ComenteazăNici nu știu cum să încep povestea. Să vă spun ce nenorocire este ca două femei să iubească același bărbat? Sau să vă spun că adevărata nenorocire este că cele două femei îndrăgostite de același bărbat sunt gemene?
Se spune că gemenii simt la fel, gândesc la fel, se dezvoltă la fel. Când am venit pe lume, știu asta de la bunica, mama a fost îngrozită, dar și foarte ferici-tă. îngrozită pentru că îi era teamă că nu ne va putea iubi la fel de mult pe mine și pe Sonia, sora mea geamănă, fericită pentru că, deși ne-am născut la câteva clipe distanță, am început să plângem odată, și de atunci am făcut totul împreună.
Mama era o copilă când ne-am născut. Ne-a alăptat până la un an și apoi s-a jucat cu noi, de parcă era sora noastră mai mare. Am adorat-o pe mama de la bun început, de când i-am văzut prima oară zâmbetul și am auzit-o râzând, și n-am încetat s-o iubim niciodată. Tata era un bărbat neîndemânatic, dar de dragul nos-tru a învățat să facă de toate. A vrut s-o protejeze pe mama, așa că, atunci când ne trezeam noaptea, pentru că ne durea burtica sau visam urât, se încingea cu două marsupii, unul în față și unul în spate (pe care le procurase cu mare greutate tocmai din Statele Unite de la un fost coleg de liceu, pentru că la noi nu se găseau încă pe toate drumurile ca acum), și se plimba cu noi prin casă cântându-ne. Iar noi ne linișteam și adormeam la loc.
Tata devenise un adevărat geniu în privința creșterii copiilor, găsea tot felul de soluții originale, ca nu cumva eu sau Sonia să avem impresia că cealaltă e mai favorizată sau se bucură de mai multă atenție. Dragostea părinților noștri ne-a ajutat să creștem armonios și să devenim nu doar niște bune surori, ci și foarte bune prietene. Ne-am deprins de mici să împărțim absolut totul. Firește că ceilalți copii se minunau văzându-ne. Mama nu a ținut morțiș să ne îmbrace la fel, așa cum se obișnuiește adesea în cazul gemenilor. Asta poate și pentru că, spre uimirea tuturor, nu suntem absolut identice. Sonia are ochii negri, iar eu verzi. Când am mai crescut, mama ne-a lăsat să ne alegem singure hăinuțele, mai ales că ne plăceau culori diferite. Noaptea aveam de multe ori aceleași vise, niciuneia nu-i plăcea pătrunjelul, care rămânea întotdeauna în farfurie, dar mie îmi plăcea verdele, iar Soniei roșul. Evident că am fost în aceeași grupă la grădiniță, am stat în aceeași bancă la școală, aveam aceleași note, detestam amândouă matematica și adoram câinii.
Părinții noștri s-au mutat, înainte să începem școala, într-o casă cu o curte mare, așa că fiecare a primit un câine. Am avut întotdeauna prieteni, aceiași prieteni, dar cel mai bine ne simțeam când eram numai noi două. Ne înțelegeam din priviri și nu ne certam niciodată. Multe fete erau invidioase pe noi, în special cele care mai aveau frați, dar nu erau în relații atât de bune cu ei.
Sonia a fost însă prima care a început să fie interesată de băieți. Iar în clasa a XII-a s-a îndrăgostit de Sergiu, un coleg de generație, un băiat drăguț și blajin. Dintr-odată, viața noastră s-a schimbat. Sonia îl iubea atât de mult, încât aproape îl sufoca, iar Sergiu s-a speriat. A ales să se ducă la facultate tocmai în celălalt capăt al țării, iar Sonia a fost dis-trusă. A vrut să se ducă după el, dar mama i-a spus că riscă să strice totul. M-am mirat că a ascultat-o și a venit cu mine la București. Ne înțelegeam la fel de bine, învățam la fel de bine amândouă, dar ceva în sufletul surorii mele se schimbase. De multe ori părea absentă și-mi dădeam seama că doar se prefăcea că mă ascultă, dar gândul îi zbura departe. 0 iubeam pe Sonia mai presus de orice, ea făcea parte din mine, trebuia s-o ajut.
După ce am terminat anul I, în vacanță, am stabilit să ne ducem acasă, dar eu i-am spus că vreau să petrec câteva zile cu una dintre colegele noastre la mare, tocmai pentru că știam că Sonia nu va dori să ne însoțească. Aflasem că Sergiu făcea practică pe un șantier arheologic și m-am dus să-i vorbesc.
