ComenteazăDragi cititori, nu am crezut vreodată că voi ajunge să sufăr atât după bărbatul meu, cel care, timp de 25 de ani, cât am fost căsătoriți, mi-a făcut multe zile fripte. Însă, spre uimirea și totodată spre disperarea mea, constat acum, la aproape trei luni de când a murit, că nu îl pot uita pe Costică și că pur și simplu nu pot trăi fără el. Mor de dorul lui!… Așa că m-am decis să vă povestesc despre cât amar am îndurat de la el, ca să decideți dacă vi se pare normal să bocesc neîntrerupt…
Of, dacă ați ști ce viață am dus alături de Costică… Cu suișuri și coborâșuri, cu bune și rele – ca în mai toate familiile, de altfel. Am început de jos de tot, în urmă cu 25 de ani, când ne-am căsătorit. Eu aveam, pe atunci, numai 23 de ani, iar Costică era cu cinci ani mai mare ca mine.
Nu mi-e rușine să vă spun că eram săraci, că locuiam la sat, în bojdeuca bărbatului meu, și că trăiam din munca câmpului. El era orfan și o dusese destul greu până la 28 de ani, însă a supraviețuit cu demnitate muncind de dimineața până seara. De altfel, acolo ne-am și cunoscut, pe câmp, la culesul porumbului.
Eu îi ajutam pe părinții mei, care aveau o parcelă de pământ vecină cu terenul lui Costică, când l-am zărit pe el la bustul gol, ars de soare, încruntat, dar semeț. M-am îndrăgostit pe loc de Costică și, deși părinții mei au fost contra căsătoriei, în scurt timp nu numai că m-am dat lui așa cum se dă femeia bărbatului, dar m-am dat lui și ca nevastă. După care, întrucât mama și tata nu au mai vrut să știe de mine, pentru că trecusem peste voia lor, m-am mutat în cocioaba lui Costică și am început viața de familie… Tare greu ne-a fost la început, nici nu vă închipuiți cât de greu! Cum niciunul din noi nu avea prea multă carte, mai precis ne opriserăm amândoi la 10 clase, nu ne-am gândit niciodată să trăim din altceva decât din munca câmpului. și, bineînțeles, asta am și făcut, și asta fac și acum, când am rămas singură… Din păcate, copii nu am putut avea, asta din cauză că într-o zi, beat fiind și furios că lăsasem vaca în trifoi, Costică mă lovise în burtă de mă nenorocise pe viață – dar asta e o altă poveste, ajung curând și la ea. Mai bine să o iau în ordine.
La început, Costică era om bun, de casă, blând și cumsecade. Așa a fost vreo 10 ani. Nu bea decât moderat, ca orice om, un păhărel-două la masă, și nici cu un deget nu m-a atins, decât în pat, când era musai… De călcat strâmb, iarăși nici nu se punea problema să o facă.
Bărbatul meu mă avea pe mine, mă iubea, eu îl iubeam la rândul meu, așa că armonia și stabilitatea cuplului erau asigurate. Primele semnale de alarmă aveau să apară abia după un deceniu de căsnicie, atunci când deja ajunseserăm să avem o gospodărie frumoasă, îmbelșugată, cu de toate. Atunci i s-a pus deodată pata pe mine, reproșându-mi pe șleau ca nu cad grea și nu rămân borțoasă, de parcă nu ar fi fost unul și același lucru…
— Dar ce, nu sunt un bărbat puternic și sănătos, Mihaela? Nu bag presiune suficientă?
Ce puteam să îi răspund?
— Costică, nu știu de ce nu cad grea și nu rămân borțoasă, cum zici tu. Dar de băgat, tu bagi presiune mare. Așa că hai să nu ne pierdem speranța, și să mai încercăm!
