-a ajuns la numărul 58 și 124 de ani vechime, stă sub expresia „May You Live In Interesting Times” (să trăiești în vremuri interesante, puteți pune și un „fie ca” în față dacă vreți). Am avut senzația că toți artiștii au făcut un fel de introspecție pentru a analiza și înțelege mai bine relațiile care ne guvernează în momentul prezent.

Relația noastră cu noi înșine, relația cu ceilalți – fie că ne sunt apropiați, fie că îi privim ca pe niște străini – , relația cu trecutul nostru, relația cu Planeta pe care-o locuim, relația cu tehnologia și cu viitorul nostru.

E ca și cum, în tot haosul vremurilor actuale, artiștii ne-ar invita să stăm un pic pe loc, alături de ei, să privim tot ce am acumulat în tot timpul ăsta și să încercăm să înțelegem.

Cine suntem noi, de fapt? Ce vrem să fim de-acum încolo?

Bienala în cifre și locuri

 În total, la Bienala de Artă de anul ăsta, expun 89 de țări în pavilioane destinate fiecăreia și 79 de artiști din toată lumea, selectați într-o expoziție centrală.

Pe lângă ele, în circuitul oficial mai sunt incluse alte 21 de expoziții colaterale organizate de diverse națiuni sau comunități (inclusiv artiști romi, afro-americani, iranieni emigrați, catalani). În circuitul neoficial, alte peste o sută de evenimente în tot orașul. Un program plin. Și asta e un lucru bun: cu cât mai multe voci, cu atât mai bine.

Expoziția centrală a Bienalei de la Veneția e curatoriată de Ralph Rugoff, director al galeriei de artă Hayward din Londra. Se vizitează contra cost la Pavilionul Central din Giardini și la spațiul central (construit ca un labirint) din zona Arsenale.

Pavilioanele naționale se vizitează la Giardini și la Arsenale (selecția principală, intrare cu plată), dar și în alte zeci de puncte din oraș, de la palazzo-uri la centre culturale (selecția extinsă de-a lungul anilor, intrare liberă). Anul acesta, patru țări au participat pentru prima oară la Bienală: Ghana, Madagascar, Malaezia și Pakistan

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

De la parcul comandat de Napoleon, la halele flotei Venețiene

Giardini e un parc din estul orașului, creat de Napoleon Bonaparte și locul unde a avut loc prima ediție a Bienalei, în 1895. Aici se află cele 30 de pavilioane naționale permanente, adică fiecare țară expune mereu aici.

Și România se află în compania asta selectă, un detaliu important, care ne ajută la optimism atunci când ne simțim uitați de lume.

Partea de Bienală de la Giardini se simte ca un parc de distracții în natură, unde distracțiile sunt estetice, emoționale și intelectuale și fiecare e liber să cutreiere între ele după bunul plac.

Pavilioane naționale se mai vizitează și la Arsenale, la câteva minute de mers de Giardini. Caracterizată de hale industriale, unde pe vremuri se construiau flotele Republicii Venețiene, un simbol, deci, al puterii economice și militare a fostei republici, zona Arsenale are un ton mai grav, dincolo de istoria locului, și prin valoarea unor expoziții.

Aici, de exemplu, e locul unde anul acesta a fost expusă epava vasului plin cu imigranți, veniți prin Libia, care s-a scufundat în Marea Mediterană, omorând peste 1.000 de oameni și lăsând doar 28 de supraviețuitori.

Antropocenul sau vremea când ne confruntăm cu efectele propriilor alegeri

Aș spune că, în ansamblul ei, Bienala de Artă de anul ăsta e despre Antropocen. E numele care a fost dat erei geologice în care trăim acum. Specific pentru această eră e felul în care acțiunile oamenilor au afectat ecosistemele globale – și pe cele naturale, dar și pe cele umane.

După secole de consum iresponsabil al resurselor naturale, acum descoperim consecințele.

Ecosistemele naturale au fost dereglate prin stilul de viață al oamenilor și alegerile pe care le-au făcut. Ne-am pus în centrul universului și ne-am purtat ca atare.

Ne-a fost bine o vreme, dar apoi a început să ne fie rău. Căci stilul nostru de viață a dus la consumarea resurselor naturale, la dezechilibre dramatice în climă și la poluare, care, acum, se întorc împotriva noastră.

Performance-ul care a câștigat Leul de Aur

Despre asemenea teme a vorbit, din perspective diferite, o bună parte a proiectelor artistice incluse în Bienală.

