ComenteazăGigi se purta de parcă el nici nu era de față, iar mama și sora lui mă săgetau cu privirile și-mi puneau tot felul de întrebări.
— Ce funcție ziceai că ai la firma aia unde lucrezi? a aruncat o primă săgeată viitoarea mea cumnată.
— Director executiv.
— Hm! și ce leafă ai? Trebuie să fie mare, nu? a continuat tot ea interogatoriul.
— Da, e destul de mare. Dar și muncesc foarte mult.
— Așa ziceți toți ăștia care aveți salarii mari. Dați în brânci muncind, ce să zic! în ce fel muncești? Dai ordine?
Tocmai când mă pregăteam să-i răspund, deși știam că oricum o fac degeaba, a intervenit și maică-sa.
— Casă ai? Că noi n-avem de unde să-i dăm bani lui Gigi, trebuie să vă descurcați singuri, iar el e un băiat tare fragil, trebuie să ai grijă de el, nu să scoți untul din el, cum probabil aveai de gând. El trebuie protejat, mititelul, de mic a fost foarte plăpând.
Plăpând… Gigi? Gigi, care avea 1,90 și 90 de kilograme? Oare ce înțelegea ea prin plăpând?
— Nu vă faceți griji, suntem oameni în toată firea, ne descurcăm noi, nu-i așa, dragul meu?
Toate privirile s-au ațintit spre Gigi, care a răspuns cu gura plină:
— îhî!
— Deocamdată locuim în apartamentul părinților mei, care s-au pensionat și s-au retras în provincie. L-am renovat, l-am remobilat, poate o să veniți să-l vedeți, dacă vă face plăcere. Cu timpul, dacă o să avem copii, ne-am gândit să ne facem o casă, să avem curte pentru cei mici.
— De planuri văd că nu duci lipsă, dar te crezi în stare să faci din banii tăi toate astea?
„Cum adică din banii mei?” m-am întrebat în gând. „Gigi nu are și el leafă?” N-am mai comentat, oricum eu eram singură împotriva tuturor. „întâlnirea” a luat sfârșit în cele din urmă, m-am simțit ușurată odată ajunsă în stradă, iar Gigi se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci m-am întrebat pentru prima oară ce caut eu lângă acest om…
Îl cunoscusem pe Gigi la bazinul de înot. Obișnuiam să mă duc să mă relaxez înotând de două ori pe săptămână, așa scăpam și de stresul de la serviciu, și făceam și puțină mișcare, indiferent de anotimp. Erau zile când eram doar două-trei persoane la bazin, iar uneori eram chiar singură, dar nu mă deranja. în apă simțeam că renasc, tot corpul mi se destindea și, timp de o oră cât eram acolo, uitam de orice altceva. într-o seară, cu puțin timp înainte să ies din bazin, am văzut pe cineva intrând. Nu știu de ce, dar m-am cam speriat. De vină cred că a fost și statura personajului. Era un bărbat înalt și masiv. Când a intrat în bazin, am avut impresia că nivelul apei s-a ridicat dintr-odată. Am ieșit din bazin, am stat puțin pe margine să mă relaxez și, în timpul ăsta, l-am privit pe bărbat înotând. Se mișca foarte ușor, știa bine să înoate și părea să se simtă în largul lui. în seara aceea n-am schimbat nicio vorbă, dar ne-am revăzut de multe ori după aceea și ne-am împrietenit, mai ales că deseori eram singuri.
Când l-am cunoscut pe Gigi, abia ce-mi revenisem după o cruntă tragedie. Logodnicul meu, Dragoș, mare amator de sporturi extreme, printre care și alpinismul, plecase cu două luni înainte de nunta noastră împreună cu niște prieteni să escaladeze un vârf montan de palmares. Din păcate, fuseseră surprinși de o avalanșă și din patru se întorseseră numai doi. Niciunul nu știa ce se întâmplase cu ceilalți doi, dintre care unul era Dragoș. Cu toții erau bine antrenați, aveau o pregătire fizică extraordinară, puteau rezista fără mâncare și apă multă vreme, luaseră în calcul tot felul de pericole și se pregătiseră să facă față unei multitudini de situații. Trupurile celor doi n-au fost găsite, dar asta nu era ceva neobișnuit, așa că, după ce niște echipe de salvamontiști locali au plecat în căutarea lor și au încercat să-i localizeze timp de câteva zile bune, fără succes însă, s-a ajuns la concluzia că nu mai pot fi în viață, iar căutările au încetat.
