Pentru cititorii Libertatea, un fragment din „Testamentele”, premiul Booke Prize în 2019, noul roman al scriitoarei Margaret Atwood

În „Testamentele” ne aflăm tot în miezul Republicii Galaad, dar cincisprezece ani mai târziu după evenimentele din „Povestea slujitoarei”.

Mătușa Lydia este personajul care ghidează cititorul în cele mai ascunse cotloane și secrete ale Galaadului.

„Testamentele” a primit premiul Booker în 2019. Romanul a apărut în traducerea Mirunei Voiculescu la Editura Art, în Colecția musai. Cartea costă 36 de lei pe editura-art.ro.

În continuare, citiți un fragment din noul roman:

În ciuda senzaţiei că timpul stă pe loc, mă schimbasem de fapt. Nu mai eram aceeaşi care fusesem când m‑au admis la Ardua Hall. Acum eram femeie, chiar dacă una lipsită de experienţă; pe atunci eram un copil.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

— Mă bucur că mătuşile ţi‑au permis să rămâi, spusese Becka în acea primă zi a sosirii mele.

Îşi ridicase privirea timidă şi mă privise direct.

— Şi eu mă bucur.

— Întotdeauna te‑am admirat la şcoală. Nu doar pentru că aveai trei Marthe şi proveneai dintr‑o familie de comandant. Minţeai mai puţin decât celelalte. Şi te purtai frumos cu mine.

— Nu mă purtam chiar aşa de frumos.

— Mai frumos decât celelalte, oricum, mi‑a spus.

Mătuşa Lydia îmi dăduse permisiunea să locuiesc în aceeaşi casă cu Becka. Ardua Hall era împărţită în numeroase apartamente; al nostru era marcat cu litera „C“ şi deviza Ardua Hall: Per Ardua Cum Estrus.

— Înseamnă: prin travaliu cu ciclul reproducător feminin, mi‑a spus Becka.

— Înseamnă toate lucrurile astea?

— E în latină. În latină sună mai bine.

— Ce e latina?

Becka mi‑a explicat că e o limbă de demult, pe care nu o mai vorbeşte nimeni, dar că se folosea încă pentru a formula devize. De exemplu, deviza pentru tot ceea ce se afla dincoace de Zid era cândva Veritas, adică „adevăr“ în latină. Dar îndepărtaseră cuvântul cu dalta şi văruiseră peste.

— Cum ai aflat? Dacă cuvântul nu se mai vede?

— La biblioteca Hildegard, mi‑a răspuns Becka. Ne e rezervată doar nouă, mătuşilor.

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

— Ce e o bibliotecă?

— Acolo se ţin cărţile. Sunt multe camere pline cu ele.

— Şi sunt nocive? Cărţile?

Mi‑am imaginat tot acel material explozibil înghesuit într‑o cameră.

— Nu cele pe care le‑am citit eu. Cele mai periculoase sunt ţinute în sala de lectură. Îţi trebuie un permis special ca să intri acolo. Dar poţi citi celelalte cărţi la liber.

— Te lasă? am întrebat. Poţi să intri pur şi simplu şi să citeşti?

— Dacă ţi se dă permisiunea. Mai puţin în sala de lectură. Dacă le citeşti pe cele de acolo fără permisiune, primeşti o corecţie într‑una dintre pivniţe.

Fiecare apartament de la Ardua Hall avea o pivniţă izolată fonic, mi‑a explicat ea, care era cândva folosită de cei care exersau la pian. Dar acum pivniţa R devenise locul în care mătuşa Vidala administra corecţiile. Acestea erau un fel de pedepse pentru cele care se abăteau de la reguli.

— Dar pedepsele se execută în public, am zis eu. Pentru infractori. Ştii tu, particicuţiile şi spânzurările, şi oamenii atârnaţi apoi de zid.

— Da, ştiu. Mi‑ar plăcea să nu‑i mai lase atârnaţi atâta timp. Mirosul ajunge la noi în dormitoare, îmi face greaţă. Dar corecţiile din pivniţă sunt diferite, sunt pentru binele nostru. Şi acum hai să‑ţi iei hainele şi apoi poţi să‑ţi alegi numele.

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Exista o listă de nume aprobată, compilată de Mătuşa Lydia şi alte Mătuşi de rang superior. Becka mi‑a spus că numele din listă erau ale unor produse care le plăcuseră cândva femeilor şi care le inspirau o stare de linişte, dar ea nu ştia exact ce erau acele pro­duse. Nimeni de vârsta noastră nu ştia.