Probabil cel mai direct și șocant -că nu-l poți ignora – este „Sun&Sea (Marina)”, performance-ul de la Pavilionul Lituaniei (Calle de la Celestia, Castello 2738). Lituanienii au construit într-o hală din zona Arsenale o plajă artificială pe care-au umplut-o cu personaje pe care le întâlnim zilnic pe stradă sau la birou, ba chiar personaje cu care ne identificăm chiar noi înșine.

Pe o muzică ce aduce a cântecele sirenelor care își vrăjesc privitorii, vreo douăzeci de dansatori și actori ne aduc aminte cum am ajuns aici: ținem prea mult la confortul nostru și la viața noastră bună, chiar dacă știm că facem rău; între binele nostru – să zicem, un concediu tip all inclusive pe o insulă exotică – și binele Planetei, tot pe al nostru îl vom alege mereu.

Dacă e nevoie, reconstruim lumea cu imprimanta 3D

Ca o consolare, personajele din „Sun&Sea (Marina)” concluzionează că, în cel mai rău caz, ne putem folosi de tehnologie pentru a recrea Planeta, dacă va dispărea tot ce e natural.

Cu imprimante 3D, recreăm lumea: recife de corali imprimate 3D, balene imprimate 3D, păduri imprimate 3D, oceane imprimate 3D și chiar și noi, imprimați 3D pentru o viață veșnică fără viață. Performance-ul (cu actori și dansatori) are loc în fiecare sâmbătă între 10:00 și 18:00, în restul zilelor spațiul poate fi vizitat și observat, dar fără personaje. Performance-ul Lituaniei a câștigat Leul de Aur, premiul cel mare oferit pentru cea mai bună participare națională în cadrul Bienalei.

Mi se pare ironic și mă bucur că a câștigat o expoziție a unei țări din seria „și celelalte”, adică din afara circuitului oficial de la Giardini sau de la Arsenale, cum ar veni, o țară din afara sistemului.

Despre dezechilibre naturale provocate de comportamentul oamenilor mai vorbesc și alte expoziții. Cea de la Pavilionul Japonez și cel al Țărilor Nordice (ambele pavilioane în spațiul Giardini), plus expoziția de la Pavilionul Noii Zeelande (Palazzina Canonica, Riva Sette Martiri, Castello 1364/A) sunt doar câteva.

Scrisoarea lui Gandhi către Hitler într-o perdea de abur

Ecosistemele mai sunt și umane, adică națiuni, orașe sau comunități. Și ele au fost date peste cap de felul în care oamenii au văzut lumea până acum și alegerile pe care le-au făcut.

Mulți artiști prezenți la Bienală s-au uitat și în direcția asta și au vorbit despre efectele războaielor și ale violenței de orice fel, personale sau naționale, îndreptată asupra unor grupuri definite de rasă, religie sau sex, sau motivată de rațiuni economice sau politice. Cineva s-a considerat mai bun, a vrut mai mult, pentru că se simțea îndreptățit, și nu i-a păsat cum ajunge la acel mai mult, mai bun.

Cu perspective diferite despre astfel de violențe și traume care produc dezechilibre, au contribuit expoziții cum e cea de la Pavilionul Indiei, din spațiul Arsenale. Sub numele „Our Time for a Future Caring”, indienii au adunat mai multe intervenții prin care oferă alternative la violență. Una dintre ele este instalația „Covering Letter”, realizată de artistul Jitish Kallat, prin care ne este prezentată, într-un val de abur, scrisoarea pe care Mahatma Gandhi i-a trimis-o lui Hitler în iulie 1939, cu câteva săptămâni înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Gandhi spera că va reuși să-l facă pe Hitler să se răzgândească, să renunțe la războiul care ar fi zdruncinat lumea din temelii și ar fi cauzat multă suferință (ceea ce s-a dovedit adevărat, după cum știm).

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Cu calm și câteva argumente clare, Gandhi apelează la omul din Hitler. Știm cu toții că încercarea lui nu a avut succes. Lecția, însă, e aceea că măcar a încercat.

Despre forme de rezistență la violență și de vindecare de efectele ei mai vorbesc și expozițiile de la Pavilionul Israelului, al Elveției, al Canadei și al Rusiei (toate în spațiul Giardini

Flautele care se cântă singure

Și tehnologia (inclusiv mecanizarea) i-a preocupat foarte mult pe artiști. Era omului, de la Revoluția Industrială din secolul al XVIII-lea încoace, e definită și de introducerea mecanizării și a tehnologiei în mai toate aspectele vieții.