în ziua în care am ajuns acolo era foarte cald, mai toți studenții săpau de zor, în pantaloni scurți și în maiouri. L-am zărit de departe pe Sergiu: își prinsese părul într-o coadă și era foarte bronzat. Am simțit un fior ciudat, dar n-am vrut să recunosc. Doar nu era să mă îndrăgostesc tocmai de bărbatul pe care îl iubea nebunește sora mea! Stabilisem să stau acolo o săptămână, dar n-am putut pleca decât după trei săptămâni. și așa mi-a fost foarte greu să mă despart de Sergiu. După doar câteva zile, mi-a furat un sărut, iar eu, în loc să-l resping, am savurat din plin momentul… Mi-a mărturisit că mă place mai mult decât pe Sonia, pentru că eu sunt mai „așezată”, nu așa de „intempestivă” ca sora mea.
— Sonia mă sperie, nu știu de ce. Când sunt în preajma ei, mă cuprinde un soi de neliniște inexplicabilă.
— Nu spune asta! l-am rugat.
— îmi pare rău, știu că e sora ta și o iubești, dar mi-e mult mai bine cu tine, n-am ce face!
— Ar trebui să plec! și am tot repetat asta de nu știu câte ori. Mă simțeam din ce în ce mai vinovată. Mi-era groază la gândul că va trebui să dau ochii cu Sonia și s-o mint. Eram îndrăgostită de Sergiu, era limpede, dar știam că trebuia să mi-l scot din suflet. Câteva zile, după ce am ajuns acasă, n-am putut s-o privesc pe Sonia în ochi.
Nu mi-a pus prea multe întrebări, nu avea chef de nimic, zăcea în pat și citea toată ziua. Părinții noștri nu știau ce să facă să-i intre în voie, iar eu mă simțeam îngrozitor. Vara aceea a trecut foarte greu, mi s-a părut cumplit de lungă. îmi căutam tot timpul ceva de făcut. M-am oferit chiar să le sap grădina bunicilor. în felul ăsta eram frântă de oboseală și, de îndată ce puneam seara capul pe pernă, adormeam. Când trebuia să ne întoarcem la facultate, Sonia ne-a spus mie și alor mei că ea întrerupe studiile o vreme, pentru că se simte foarte obosită, și a rămas acasă. M-am întors singură la București și, la începutul anului universitar, am constatat că Sergiu se transferase, ca să fie lângă mine. 0 parte din mine s-a bucurat, dar cealaltă parte s-a întristat. Cu un ochi plângeam, cu unul râdeam. M-am gândit că singura soluție era să fug… Mă simțeam prea vinovată față de Sonia ca să mă pot bucura de dragostea lui Sergiu.
Am obținut o bursă și am plecat în America. Nu i-am spus nimic lui Sergiu până în ultima clipă, de teamă să nu vină cu mine. L-a durut enorm gestul meu, dar mi-a mărturisit că mă înțelege. Peste câteva luni, o colegă de grupă mi-a scris că Sergiu s-a căsătorit și, chiar dacă mi-a fost greu și m-a durut, am răsuflat ușurată, mi s-a luat piatra de pe suflet. Acum nu mai aveam niciun motiv să fug de Sonia, era timpul să mă întorc acasă, lângă sora mea. Cu câteva zile înainte să mă urc în avion, Sonia mi-a dat un telefon și mi-a mărturisit, fericită, că vrea să se mărite.
— Am cunoscut un bărbat minunat, îi seamănă foarte mult lui Sergiu.
M-am înfiorat, când am auzit-o. Mi-am anulat zborul și mi-am continuat studiile. Sonia a făcut doar cununie civilă, iar nunta urma să o aibă în vacanța mea. Când am ajuns acasă, Sonia era însărcinată și înfloritoare. Niki semăna, într-adevăr, uluitor de mult cu Sergiu și o iubea enorm pe sora mea. Sonia părea fericită. Părinții noștri își mai reveniseră în fire, mama își recăpătase aerul copilăros și râsul de altădată. A fost o nuntă frumoasă, așa cum merita sora mea. După ce m-am întors să-mi continui studiile, fosta mea colegă mi-a spus că Sergiu a plecat cu familie cu tot, nu se știe unde și nu mai are vești despre el. „Cu atât mai bine!”, mi-am spus. Am cunoscut și eu un bărbat pe care mi s-a părut că-l iubesc și ne-am mutat împreună. M-am hotărât să mă stabilesc la New York, chiar dacă sunt atât de departe de ai mei. Am sperat că trecerea timpului va vindeca rănile și într-o bună zi îmi voi „regăsi” sora.
Vorbeam des cu Sonia și cu părinții mei. Sonia și soțul ei se mutaseră la părinții noștri, pentru ca mama s-o poată ajuta pe sora mea cu copiii. Sonia aștepta al doilea copil și renunțase definitiv la studii. Ori de câte ori vorbeam pe Skype, părea fericită. Am vrut să cred că era adevărat, deși simțeam că ceva nu e în ordine.
După ce Mark a terminat rezidențiatul, era medic într-un spital din Chicago, a reușit să se angajeze la New York, și așa mi s-a împlinit visul. Ne-am mutat la New York, am reușit să mă angajez în redacția unui ziar și m-am lăsat cuprinsă de vâltoarea vieții. Eram foarte ocupați amândoi, lucram uneori și 12 ore, în weekenduri ne vedeam cu prietenii și încercam să ne relaxăm Nu duceam lipsă de nimic, ar fi fost normal să fiu fericită.