Dragoș îmi promisese, înainte să plece, că va renunța să-și mai pună viața în pericol după ce ne căsătorim. Ne iubeam enorm și eram făcuți unul pentru altul. Simțeam la fel, gândeam la fel, ne plăceau aceleași lucruri, aceleași culori… Ce să vă mai spun? Cred că viața noastră ar fi fost cu adevărat minunată și nu ne-am fi despărțit niciodată. știam asta cu toată ființa mea. Câteva zile am refuzat să cred că a adevărat și am așteptat să primesc un telefon, un semn de viață de la el. Cum n-am primit nimic, m-am închis în casă și am stat îmbrăcată cu hainele lui de casă, să-i mai simt mirosul, de care mi-era tare dor. Părinții mei, prietenii nu știau ce să-mi mai facă, cum să mă convingă să ies din casă și să reîncep să trăiesc. Nicio metodă n-a dat roade. O bună prietenă, Ruxandra, mi-a propus să mergem să înotăm la bazin, iar propunerea ei, nu știu de ce, m-a convins. De mică îmi plăcea să înot și m-am gândit că poate așa îmi voi regăsi pofta de viață. Ruxandra a avut dreptate, cu fiecare vizită la bazin m-am simțit mai bine și am început să mă împac cu ideea că Dragoș nu se va mai întoarce niciodată.
Părinții lui au organizat o înmormântare simbolică, iar asta ne-a ajutat într-un fel și pe mine, și pe ei să acceptăm realitatea. Mama lui Dragoș era și mai distrusă decât mine, aproape își pierduse mințile, iar soțul ei nu știa ce să mai facă. M-a implorat să stau o vreme la ei, poate așa biata femeie își va mai putea reveni cât de cât. Stăteam ore întregi de vorbă cu Liana, mama lui Dragoș și ne uitam la fotografii și filme în care apărea fiul ei la diferite vârste. în felul ăsta am reușit să ne descărcăm sufletele și să ne mai îmblânzim suferința.
Când Liana și-a mai revenit, m-am întors acasă, am renovat apartamentul, așa cum visam eu și Dragoș s-o facem, și apoi m-am cufundat în muncă. Ajunsesem să vin prima la serviciu și plecam ultima; portarii nu închideau firma până nu mă căutau pe mine în birou, de teamă să nu mă lase pe-acolo. Timpul vindecă încetul cu încetul rănile și am învățat să trăiesc și fără Dragoș. Apoi, l-am cunoscut pe Gigi, care nu semăna nici cât negru sub unghie cu Dragoș: era comod, chiar leneș, îi plăcea sportul doar… privit la televizor, cu excepția înotului, pe care-l practica în loc de fitness, pentru că avea tendințe de îngrășare, nu-l pasiona nimic, n-avea vise sau așteptări prea mari de la viață. Era un om ultrabanal. Probabil că asta m-a și atras la el – faptul că nu exista niciun pericol să-l pierd la fel ca pe Dragoș și faptul că, în general, făcea ce-i sugeram eu.
Mi-a fost greu să renunț la lucrurile lui Dragoș, ca să-i fac loc lui Gigi să-și aducă hainele. Le-am adunat în niște valize și le-am dus în pod, la părinții lui. Gigi era dezordonat, își lăsa lucrurile peste tot prin casă, nu știa să facă mai nimic, aștepta totul de la mine, chiar și s-i pun zahărul în cafea, adormea unde punea capul și-i plăcea să doarmă mult. N-a alergat niciodată cu mine dimineața prin parcul de vizavi de blocul nostru, trebuia să mă cert cu el să nu poarte două zile la rând aceeași cămașă, habar n-avea dacă albastru se asortează cu maro sau bej cu gri. Eu trebuia să-i pregătesc de cu seară lucrurile pentru a doua zi, pentru că, altfel, lua aceleași haine. Uneori, toate astea mă oboseau și-mi aduceam aminte cu plăcere de perioada în care am locuit cu Dragoș, care mă învățase o mulțime de lucruri, începând de la bucătărie până la felul în care să mă îmbrac.
și cum vă spuneam, plecând de la viitorii mei socri, m-am întrebat ce Dumnezeu caut eu lângă un om ca Gigi. Greu de spus. Poate că mi-era frică să nu cumva să rămân singură. Eram trecută de 30 de ani și nici nu eram vreo frumusețe. îmi doream o familie și copii, mi le dorisem mult pe când eram cu Dragoș, iar după dispariția lui mi-am spus că, dacă nu mi-a fost dat să-mi petrec viața alături de el, oricum nu mai contează cine va fi alesul, așa că m-am mulțumit cu primul venit.
Pe Gigi nu-l iubeam cu adevărat, țineam la el, dar cel mai mult simțeam că el are nevoie de mine, și asta îmi dădea un sentiment de împlinire, nu știu de ce. Am sperat că, după ce ne vom căsători, familia lui ne va lăsa în pace, mai ales că, atunci când eram numai noi doi, ne înțelegeam destul de bine.