Prin instalații și proiecte, artiștii din toată lumea au încercat să înțeleagă cum se împacă tradițiile vechi de secole, moștenite din generație în generație, cu noile tehnologii, unele, până nu demult, doar imaginate în cărți și filme SF, sau cum se redefinesc concepte precum autor și creator când mașinăriile mecanizate, pe bază de algoritmi IT gândiți de om, dau naștere unui act artistic.

Dintre toate expozițiile care au explorat tema asta, am rămas cu gândul la cea de la Pavilionul Japoniei (zona Giardini). Se numește „Cosmo-Eggs” și e rezultatul colaborării mai multor artiști: Motoyuki Shitamichi (video), Taro Yasuno (muzică), Toshiaki Ishikura (poveste) și Fuminori Nosaku (scenografie).

Totul pornește de la niște bucăți de stâncă aduse la mal de un tsunami provocat de marele cutremur care-a lovit în Japonia în 2011. În jurul lor și a ideii de instabilitate cauzată de nesăbuința omului cu natura, au construit niște filme și o poveste ca un basm.

Apoi, au programat niște flaute să se cânte aproape singure. Aproape pentru că, deși au la bază un sistem IT complex care le spune ce note să cânte, tot oamenii (de data asta, vizitatorii) le ajută, așezându-se pe un fotoliu gonflabil, așezat în mijlocul pavilionului.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Prin presiunea creată de greutatea corpurilor, aerul e trimis în flaute prin niște furtunașe transparente, sistemul IT se activează și flautele încep să cânte.

E ceva neliniștitor în cântecele lor și, deși sună, teoretic, corect, ai senzația unei artificialități. Și mai e ceva: vizitatorii sunt ademeniți să se așeze prin felul în care e gândit spațiul, că de acolo, de pe perna gonflabilă, se vede cerul printr-o bucată mică de geam din tavan. M-a făcut să mă gândesc cine e mai autor ca altul în acest act artistic – vizitatorii, artiștii sau mașinăria – , dar și cum toate lucrurile sunt profund legate între ele, într-un sistem complex care există chiar dacă nu îl vedem mereu.

Perspective diferite despre cum se împacă tehnologia cu creația și cu tradițiile se mai găsesc în expozițiile de la Pavilionul Belgiei, al Germaniei și al Rusiei (toate în zona Giardini), dar și al Chinei (în zona Arsenale).

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Cum ne definim identitatea?

Mai rămâne identitatea. Felul în care o înțelegem și elementele nou apărute pe care le folosim pentru a spune despre noi cine suntem e o altă temă frecventă în proiectele multor artiști de la Bienala de anul acesta.

Diferitele perspective ale artiștilor pun în discuție ce elemente am ajuns să folosim pentru a ne defini identitatea. De exemplu, grupul de care aparținem ideologic, prin alegerea noastră, sau locul de unde venim, la care noi, ca indivizi, nu am avut nicio contribuție?

În toată schema asta, ținem cont și de toată istoria – și individuală, dar mai ales globală – , dar privim și la actualitatea în care migrația economică sau cea politică duc la transformarea societăților.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Pavilionul României – încercarea de a defini identitatea oamenilor din diasporă

Pe tema asta, expoziția de la Pavilionul nostru, al României, m-a provocat cel mai mult. Sub numele „Unfinished Conversations on the Weight of Absence”, trei artiști români – Belu-Simion Făinaru, Dan Mihălțianu și Miklós Onucsán – , de origini și de etnii diferite, cercetează, și ne invită și pe noi să o facem odată cu ei, cum vorbim despre cine suntem în contextul în care să fii român, de exemplu, nu mai înseamnă doar să locuiești în România, ci, pentru mulți, a ajuns să însemne să fii acea persoană legată emoțional de un spațiu fizic pe care l-ai părăsit (țara din care ai plecat), dar de care ești foarte conectat spiritual, poate chiar mai mult ca înainte de a pleca.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Ikea și nomadul contemporan

Da, artiștii noștri vorbesc și despre diaspora, dar și despre tineretul mereu cu bagajele gata făcute. În contextul întâmplărilor de la alegerile europarlamentare recente, mi se pare și mai potrivit.

Mai mult, cuvântul diaspora a fost folosit inițial pentru a defini comunitatea evreilor aflați în exil, experiență familiară unuia dintre artiștii de la Pavilionul României.