Din păcate, însă, deși am mai încercat, nu am rămas însărcinată, așa că bărbatul meu avea să își piardă speranța. și asta nu ar fi nimic. Grav a fost faptul că a început să bea vârtos și să devină tot mai violent, nu doar o dată cășunându-i pe mine și bumbăcindu-mă fără milă din motive mai mult decât puerile, cum ar fi faptul că am lăsat poarta deschisă și au ieșit păsările pe uliță, ori am tăiat mămăliga cu cuțitul îl loc să o tai cu ața… și tot așa, până când m-am săturat să fiu sacul lui de box și, într-o seară, în care l-am prins treaz, i-am zis:
— Măi Costică, ce ai tu cu mine? Ai uitat ce mult ne-am iubit și că ne-am căsătorit fiindcă ne iubeam? De câțiva ani, parcă ai înnebunit, zău așa! Bei până te îmbeți ca porcul, și apoi bați la mine ca la fasole! Mai trebuia să te duci cu altă muiere, și atunci chiar că aveai toate viciile…
Costică nu mi-a răspuns nimic pe loc, însă, sinceră să fiu, nici nu pot spune că așteptam un răspuns de la el. știam ce îl făcuse să se schimbe, din omul bun și iubitor, în animalul agresiv căzut în patima băuturii: îl durea faptul că nu făceam copii. Nu o dată, după ce se făcea mangă, mă învinuise că sunt stearpă și că e numai vina mea pentru că el nu are moștenitor. Însă, pentru cât rău îmi făcuse, Dumnezeu avea să îi dea curând o lecție de neuitat bărbatului meu. Se întâmpla în urmă cu cinci ani, puțin după lăsarea amurgului, când, parcă prevestind ceva rău, se stârnise o vijelie din senin.
În acea seară, Costică fusese la curve… Pentru că, din păcate, în urma monologului meu, în care îl admiram pentru că măcar îmi era fidel, bărbatului meu îi intraseră gărgăunii în cap, și acolo rămăseseră. Adică, mai pe românește, o apucase și pe drumul preacurviei. Se înhăitase cu niște tovarăși de pahar cu care bea la birtul satului și mergea împreună cu ei la o casă de toleranță din comună, de unde, însă, venea nu doar cu semne de ruj pe gât și miros de parfum ieftin, ci și cât se poate de nepăsător față de suferința mea. Astfel, îmi zicea direct, în față, fiind cât se poate de nesuferit.
— Mihaela, zi mersi! În seara asta ești liberă, că am fost la curve! Trebuie doar să pui masa și să o strângi!
Greu de spus ce simțeam în acele momente! Cum însă îl iubeam totuși pe Costică, încercam să înțeleg ce era în sufletul său fiindcă nu avea copilul visat, chiar dacă nu puteam să mă împac cu traiul pe care îl aveam cu bărbatul meu în ultimii ani… și, cum ziceam, veni și seara aceea blestemată, în care Costică, întorcându-se acasă beat-mort de la curve, se puse cu pumnii pe mine din senin… Am fost mirată de comportamentul său, căci în general când venea de la bordel era liniștit și nu se lua de mine, dar nu am zis nimic. Căci, de fapt, ce puteam zice, când era cu țandăra pusă și, chipurile, îmi reproșa că lăsasem vaca în trifoi? Doar m-am ghemuit lângă sobă și am așteptat să se descarce de nervi pe mine. Abia după ce a obosit să mă lovească cu pumnii și cu picioarele, și-a amintit că era nemâncat și a zis, ca de obicei:
— Mihaela, zi mersi! În seara asta ești liberă, că am fost la curve! Trebuie doar să pui masa și să o strângi!
Din nefericire, însă, bărbatul meu mă bătuse așa de tare, încât, numai ce am dat să mă ridic de pe covor, că am leșinat. Iar când m-am trezit, pe patul vecinei Aglaia, a cărei fată, Mărioara, era asistentă medicală la clinica comunală, nu numai că eram plină de vânătăi, dar mă durea burta de simțeam că mor! Ce-i drept, nu era prima dată când ajungeam la Aglaia, însă de data asta îmi era mai rău ca oricând, motiv pentru care Mărioara a propus să fiu dusă la spital.
Nu am să lungesc inutil povestea mea, ci am să vă dezvălui direct bomba! Ei bine, nu știam, dar, după ani buni de încercări urmate de frustrări, eram, în sfârșit, însărcinată! Sau, mai corect, fusesem… Pentru că, în nebunia sa, Costică mă lovise așa de rău, încât nu doar omorâse pruncul din pântece, dar, din spusele medicilor, nici nu mai puteam avea vreodată copii. Nu cred că vi-l puteți închipui pe nefericit la auzul veștii că a dat cu piciorul, la propriu și la figurat, propriului copil… Credeam că își va pierde complet mințile, și nu alta, așa de tare urla, de l-a știut tot satul!
După cumplita întâmplare, Costică nu a înnebunit, dar nici nu a mai fost omul de dinainte. Așa de mult l-a afectat fapta sa, încât, nici mai mult, nici mai puțin, el a decis să se sinucidă. Cel puțin, așa am dedus eu, din moment ce s-a pus atât de tare pe băut, încât nu prea mai erau momente în care să fie treaz. Bea până făcea pe el, vomita, iar făcea pe el și iar vomita. Iar când îi spuneam să o lase mai moale cu țuica și cu vinul, că îl vor omorî, tot ce putea să bâiguie, cu limba împleticită, erau vorbe de genul:
— Las să mor, Mihaela! Las să mor, că mult rău ți-am făcut! Am omorât copilul nostru, așa că nu merit să mai trăiesc… Las să mor, Mihaela!
