ComenteazăDacă știam că există o rețetă prin care îți poți face bărbatul să nu mai bea, o aplicam de mult, când încă soțul meu era în putere. Dar nicio-dată nu e prea târziu. Important e ca, într-o relație, ca și în viață, de altfel, nu doar să intimidezi, ci să mai și pui lucrurile în aplicare.
Că lui Dorel îi plăcea băuturica îmi făcusem o idee destul de clară, încă de când ne-am luat. Nu consuma el cine știe ce, dar suficient pentru o primă fază. Faza aceea, de „simpatic la băutură”. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit chestia asta, însă știți cum e: speri ca măgarul că nu o să cari o veșnicie. Până într-o zi, când te încăpățânezi și te pui de-a curmezișul, te dai lovit și nu vrei să te mai ridici de jos. Așa am ajuns să pun la cale un plan. Când am văzut că Dorel nu lasă să treacă ziua fără suta de întăritor, că începe să uite și să vândă lucruri din casă pentru a face rost de energizantul bahic, am trecut la atac. Trecuseră douăzeci de ani de suferință etilică, locuiam împreună cu nora, Ada, și fiu-meu – prieten bun și el cu licorile amețitoare, chiar dacă era mai tinerel. Am luat-o pe Aduța deoparte și i-am zis:
— Am nevoie să mă ajuți cu un lucru!
— Spune-mi, mamă! Să văd despre ce e vorba mai întâi…
— Am să plec din oraș…
— Poftim?!
— Exact cum ai auzit… Plec și am nevoie de tine…
— Cum te pot ajuta?
— Să nu spui nimănui unde plec și ce fac…
— Dar rămâi în țară, nu?
— în țară, da. 0 să îți las adresa ca să îmi spui din timp în timp cum merg treburile acasă.
Aduța a rămas uimită de ideea mea. Era și normal. Să nu vă mire faptul că o alint așa… Pentru mine este mai mult ca o noră. Este fiica pe care mi-am dorit-o și nu am avut-o. Mă uitam la ea și mă vedeam pe mine. Așa eram și eu la începutul mariajului, acceptam slăbiciunile soțului, mângâiată de ideea oarbă că o să se schimbe și că nu are rost să mă ambalez atât timp cât nu făcea scandal. Așadar, o înțelegeam perfect, când mi se plângea că
fiul meu mai vine amețit acasă și că nu-i mai suportă mirosul de alcool. Din punctul ăsta de vedere, era leit taică-său. Aveam încredere oarbă în ea, eram sigură că nu o să-i zică nimic. Prin urmare, mi-am făcut bagajul și am plecat pe litoral. Nici n-a trecut bine o săptămână, că primesc primul telefon.
— Mamă, e turbat!
— Să nu-i zici nimic! am reacționat eu.
— Mă acuză că știu totul și nu vreau să-i spun nimic! a continuat ea.
— Lasă-l în pace! Să nu-ți scape o vorbă!
— Tu chiar nu vrei să vii acasă?
— 0 să vin atunci când se vindecă total de această meteahnă!
— Păi mi se pare că e și mai rău acum!
— E vina lui, nu intra în panică!
— Of, mi-e tare greu singură…
— Aduța, tu ai grijă de bărbatul tău, că de al meu am eu grijă! am încurajat-o eu.
Lui Dorel nu îi venea să creadă că eu am fost în stare de așa ceva. Se perpelea ca un adolescent. Cred și eu, avea o mare problemă. Nu mai era cine să-i spele, cine să-i gătească, cine să îi dea mărunțiș de câte un păhărel. Da, recunosc, îl mai ajutam și eu la nevoie… A început să cumpere mâncare. 0 sfătuisem pe nora mea să nu cumva să îi gătească, doar, doar va începe să simtă și el cu adevărat lipsa mea.
După încă o lună – îmi amintesc și acum, era iunie, apăruseră cireșele și, odată cu ele, primii turiști la mare – Ada mă sună cu încă o veste. Să nu uit un amănunt: pentru că am pomenit de mare, e timpul să vă spun că orașul în care fugisem era, de fapt, o stațiune de pe litoralul românesc. Aveam acolo o cunoștință mai veche, pe care o ajutam cu una, alta, fiind mai în vârstă. Deci acum înțelegeți de ce nu mă prea trăgea ața acasă… Dar să revenim la al doilea telefon.