Mi‑a citit cu voce tare o listă de nume, dat fiind că eu nu ştiam încă să citesc.

— Ce zici de Maybelline? m‑a întrebat. Sună drăguţ. Mătuşa Maybelline.

— Nu. E prea înzorzonat, am zis.

— Ce zici de Mătuşa Ivory?

— Prea rece.

— Am găsit: Victoria. Cred că a existat o regină Victoria. Te‑ar chema Mătuşa Victoria: chiar şi la nivel de Suplicantă, avem voie să purtăm titlul de Mătuşă. Dar după ce ne îndeplinim munca de misionariat ca Perle în alte ţări din afara Galaadului, devenim Mătuşi cu drepturi depline.

La Şcoala Vidala nu ni se spusese prea mult despre Perle – doar că erau curajoase, îşi asumau riscuri şi se sacrificau pentru Galaad şi că trebuie să le respectăm.

— Ieşim din Galaad? Nu ţi‑e frică să fii aşa de departe? Galaadul e foarte mare, nu‑i aşa?

Ar fi ca şi cum ai cădea de pe pământ, căci sigur Galaadul nu avea margini.

— Galaadul e mai mic decât crezi, mi‑a explicat Becka. În jurul lui sunt alte ţări. O să‑ţi arăt pe hartă.

Probabil m‑am uitat la ea nedumerită pentru că mi‑a zâmbit.

— Harta e o ca o imagine. Aici învăţăm să citim hărţi.

— Să citeşti o imagine? Cum faci asta? Imaginile nu sunt scris.

— O să vezi. La început nici eu n‑am ştiut.

Mi‑a zâmbit din nou.

— Cu tine aici, nu mă voi mai simţi aşa de singură.

*

Ce avea să se întâmple cu mine după şase luni? Îmi făceam griji. Oare îmi permiteau să rămân? Era enervant felul în care Mătuşile se uitau la mine ca şi cum ar fi inspectat o legumă. Mi‑era greu să‑mi ţin privirea în pământ, cum ni se cerea: puţin mai sus şi riscam să mă holbez la trunchiurile lor, o impoliteţe, sau în ochii lor, o insolenţă. Mi‑era greu să nu vorbesc decât atunci când una dintre Mătuşile de rang superior mi se adresa prima. Ascultare, supunere, docilitate: iată virtuţile care mi se cereau.

Şi apoi era scrisul, care mi se părea frustrant. Poate că era prea târziu pentru mine ca să mai reuşesc să învăţ, mă gândeam. Poate era ca brodatul: trebuia să începi devreme, altfel rămâneai cu două mâini stângi. Dar, pas cu pas, l‑am deprins.

— Ai talent, m‑a încurajat Becka. Eşti mult mai bună decât am fost eu la început!

Cărţile din care învăţam erau despre un băiat şi o fată pe nume Dick şi Jane. Erau nişte manuale vechi ale căror ilustraţii fuseseră retuşate la Ardua Hall. Jane purta fuste şi mâneci lungi, dar se vedea, de unde înce­pea culoarea aplicată, că fusta fusese cândva deasupra genunchilor şi mânecile deasupra coatelor. Şi părul îl avusese cândva descoperit.

Cel mai uimitor lucru la aceste cărţi era că Dick, Jane şi bebeluşul Sally locuiau într‑o casă înconjurată de un gărduleţ alb, de lemn, atât de subţire şi de scund că l‑ar fi putut sări oricine. Nu existau nici Îngeri, nici Paznici. Dick, Jane şi bebeluşul Sally se jucau afară, unde îi vedea toată lumea. Pe Sally ar fi putut‑o răpi oricând teroriştii, ar fi putut s‑o şi treacă ilegal în Canada, la fel ca pe Pruncul Nicole şi alţi copii nevinovaţi. Genunchii dezgoliţi ai lui Jane ar fi putut stârni poftele murdare ale oricărui bărbat aflat în trecere pe acolo, chiar dacă totul în afară de faţă îi fusese acoperit cu culori. Becka mi‑a zis că îmi va veni şi mie rândul să retuşez ilustraţiile din aceste cărţi, fiind o sarcină repartizată Suplicantelor. Şi ea pictase multe cărţi.