Degeaba încercam să îl mint pe Costică al meu, să îl conving că a fost un accident și că el nu are nicio vină… Pentru că era totuși bărbatul meu -chiar dacă în ultimii ani se purtase cu mine ca un măgar – și, într-un fel, îl iubeam în continuare, nu concepeam viața fără el lângă mine… El se încăpățâna să bea tot mai mult și să mănânce tot mai puțin. Iar ficatul său, greu încercat în 53 de ani, nu avea cum să nu cedeze în cele din urmă.
Diagnosticul medicilor a fost ciroză. Boala asta l-a dat gata pe Costică, în urmă cu aproape 4 luni, lăsându-mă singură pe lume. Fiindcă, nu știu dacă am apucat să vă spun, dar părinții mei au răposat demult, fără ca însă să mă accepte din nou ca fata lor; m-au renegat până la moarte fiindcă m-am măritat cu Costică împotriva voinței lor… Frați sau surori nu am avut, copilul mi-a murit în burtă când era cât un bob de mazăre, cu alte rude nu am ținut niciodată legătura. Așa se face că, la 48 de ani, am rămas singură, fără mari aspirații și fără sprijin la bătrânețe.
Adeseori, în nopțile în care nu reușesc să adorm, reflectez la viața mea și încerc să fac bilanțul. Mă gândesc la cei 25 de ani trăiți alături de Costică, din care primii 10 au fost fericiți, încărcați de iubire și înțelegere. Mă gândesc la întorsătura pe care au luat-o lucrurile în familie din momentul în care bărbatului meu i s-a declanșat înverșunarea de a avea măcar un copil. Mă gândesc la toată bătaia de joc, nemeritată, de care am avut parte în următorii 10 ani, fiindcă n-am rămas gravidă.
și, desigur, mă gândesc la enorma suferință pe care o citeam în ochii injectați ai lui Costică în ultimii 5 ani
și la mila pe care o stârnea atunci…
Dragi cititori, așa cum vă spuneam încă de la începutul poveștii mele, nu am crezut vreodată că voi ajunge să sufăr atât după bărbatul meu, luând în calcul tot răul pe care mi l-a făcut și viața chinuită pe care am dus-o alături de el, cu excepția anilor tinereții.
Cu toate astea, vă rog să mă credeți: fără Costică, nu numai casa e pustie, ci și viața mea. Practic, nu mai aștept nimic, supraviețuiesc în virtutea obișnuinței și îmi trăiesc fiecare zi fără ca zâmbetul să îmi revină pe buze.
Merg la câmp, muncesc ca o roabă și, în timpul ăsta, ca și în nopțile de insomnii, mă gândesc întruna la trecut. Niciodată la viitor. Cel mai mult îmi doresc și încerc să înțeleg de ce Dumnezeu nu a orânduit altfel lucrurile, de ce nu a fost scris să aflu din timp că port un prunc în pântece, astfel încât Costică să revină pe drumul cel bun înainte să mă lovească și să îl ucidă… Însă până acum nu am reușit.
Tot ce am reușit deocamdată este să admit faptul că mor de dorul bărbatului meu, așa cum a fost el, cu bune și rele. Fiecare zi fără el este mai neagră decât cel mai urât coșmar. Aș da orice să îl văd din nou viu, în casă, chiar și beat-mort. Poate să mă și bată, că nu m-aș supăra. I-aș da voie să meargă și la curve, numai să vină acasă. Pentru că, fără el, viața mea, în singurătate deplină, este de nesuportat. și stau și mă întreb: dacă așa simt acum, cât încă nu sunt chiar bătrână, oare când mă vor lăsa puterile ce voi face? Cine îmi va da o cană cu apă, dacă bărbatul meu, lângă care am trăit 25 de ani, nu mai este?
Sper să nu fi fost prea patetică în cele ce v-am scris, dar am ținut să pun suflet în rândurile mele, și așa am făcut. Este povestea vieții mele. O poveste tristă, cu final trist, din care nu știu ce învățăminte se pot trage. Eu doar am vrut să o spun exact așa cum a fost ea și să afle lumea care o citește că mor de dorul lui Costică. Acum mă duc să bocesc iar…
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.