— Minune!
— Ce e, Ada? Unde? De ce?
— Tata nu mai bea!
— Dar cum?
— Stai să-ți zic…
Trebuia să mă bucur, bărbatul meu revenise pe calea cea bună, însă aveam un presentiment… Pe măsură ce discuția cu nora mea avansa, deveneam din ce în ce mai palidă.
— S-a îmbolnăvit, mamă!
— Doar nu de supărare… i-am răspuns, încercând să nu par prea tristă.
— Cu ficatul…
— Mă așteptam, ce să zic… Dar medicul ce i-a spus?
— I-a dat tratament și i-a interzis să mai bea…
— Acum e bine?
— Stă în pat și te pomenește mereu…
— Aduța, ascultă-mă! Vino mai întâi aici, stai o săptămână cu mine și apoi ne întoarcem acasă împreună… Vrei?
— Vin! Dar numai să găsesc o minciună… Că nu pot pleca așa…
Am sfătuit-o cum am putut mai bine și, a treia zi, Ada era cu mine la mare. Am stat o săptămână și ne-am relaxat, după care ne-am întors acasă. Până la urmă, meritam un mic răsfăț, nu? Iar Dorel nu ajunsese în stadiul în care își număra zilele, era mai mult deprimat decât bolnav. II ajunseseră, pare-se, singurătatea și dorul de mine. Când am trecut pragul casei, nici nu ne lăsaserăm hainele în cuier, că ne ia în primire fiu-meu.
— Împreună? Ce căutați împreună? Ai zis că te duci la tratament pentru că te doare umărul…
— Am zis… știu… i-a răspuns nora mea, ușor intimidată de tonul fiului meu.
— A fost cu mine, na! am preluat eu discuția.
— Deci voi l-ați lucrat pe tata?
— N-a lucrat nimeni pe nimeni! Mai lasă copilăriile! Învață din asta doar că ai o femeie minunată lângă tine!
— Femeie minunată și mincinoasă…
— Ei, exagerezi! M-a ajutat doar. Dacă nu era ea, taică-tău nu își dădea semne ce pierde dacă eu nu mai sunt lângă el…
— Acum, nevastă, să nu preiei modelul! i s-a adresat el Adei.
— Dar nici tu pe al lui taică-tău! i-a tăiat-o ea.
M-am dus în camera în care stătea soțul meu. Nora mea a procedat foarte bine când nu mi-a spus cum stăteau lucrurile în realitate. Da, Dorel nu era în apele lui, însă felul în care arăta m-a pus rău pe gânduri. Când m-a văzut, se uita la mine cu aceeași privire pe care mi-a aruncat-o la prima întâlnire. Prima noastră întâlnire… când între noi nu erau alcoolul, nici rutina, nici douăzeci de ani de căsnicie. Tânjisem nespus după acel moment și nu crezusem că va trebui să fac un asemenea gest ca să îl recuperez.
M-a strâns în brațe brusc și mi-a zis să nu mai plec niciodată de acasă, că el moare fără mine.
— Ești încă în viață și ai ceva putere! am încercat să-l încurajez.
și-a dat seama că nu e de glumit nici cu sănătatea, nici cu amenințările unei neveste atunci când spune că pleacă în lumea largă. Din acel moment, nu a mai pus picăturică de băutură în gură, era ca un Lazăr care învi-ase, deși nu prea se omora Dorel al meu cu biserica.
L-am îngrijit cum am putut eu mai bine și l-am pus pe picioare – a urmat tratamentul, a mâncat bine, s-a odihnit și, mai presus de toate, m-a simțit lângă el. Îmi spunea cineva, cândva, că un om singur ajunge la capătul vieții mai repede decât unul care are pe cineva lângă el.
Mi se părea straniu scenariul -cum să te stingi mai repede când nu ai obligații, când nu trebuie să te îngrijești de nimeni, când poți face ce vrei? Dar așa e. Cu mine lângă el, Dorel s-a vindecat mai repede. Iar minunea nu s-ar fi petrecut dacă nu ar fi fost și nora mea care să mă ajute cu ducerea planului la bun sfârșit.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.