Toate cheltuielile nunții le-am suportat eu. El și ai lui n-au contribuit cu nimic. Nu m-a deranjat deloc asta. Am făcut totul așa cum mi-am dorit. La nici două săptămâni după nuntă, abia ne întorseserăm din scurta noastră călătorie, că ne-am pomenit cu mama lui la ușă.
— Am venit să văd cum v-ați aranjat. Doar tu m-ai invitat, fetițo!
și nu s-a mai dat dusă aproape o lună. Timp în care mi-a criticat fiecare gest. Nimic din ce făceam nu era bine.
— Mâncarea ta n-are niciun gust, bietul meu băiat o să slăbească! Cămășile nu așa se calcă și nici pantalonii… Tu știi să faci ceva?
Dar ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost că l-a stârnit pe Gigi împotriva mea. Până atunci, Gigi nu ridicase niciodată tonul la mine. Cât a stat ea la noi și după plecarea ei, a schimbat foaia și-mi vorbea tot timpul răstit și nimic din ceea ce făceam eu nu-i mai plăcea. A început să se vadă cu alte femei, sfătuit tot de maică-sa, și nici măcar n-o făcea într-un mod discret, ci în văzul lumii. Ba chiar, la un moment dat, și-a luat o parte din lucruri și s-a mutat la iubita lui, Sânziana. Mi-a spus verde în față, fără nicio jenă:
— Dacă nu-ți convine, n-ai decât să divorțezi!
Peste un timp, Sânziana a plecat la muncă în Spania, ca menajeră, și s-a dus și el cu ea. Nu pot spune că i-am dus prea mult dorul sau că i-am simțit lipsa. Mă gândeam tot mai des la Dragoș și la viața fericită pe care am fi dus-o împreună.
într-o seară, abia ce intrasem pe ușă că a sunat telefonul. Era cumnata mea, care m-a anunțat disperată că soacră-mea suferise un atac cerebral și că era la spital. De parcă, la cât de frumos se purtase cu mine, mie ar fi trebuit să-mi pese de ea! și, cu toate astea, nu m-a lăsat inima și m-am dus s-o văd. Era singură. Nimeni din familie nu era lângă ea. Am aflat de la asistente că nu se înghesuia mai nimeni să o vadă. Am dat bani în stânga și-n dreapta, să mă asigur că era bine îngrijită și schimbată la timp. Când m-am dus prima oară, era udă toată și plină de fecale. încă nu putea vorbi, dar când m-a văzut i-au dat lacrimile. Am fost la ea la spital zi de zi. Iar când a venit vorba să fie externată, am luat-o la mine. Socrul meu mi-a spus că el nu se descurcă singur, iar cumnata mea plecase, între timp, și ea în Spania la muncă.
încetul cu încetul, m-am chinuit cu soacră-mea și am pus-o iar pe picioare, până s-a putut întoarce acasă. Nu mai avea cuvinte să-mi mulțumească pentru că i-am salvat viața.
— Nu știu cum să te fac să înțelegi cât de rău îmi pare că m-am purtat ca o nemernică tocmai cu tine, care mi-ai salvat viața, care ai fost singura ființă căreia i-a păsat de mine. Dacă nu erai tu, ai mei m-ar fi aruncat într-un azil, să mor acolo plină de propria-mi mizerie. Să-ți dea Dumnezeu sănătate și un om așa cum meriți! Fiul meu e un neisprăvit, ca și mine, nu te merita. Mi-aș da o mână pentru tine, dacă ai avea nevoie. Crezi că ai putea vreodată să mă ierți?
Am rămas în relații bune cu soacra mea. Socrul meu, în lipsa ei, se încurcase cu o vecină, care de mult îi trăgea clopotele. Așa că soacră-mea a plecat la mama ei, la țară, și m-a rugat să mai trec din când în când s-o văd.
N-am putut s-o urăsc pentru felul în care s-a purtat cu mine, ba, până la urmă, chiar i-am mulțumit că m-a scăpat de Gigi. Numai un orb nu ar fi văzut că noi doi nu puteam face casă împreună. Cred că, atunci când m-am măritat cu el, am vrut într-un fel să mă condamn la nefericire, altfel nu-mi pot explica de ce am făcut-o.
Zilele trecute, făcând ordine prin casă, am dat întâmplător peste scrisorile lui Dragoș. Le-am citit și recitit pe fiecare de mai multe ori și mi-am dat seama că e practic imposibil să mai am parte de o asemenea iubire. Ar trebui să fiu fericită însă că am fost iubită și am iubit fie și o dată, pentru că o mulțime de oameni nu au parte de așa ceva într-o viață întreagă.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.