într-o seară, Mark m-a sunat și mi-a spus că are o urgență și va rămâne peste noapte la spital. M-a rugat să trec dimineață, să-i aduc o cămașă și schimburi. înainte să mă duc la redacție, m-am dus să-l caut pe soțul meu. Una dintre asistente mi-a spus că a intrat în operație și pot să-i las lucrurile în vestiarul medicilor. Pe hol, am zărit o siluetă cunoscută: un bărbat care mi l-a amintit pe Sergiu. Am dat să fac stânga-împrejur, dar am râs în sinea mea de gestul prostesc pe care voiam să-l fac. „Ce să caute Sergiu tocmai aici?” Mi-am continuat drumul și, când am ajuns în dreptul acelui bărbat, care se mișca cu greutate, părea să fi fost operat, mi-am dat seama că era chiar el, Sergiu. L-am privit înmărmurită. El a părut să nu mă recunoască în prima clipă. A gemut de durere și și-a văzut de drum. Apoi, am auzit o voce strigându-mă.
— Diana, tu ești? M-am întors și m-am dus la el.
— Da, eu sunt. Ce-ai pățit?
— Ei, a dat norocul peste mine, am cancer. A trebuit să vin până aici ca să te întâlnesc. Ce ciudat! Tu? Ce cauți aici? Sper că nu ești bolnavă!
— Nu, nu. Am venit… Ești singur?
— Soția mea tocmai a plecat acum câteva minute. Se întoarce, nu-ți face griji!
— E grav?
în clipa aceea, a apărut Mark și l-a întrebat pe Sergiu cum se simte.
— Vă cunoașteți? m-a întrebat.
— Da, de mult, din studenție. Sergiu s-a uitat la mine mirat.
— Mark este soțul meu.
— Mă bucur! E un medic pe cinste! M-a făcut ca nou! Nu-i așa, domnule doctor?
Mark l-a condus pe Sergiu în salon și s-a întors la mine.
— E grav?
— Cancer de pancreas. Cel mult 3-4 luni.
— Adică o să moară?
— Nimeni nu scapă de cancerul de pancreas!
Am simțit o durere cumplită, ca un cuțit înfipt în inimă. M-am cocârjat. Mark s-a speriat și m-a dus în camera de gardă.
— N-am nimic! îmi revin, stai liniștit!
Emoția, probabil.
— Omul ăsta a însemnat ceva pentru tine, nu-i așa?
— La un moment dat, totul! și nu doar pentru mine, ci și pentru Sonia. L-am iubit amândouă.
— și el?
Am schimbat vorba și i-am spus lui Mark că mă grăbesc la redacție. știam că a înțeles. M-am mai dus de câteva ori să-l văd pe Sergiu.
— Stai liniștită, te-am iertat! Am suferit cumplit, dar te-am iertat. Poți să-ți vezi liniștită de viață.
Peste trei luni a murit. Soția lui îl ținuse departe de rude, de prieteni, n-a vrut să vină nimeni nici măcar la înmormântare. Fratele lui Sergiu mi-a adus, după mai bine de o lună, un plic la redacție.
— știi, am fost de câteva ori în țară și m-a rugat să te caut. Am reușit să aflu printr-un noroc că ești aici. L-a ales special pe soțul tău. A sperat că poate așa va avea norocul să te revadă. A murit fericit.
N-am deschis nici în ziua de azi plicul. Nu-mi vine să cred că Sergiu a murit. La un moment dat, am vrut s-o sun pe Sonia să-i spun, dar mi-am dat seama că e mai bine să n-o fac. Mark nu m-a întrebat nimic, m-a lăsat să-mi fac doliul și m-a ținut strâns în brațe când am avut nevoie. Nu i-am putut vorbi despre Sergiu decât mult mai târziu. Mi-am amintit zile întregi fiecare clipă petrecută împreună și m-am simțit din nou vinovată față de Sonia. Ani de zile am refuzat să mă căsătoresc cu Mark.
Am spus „da” numai în ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Mi-am dorit enorm să fie băiat. Am născut un băiat și l-am botezat Sergiu. Mark nu s-a împotrivit. După ce am născut, am sunat-o pe Sonia și i-am spus tot. M-a ascultat în tăcere și apoi a oftat.
— Bănuiam, am bănuit că te-ai îndrăgostit de el, dar m-a durut îngrozitor că m-ai mințit. Te-aș fi iertat, dacă-mi spuneai, așa abia dacă mai suportam să te văd, am simțit că pe te-a ales pe tine. Ai avut curaj să-i pui băiatului numele lui. Eu n-aș fi avut atâta putere.
— Sergiu e o amintire luminoasă, Sonia, de ce l-aș uita?
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.