Nu era sigur că îmi vor permite să rămân, mi‑a mai spus: nu oricine putea deveni Mătuşă. Înainte de sosirea mea la Ardua Hall cunoscuse două fete care fuseseră acceptate, dar una se răzgândise după numai trei luni şi familia venise şi o luase acasă, iar căsătoria pe care i‑o aranjaseră tot avusese loc până la urmă.

— Şi cu cealaltă ce s‑a întâmplat?

— Ceva rău, mi‑a răspuns Becka. O chema Mătuşa Lily. La început nu părea să fie nimic în neregulă cu ea. Toată lumea povesteşte că se descurca foarte bine, dar i s‑a aplicat o Corecţie pentru că‑i întorsese vorba unei Mătuşi. Nu cred că a fost una dintre cele mai rele Corecţii: Mătuşa Vidala are apucături urâte. În timp ce‑ţi aplică Corecţia, te întreabă: „Îţi place?“ şi orice ai răspunde e greşit.

— Dar Mătuşa Lily?

— N‑a mai fost acelaşi om după aceea. A vrut să plece de la Ardua Hall – a zis că nu e făcută pentru asta –, iar mătuşile i‑au spus că în acest caz căsătoria aranjată pentru ea urma să aibă loc; dar nu voia nici asta.

— Dar ce voia?

Eram brusc foarte interesată de Mătuşa Lily.

— Voia să trăiască singură şi să muncească la o fermă. Mătuşa Elizabeth şi Mătuşa Vidala au fost de părere că i s‑a tras de la faptul că a învăţat să citească prea devreme – îi intraseră idei greşite în cap la biblioteca Hildegard, înainte ca mintea ei să fie suficient de întărită pentru a le respinge –, şi că acolo se găseau o grămadă de cărţi discutabile care ar trebui distruse. Au spus că trebuia să i se aplice o Corecţie mai serioasă pentru a o ajuta să‑şi limpezească gândurile.

— Şi ce i‑au făcut?

Mă întrebam dacă mintea mea era suficient de întărită şi dacă şi eu voi primi mai multe Corecţii.

— A primit o lună în pivniţă, singură, doar cu apă şi pâine. Când i‑au dat drumul, nu mai vorbea cu nimeni, doar răspundea cu da şi nu. Mătuşa Vidala a spus că avea mintea prea slăbită ca să fie Mătuşă şi că va trebui măritată până la urmă. În ziua dinaintea celei în care trebuia să plece de la Ardua Hall, n‑a venit la micul dejun, apoi nici la prânz. Nimeni nu ştia unde s‑a dus. Mătuşa Elizabeth şi Mătuşa Vidala au zis că probabil a fugit, că fusese o breşă de securitate şi s‑a pus în mişcare o mare operaţiune de căutare. Dar nu au găsit‑o. Şi apoi apa de la duş a început să miroasă ciudat. Aşa că s‑a făcut o nouă căutare, dar de data asta au desfăcut cisterna de apă de pe acoperiş, pe care o folosim pentru duş, şi au găsit‑o acolo.

— Oh, e îngrozitor! Era… cineva o omorâse?

— Aşa au susţinut Mătuşile la început. Mătuşa Helena a făcut o criză de isterie, apoi le‑au permis inclusiv unor Agenţi să intre la Ardua Hall ca să caute indicii, dar nu existau. Câteva dintre Suplicante ne‑am dus sus şi ne‑am uitat la cisternă. Nu ar fi avut cum să cadă înăuntru: e o scară, apoi o uşiţă.

— Ai văzut‑o?

— Sicriul a fost închis. Dar cel mai probabil a făcut‑o intenţionat. Avea pietre în buzunare – aşa s‑a zvonit. Nu a lăsat bilet, sau dacă a lăsat, Mătuşa Vidala l‑a rupt. La înmormântare au spus că a murit din cauza unui anevrism cerebral. N‑au vrut să se ştie că o Suplicantă a eşuat în acest fel. Ne‑am rugat toate pentru ea; sunt sigură că Dumnezeu a iertat‑o.

— Dar de ce a făcut‑o? A vrut să moară?

— Nimeni nu vrea să moară. Dar unii oameni nu vor să trăiască în niciunul din modurile permise.

— Dar să te îneci!

— Se pare că e o moarte liniştită. Auzi clopote şi cântece. Ca de îngeri. Asta ne‑a spus Mătuşa Helena, ca să ne facă să ne simţim mai bine. 

Urmărește-ne pe Google News