Este vorba de artistul româno-israelian Belu-Simion Făinaru și instalația sa „Belongs Nowhere and to Another Time”. Aflată la intrarea în pavilionul românesc, ea devine un spațiu în care nomadul contemporan – cel care a emigrat din motive economice sau cel care se adaptează la cultura muncii actuale – se simte mai confortabil.

Camere Ikea, care arată la fel în orice țară ai merge, și care ajung să ofere familiaritatea de care avem nevoie, decorațiuni ca în cele mai populare poze de pe Instagram, folosite ca inspirație de toată lumea, electrocasnice identice pe tot globul.

Astfel, la identitatea noastră contemporană se atașează și o latură globală: aparținem și locului de unde venim, dar și comunităților cu care ne identificăm în funcție de ce valori avem. Suntem mereu gata de plecare, căliți să o luăm mereu de la capăt și, în definitiv, nu aparținem în totalitate nici unui loc sau aparținem câte puțin tuturor locurilor de care ne leagă experiența.

Alte pavilioane unde se cercetează tema identității sunt cele ale Olandei, Marii Britanii, Danemarcei, Austriei (în spațiul Giardini), dar și la Pavilionul Italiei, al Ghanei și al Georgiei (în spațiul Arsenale) și de la evenimentele colaterale, ca FutuRoma (Zatere allo Spirito Santo, Dorsoduro 417) și The Spark Is You (la Conservatorul de muzică, Campo Santo Stefano, San Marco 2810).

În mod ironic, se consumă mult curent la Bienală

Când zici artă, te gândești, pe model tradițional, la pictură sau sculptură sau, pe cel contemporan, la instalații artistice. De data asta, artiștii s-au gândit mai ales la film. La ediția din acest an am observat că foarte mulți artiști au folosit filmul ca mijloc de expresie. Scurt, de câteva minute, sau scurtmetraj în toată regula, o foarte mare parte dintre expoziții (să nu zic toate că nu am văzut chiar absolut toate expozițiile din oraș) și-a construit întreaga expoziție din filme sau în jurul unui film principal.

Cât de mult are legătură ponderea asta crescută pe care filmul a primit-o în proiectele artistice cu evoluția social media și a publicității, rămâne să se gândească fiecare. În același timp, cred că factura de curent la finalul Bienalei o să fie foarte mare, pe măsura consumului cauzat de toate ecranele și instalațiile de proiectat filme.

Ironic, având în vedere principala temă, cea a resurselor folosite iresponsabil și încălzirea globală.

Sfaturi utile: cât timp și bani să punem deoparte

La capitolul timp alocat Bienalei, în principiu, nu prea ai cum să vezi totul decât dacă stai o săptămână întreagă și îți ocupi timpul doar cu vizitatul expozițiilor, fără program de voie. Așa că cea mai sănătoasă variantă e să vă faceți propriul program de Bienală, alegând doar ce vă atrage sau vă interesează mai mult și fiind împăcați cu faptul că nu aveți cum să vedeți tot. Din experiența mea, pentru a vedea în voie un număr decent de expoziții (adică o selecție generoasă), e nevoie de o zi pentru Giardini și încă una pentru Arsenale. Dacă ritmul de vizitare e unul relaxat, care să includă și sieste pe iarbă cu pahare de espresso sau de prosecco, atunci mai puneți la socoteală o jumătate de zi pentru fiecare loc.

Pentru vizitarea unei selecții dintre expozițiile din restul orașului, mai rezervați încă o zi, deși aici funcționează mai degrabă principiul proximității și coincidența – s-ar putea să vă plimbați prin cartierul Cannaregio și să descoperiți întâmplător că sunteți lângă Palazzo Mora, un loc unde expun unele pavilioane naționale.

 

Bienala de Artă de la Veneția se vizitează până pe 24 noiembrie 2019. Expozițiile de la Giardini și Arsenale sunt deschise între orele 10:00 și 18:00, zilnic, cu excepția zilelor de luni, când e închis. La Arsenale, vinerile și sâmbetele până pe 5 octombrie funcționează un program prelungit, până la ora 20:00.

Biletele costă 35 de euro (acces multiplu la Giardini și la Arsenale pentru trei zile consecutive), 25 de euro (acces o singură dată la Giardini și o dată la Arsenale) sau 18 euro pentru grupuri organizate. Detalii despre bilete și acces se găsesc la adresa https://www.labiennale.org/en/art/2019/information.

 
 

Urmărește-ne pe Google News

• Reportaj